Gh. Gheorghiu-Dej în istoriografia actuală. Ce i se impută

Gh. Gheorghiu-Dejsursa: Fototeca online a comunismului românesc

Cele cinci decenii câte s-au scurs de la moartea celui care a răspuns de destinul României între 1948-1965, pot fi socotite de către istoric, astăzi, când informaţia circulă cu atât de mare viteză, drept un interval suficient pentru a asigura atât distanţa cât şi perspectiva faţă de iniţiativele şi faptele unui personaj politic cu greutate în istoria recentă a acestei ţări.

Deşi în istoriografia actuală o parte importantă din efortul editorial se îndreaptă către scoaterea la lumină a uriaşului volum documentar creat în perioada comunistă, sunt, pe de altă parte, prezente şi încercări, ce-i drept timide, de analiză şi sinteză istoriografică. În cadrul acestora un loc important îl ocupă istoria politică, economică şi socială a perioadei. Personalităţile care au avut de jucat un rol în cadrul profundelor schimbări care au urmat instaurării comunismului în România devin astfel subiectul unor atente analize ale căror concluzii sunt adesea aprobate sau  contestate.

Este şi cazul liderului PCR/PMR – Gh. Gheorghiu-Dej. În studiul de faţă ne propunem doar să facem o scurtă trecere în revistă asupra modului cum este apreciată şi catalogată activitatea acestui lider comunist în istoriografia postdecembristă, prin prisma politicii interne şi externe de care Gh. Gheorghiu-Dej se face responsabil. Este ştiut că, de regulă, liderii comunişti dispăruţi, fie condamnaţi în procesele politice, fie de moarte bună, preiau, prin grija succesorilor, întreaga încărcătură a păcatelor epocii în care au trăit. Astfel s-a petrecut şi cu Gh. Gheorghiu-Dej.

Personalitatea acestuia este privită de către istorici din mai multe unghiuri şi perspective. Una din ele este ilustrată de opinia că „istoria României îl va menţiona întotdeauna ca pe un asasin de amploare, care ani în şir a îndoliat foarte, foarte multe familii româneşti şi în ultimă instanţă, ţara”. Alta poate face apel la memoria colectivă a celor care reţin deceniul şapte ca perioada în care nivelul de trai al românilor a fost cel mai ridicat din istoria de până atunci a ţării (opinie susţinută şi de datele statistice ale vremii). O altă perspectivă este aceea a modului cum a fost apreciat Gh. Gheorghiu-Dej în plan extern, în vremea sa: „A fost responsabil, mai mult decât oricare alt om, de colapsul marilor planuri ale Moscovei privind estul Europei” – se menţiona în necrologul publicat la moartea lui de către Comitetul „Free Europe” de la New York.

Ce i se impută

Gh. Gheorghiu-Dej a fost etichetat în multe feluri de către apropiaţi, analişti şi istorici – „vulpea din Carpaţi” sau „Machiaveli al Balcanilor”, iar metodele sale de guvernare drept „bizantinism”, „abilă diplomaţie”, „cruzime” ori „viclenie”. Istoricii remarcă faptul că între factorii care i-au favorizat ascensiunea politică au contat mai mult cei care ţin de contextul politic  şi social decât factorii de personalitate iar dintre elementele sale biografice, mai relevante au fost originea socială, calificarea profesională şi condamnările politice decât calităţile derivate din trăsăturile de temperament, caracter şi educaţie.

O bună parte a istoriografiei actuale înclină să susţină o afirmaţie a lui Belu Zilber care sintetizează în puţine cuvinte ceea ce i se impută lui Gh. Gheorghiu-Dej: „Între 1944 şi 1964 nu există crimă, blestămăţie care să fi avut loc în România fără ordinul sau consimţământul lui Gheorghiu Dej.” Există însă şi un alt segment al istoriografiei care, atunci când analizează acţiunile, iniţiativele, măsurile şi metodele aplicate de liderul P.M.R., pune un accent deosebit pe înţelegerea contextului în care acesta a acţionat.

Deşi uneori perspectivele sunt diferite, unele mai mult sau mai puţin nuanţate, cea mai mare parte a celor care s-au aplecat asupra perioadei sunt aproape unanimi în a recunoaşte aspectele negative ale guvernării Gh. Gheorghiu-Dej.

Gheorghe_Gheorghiu-Dej1

În politica internă, Gh. Gheorghiu-Dej a respectat una din axiomele formulate de către Leon Troţki: „În secolul XX puterea este tristă. Cine nu acceptă puterea împletită cu crimă nu trebuia să se nască în secolul nostru”. Asasinatul politic este una din primele acuzaţii care i se aduc în istoriografie lui Gh. Gheorghiu Dej, parte din ele întemeiate pe probe documentare. Lichidarea lui Ştefan Foriş, fostul secretar general al P.C.R., în septembrie 1946, deţinut la acea dată într-o casă conspirativă a partidului, este unul dintre primele acte politice reprobabile care poartă semnătura lui Gh. Gheorghiu-Dej, deşi el nu este încă probat suficient (există deocamdată doar o mărturie scrisă a lui Gh. Pintilie dată în 15 mai 1967 în care spune că „prin primăvara anului 1946 am primit indicaţia de la Gh. Gheorghiu-Dej şi, separat, de la Teohari Georgescu să iau măsuri pentru lichidarea lui Foriş).

În vara aceluiaşi an, liderul P.C.R. îl ameninţă cu excluderea din partid pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ca apoi acesta să fie acuzat de „deviere şovină” şi după şase ani de proces şi temniţă, în primăvara anului 1954, să fie asasinat în urma unei sentinţei capitale, în spatele căreia stă aceeaşi semnătură a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Această crimă este, astăzi, probată cu documente aflate în arhivele Securităţii. Academicianul Florin Constantiniu consideră că execuţia lui Pătrăşcanu constituie o dovadă în plus că Gh. Gheorghiu-Dej nu a fost în perioada de început a regimului comunist exponentul curentului naţional şi principalul adversar al grupului alogen moscovit, acţiunile sale fiind dictate numai de imperativele luptei pentru putere.

Metodele folosite pentru a-i îndepărta pe cei incomozi din nomenclatura de partid au fost utilizate şi în cazul elitei politice interbelice, a liderilor partidelor istorice, care, aproape fără excepţie, au fost internaţi în lagăre sau puşcării. Prin ricoşeu nici crema intelectualităţii româneşti nu a avut altă soartă decât aceea de a popula universul concentraţionar românesc. Astfel staliniştii din România s-au mânjit cu sângele unor personalităţii de marcă ale vieţii politice şi intelectuale, copiind cu servilism sistemul terorii de stat din URSS.

Gh. Gheorghiu-Dej este, în parte, ca exponent şi, totodată, ca instrument al intereselor sovietice în România, responsabil de aşa zisul proces de „democratizare” al României desfăşurat între anii 1947-1952. Procesul de democratizare a însemnat transformări radicale în cadrul structurilor statului, ale societăţii  şi economiei româneşti. Schimbările făcute în Armată, Poliţie, Justiţie şi Educaţie au însemnat introducerea în întregime a modelului sovietic în cadrul administraţiei de stat româneşti. Opoziţia tacită a Bisericii – o altă instituţie fundamentală a societăţii româneşti – în faţa încercărilor de transformare a acesteia au condus la represalii din partea regimului, concretizate în arestări, internări  în lagăre şi punerea sub urmărire pentru perioade îndelungate a unei părţi bune a clerului, care s-a dovedit a fi lipsit de flexibilitate în faţa solicitărilor noilor autorităţi.

În plan economic, naţionalizările de bunuri şi proprietăţi, fără nici un fel de despăgubire (deşi fusese creată chiar o instituţie în acest sens), asociate cu o politică de pedepsire a celor care le deţinuseră, cu scurgerea unei părţi bune din venitul naţional prin intermediul sovromurilor (după opiniile unor specialişti între 3-20% anual din PIB) în Uniunea Sovietică au condus în prima fază a guvernării Gh. Gheorghiu-Dej la grave dezechilibre în economie. Ulterior, creşterea rapidă a numărului locurilor de muncă şi a producţiei industriale nu s-au reflectat în creşterea nivelului de trai al populaţiei. Ameliorări au avut loc în perioade de criză politică externă când pentru diminuarea tensiunilor sociale, permanente de altfel, Gh. Gheorghiu-Dej şi echipa sa au fost nevoiţi să reducă ritmul investiţional  şi să amelioreze întrucâtva situaţia grea a salariaţilor.

Politica de cadre bazată pe originea socială şi apartenenţa politică a fiecăruia iar nu pe educaţia, aptitudinile sau capacităţile individului, girată puternic de către Gh. Gheorghiu-Dej, a condus la grave erori în politica economică, în gestionarea investiţiilor şi, din perspectiva procesului de colectivizare, în domeniul relaţiilor cu ţărănimea.

Intelectualitatea  şi  ţărănimea – aceasta din urmă fiind categoria socială dominantă în epocă, au avut cel mai mult de suferit de pe urma măsurilor pe care Gh. Gheorghiu-Dej şi restul nomenclaturii de partid le-au aplicat în procesul de trecere a României de la monarhia constituţională la democraţia populară. În rândul clasei muncitoare şi chiar a partidului s-a menţinut, cu mici intermitenţe, o atmosferă de nesiguranţă, cauzată de frica de represalii în cazul în care fidelitatea faţă de regim, dar mai ales faţă de conducerea de partid, ar fi slăbit.

Gh. Gheorghiu-Dej este fără îndoială unul din creatorii şi/sau susţinătorii, sub presiune şi consiliere sovietică, a monstruosului aparat de represiune al partidului – Securitatea. Marius Oprea îi recunoaşte lui Gh. Gheorghiu-Dej o mai veche pasiune pentru activităţile poliţiei secrete, ba chiar îl considerăun vechi agent al NKVD/MGB, fără a avea însă dovezi în acest sens. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că în noiembrie 1949, în urma unor acţiuni de mare amploare a grupurilor de rezistenţă din munţi (revoltele din judeţele Bihor, Arad  şi Timiş-Torontal), conducerea comunistă de la Bucureşti adresa o cerere scrisă Comitetului Securităţii Statului (MGB) din U.R.S.S. în care se solicita trimiterea în România a unor lucrători din cadrul acestui Comitet, pentru a ajuta Securitatea în prinderea anticomuniştilor.

În scrisoarea de răspuns semnată de Filipov, pseudonim folosit de către I.V. Stalin, şi adresată nominal lui Gh. Gheorghiu-Dej, se menţiona că cererea românească a fost luată în considerare şi că la Bucureşti vor fi trimise două cadre cu experienţă: Saharovschi şi Patrakeev.

După sosirea celor doi, metodologia de lucru a Securităţii a suferit schimbări importante. S-a pus accentul pe alcătuirea de combinaţii informative şi de infiltrare a „bandelor” anticomuniste, accentul fiind pus pe diversiune, crearea de grupuri anticomuniste fantomă şi introducerea în interiorul grupărilor anticomuniste de agenţi devotaţi regimului.

De lichidarea rezistenţei anticomuniste, care se manifesta în forme diferite, în aproape toată societatea românească, este fără îndoială, responsabil în bună parte Gh. Gheorghiu-Dej. Regimul penitenciar din România, ororile şi grozăviile petrecute în cadrul acestuia, (este suficient să amintim aici doar fenomenul reeducării de la Piteşti şi Gherla), sunt însă cele mai grave chestiuni care se impută regimului patronat de Gh. Gheorghiu-Dej. De remarcat că  şi chiar după ce în prima jumătate a anilor ’60 deţinuţii politici au fost eliberaţi în cea mai mare parte, ei au rămas în vizorul  Securităţii, fiind mereu ameninţaţi cu revenirea la vechiul statut.

În politica externă, Gh. Gheorghiu-Dej este responsabil, în parte, pentru susţinerea procesului de satelizare a ţării de către U.R.S.S. (consacrată prin Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală din 4 februarie 1948). În procesul de sovietizare, liderul P.M.R. a acţionat ca o unealtă docilă a Moscovei. El este principalul responsabil pentru îngheţarea relaţiilor româno-iugoslave între 1949-1954, pentru sprijinul total acordat sovieticilor în reprimarea revoluţiei din Ungaria în 1956 şi pentru implicarea puternică, cel puţin într-o primă fază, în activitatea celor două structuri internaţionale create de Uniunea Sovietică pentru a controla ţările satelite, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc şi Tratatul de la Varşovia. Momentul schismei sovieto-iugoslave  şi ulterior al revoluţiei din Ungaria era destinat a demonstra conformismul fără rezerve al lui Dej faţă de conducerea de la Moscova, indiferent că aici trona Stalin sau N.S. Hruşciov, consideră istoricul Florin Constantiniu.

Gh. Gheorghiu-Dej este, totodată, cel care a supervizat acţiunea ordonată de Al. Drăghici prin intermediul aparatului exterior al Securităţii (Direcţia de Informaţii Externe) în sensul executării oricăror acţiuni care ar fi contribuit la crearea sau alimentarea disensiunilor din cadrul emigraţiei româneşti din Occident, a cărei dezbinare continuă să se perpetueze şi în prezent.

sursa: Liviu Ţăranu, Gh. Gheorghiu-Dej în istoriografia actuală.  Ce i se impută, ce i se recunoaşte, publicat în „Dosarele Istoriei”, nr. 7/2005, pp. 19-26

2 răspunsuri

  1. Reblogged this on Cristiana Uzuna.

  2. […] SURSA: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/08/28/gh-gheorghiu-dej-in-istoriografia-actuala-ce-i-se-im… […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: