Saint-Just: 679 zile pe cerul Revoluţiei

Louis Saint Just

Francezii sunt recunoscuţi ca un popor cu ascuţit spirit de observaţie şi de replică, multe din aprecierile, exprimările şi „zicerile” personalităţilor vieţii lor culturale, militare, diplomatice etc. rămânând celebre în istoria vieţii intelectuale a lumii. Acestei mari familii a spiritului francez îi aparţine Louis Saint-Just, teoreticianul guvernului revoluţionar din timpul Terorii (1792-1794) şi marele admirator, până la religiozitate, al Incoruptibilului, Robespierre, împreună cu care şi este executat. Dacă actorul principal al acestei ultime perioade a Revoluţiei franceze este Maximilien Robespierre, „gânditorul” viitoarei societăţi este Louis Saint-Just.

La casa de corecţie

Purtând mai multe prenume, după moda vremii, Louis Léon Antoine Florelle Saint-Just s-a născut la 25 august 1767 în provincia istorică franceză Nivernais, dintr-o familie foarte apropiată ca stare de cea ţărănească (unii biografi i-au adaugat în mod fals particula nobiliara „de”). Tatăl său fusese soldat, apoi subofiţer decorat cu ordinul Ludovic cel Sfânt. El a cumparat la bătrâneţe, cu economiile de o viaţă, o mică fermă la Blérancourt, lângă orăşelul Noyon. Mica familie, părinţii şi trei copii (două fete şi un băiat) duce o viaţă îndestulată şi liniştită. Uneori copiii pleacă la bunicul lor la Morsain, unde acesta avea funcţia de perceptor al senioriei Buhat. Studiile le face la colegiul călugărilor oratorieni din Noyon, după care audiază o serie de cursuri de drept la Reims.

Este înconjurat de dragostea mamei şi a surorilor sale şi începe să ducă o viaţă de petrecăreţ, amator de aventuri galante, până când se îndrăgosteşte de fata notarului, pe care acesta o mărită repede cu o „persoană serioasă” pentru a evita complicaţiile. Louis are o cădere psihică, apoi fură argintăria casei, fuge la Paris unde o vinde pe 200 de livre, cheltuite în trei zile. Este arestat şi plasat patru luni într-o casă de corecţie.

Revoluţionarul

După eliberare (începuse deja revoluţia) îl cunoaşte pe publicistul Camille Desmoulins, cel cu ziarul său Les Révolutions de France et de Brabant, care avea un mare succes. La întoarcerea de la Paris, mai ales în urma studiilor de drept de la Reins, comportarea lui Louis se schimba brusc: alungă egoismul şi depravarea şi devine un ascet cu un singur ideal: să transpună în practică ideile virtuoase ale lui Jean-Jacques Rousseau, pe care îl citise cu nesaţ în facultate. Avea talent literar şi pană uşoară. Scrisese deja o comedie, Arlechin şi Diogene, şi un poem satiric, Organt, tipărit în câteva ediţii.

Ca militant revoluţionar cunoscut deja, conduce la Paris delegaţia din Blérancourt, în calitate de locotenent-colonel numit al gărzii naţionale, pentru a cere o serie de drepturi comunale. Mai târziu, în 1790, tot pentru Comună, îi scrie o entuziastă scrisoare lui Robespierre, ulterior celebră, scrisoare care va sta la baza strânsei lor prietenii. La sfârşitul activităţii Adunării Constituante, în 1791, mai publică o carte, Spiritul revoluţiei şi al Constituţiei în Franţa. Ca urmare a acestor activităţi, este ales în 1792 deputat al Convenţiei şi, în această calitate, soseşte la Paris la 18 septembrie 1792.

Louis Antoine de Saint Just

Arhanghelul morţii

Apariţia lui şochează: păr blond cârlionţat, ochi albaştri, permanent o ţinută rigidă, foarte elegant, cu gulerul înalt al fracului peste care atârnă cerceii, o cravată scrobită şi atent asortată. Are de ce să stârnească atenţie şi variate sentimente (deseori de invidie şi ură) din partea multora, căci se răspândise ideea că „adevăratul revoluţionar” trebuia să aibă o ţinută vestimentară neglijentă, să fie murdar, cu laţe soioase şi vorbire vulgară. Urcă la tribună cu mâinile la spate, tăcut, cu gura parcă sculptată, fruntea bombată, de o duritate care deseori îngheaţă pe ceilalţi. „Frumos ca un înger”, mai târziu va fi poreclit „arhanghelul morţii”. Numai 679 de zile străluceşte pe firmamentul revoluţiei, dar amintirea îi rămâne neştearsă.

Imediat după sosirea la Paris, se alătură lui Robespierre şi este nedespărţit de acesta. Robespierre locuieşte în gazdă la familia unui tâmplar, Maurice Duplay, care are un băiat şi patru fete. Mai târziu tot acolo va locui prietenul lor, revoluţionarul Philippe Le Bas, care se şi însoară cu fiica cea mare, Elisabeth. Cea mică, Henriette, îl place pe Saint-Just, dar acesta îşi urmează drumul: este un ascet, un solitar. În serile în care se strâng cu toţii la Duplay, Saint-Just (Florelle, cum îl numesc ei) îşi demonstrează cultura generală acumulată în special la Reims. Recită ample pasaje din Moliére, în aplauzele asistenţei.

„Republica franceză nu acceptă nimic de la duşmanii săi şi nu le trimite nimic decât plumbi”

Alături de Robespierre, participă la proclamarea republicii. La 13 noiembrie 1792 pronunţă în Convenţie primul său discurs referitor la legalitatea judecării lui Ludovic XVI, sfârşind astfel: „Popor, dacă regele ar fi vreodată absolvit, adu-ţi aminte că noi nu vom mai fi niciodată demni de încrederea ta şi că tu vei putea să ne acuzi de perfidie… Ludovic Capet trebuie să răspundă nu pentru delictele sale, ci pentru simplul fapt că a domnit. Ludovic nu este doar un acuzat şi voi nu sunteţi doar nişte judecători; voi sunteţi oameni de stat şi reprezentanţii naţiunii. Nu aveţi de dat o sentinţă pentru sau împotriva unui om, ci aveţi de luat o măsură de salvare publică, de îndeplinit un act de care depinde destinul naţiunii”. Iar mai târziu, la faimosul vot, este laconic: „Deoarece Ludovic a fost duşmanul poporului, al libertăţii şi fericirii acestuia, concluzia mea este moartea”.

Al doilea discurs, foarte elaborat, îl pronunţă la 29 noiembrie 1792 şi se referă la criza alimentară şi aspectele monetare. În unul din multele sale discursuri, cel din 12 februarie 1793, se referă la organizarea forţelor armate ale republicii. Din acel moment a fost numit (şi a activat până la sfârşitul scurtei sale vieţi) ca inspector cu puteri absolute de decizie al armatelor ce luptau în vestul şi nordul ţării contra inamicilor republicii. Propunerea principală a discursului menţionat era iniţierea legii amalgamului: fuzionarea a două batalioane de voluntari (neexperimentaţi) cu un batalion de linie: „Unitatea republicii impune unitatea armatei: patria nu are decât o singură inimă… Să afle Europa că voi nu mai vreţi nici un sărman, dar şi nici un agresor pe teritoriul naţional. Acest principiu trebuie să propage virtutea şi fericirea. Fericirea este o idee noua în Europa”.

Este filosof, legiuitor cu o logică de fier: „O republică nu se făureşte cu menajamente, ci cu o sălbatecă şi neîmduplecată asprime faţă de toţi cei care au trădat”. Sau raportul cu privire la pământ: „Mâna omului este făcută pentru puşcă sau căruţă. Sărmanul cu puşcă în mână a apărat acest pământ contra străinului. Nu merită el pentru aceasta să mâne căruţa? Căruţa sa? Sărmanii sunt puterea pamântului. De aceea lor trebuie să li se împartă pământul”.

Uneori este patetic: „Pot fi lipsiţi de viaţă cei care, ca noi, au îndrăznit totul pentru adevăr, dar nu poţi să-i lipseşti de ospitalierul mormânt în care ei se furişează, scăpând de sclavie şi de ruşinea de a-i vedea triumfând pe cei răi” sau: „Republica franceză nu acceptă nimic de la duşmanii săi şi nu le trimite nimic decât plumbi”.

Este sentenţios: „Odihna revoluţionarului este în mormânt” sau: „Secretul revoluţiei constă în cuvântul a îndrăzni”, iar lui Robespierre, care se încălzise prea tare în timpul unui discurs, îi spune cu calmul său obişnuit: „Puterea aparţine celor flegmatici”.

Uneori este de o duritate ce îngheaţă inimile: „Veţi pedepsi nu numai pe trădători, ci chiar pe indiferenţi; veţi pedepsi pe oricine din ţară care este pasiv, nu face nimic pentru ea, căci din momentul în care poporul francez suveran şi-a schimbat voinţa, tot ce îi este opus iese din noţiunea de suveran şi tot ce iese din suveran, este duşman”.

Frazele lui ar putea constitui crezul unui revoluţionar: „Ne este interzisă simpla fericire a omului de rând; iubim prea mult umanitatea pentru a iubi o fiinţă omenească. Vom rămâne mereu solitari în această lume vastă… Ne vom bate atâta timp cât va ramâne un singur duşman, până când va ramâne un singur cartuş. Dacă nu vom fi victorioşi vom pieri, iar dacă vom fi, vom pieri de asemenea. Răzvrătirea este dreptul exclusiv al poporului şi al cetăţeanului”.

Saint Just

„În orice revoluţie trebuie un dictator ca să salveze statul cu forţa.”

La începutul anului 1794, Saint-Just lucrează la elaborarea unui decret, prin care guvernul este împuternicit să rechiziţioneze pe toţi noii născuţi, spre a le da o educaţie de stat. De 26 februarie 1794, cere expropierea tuturor duşmanilor republicii şi împărţirea averilor lor săracilor. Se fac liste cu numele duşmanilor şi astfel revoluţia începe să miroasă a luptă de clasă, anticipând dictatura proletariatului (sau generând idei pentru aceasta). Proiectul de expropriere a 300 000 de proprietăţi mobiliare este primul asalt de tip comunist („avant la lettre”): „Mijlocul de a întări revoluţia este de a o îndrepta spre folosul acelora care o susţin şi spre ruina celor care o combat”. Lucrează la principiile viitoarei constituţii republicane (ce nu se va aplica niciodată) pe care le expune în trei discursuri. Ideea principală: unitatea ţării, conduse de toţi cetăţenii ei, pe baza exprimării libere a opiniilor. „Nu legea formează dreptul, ci dreptul formează legea”.

Concepe legea (24 de paragrafe), aprobată la 24 Germinal, pentru încurajarea exploatării minelor, a manufacturilor, secarea mlaştinilor. Este numit şeful Biroului de poliţie generală, cumulând astfel o mare putere în stat. Duşmanii îl numesc „şeful guvernului” sau „dictatorul”. Devine teoreticianul perioadei de teroare: „În orice revoluţie trebuie un dictator ca să salveze statul cu forţa. Trebuie o voinţă unică”. Perioada terorii este condusă de o legislaţie a morţii, la baza căreia stă triumviratul de închisori: Robespierre, Saint Just, Couthon. Revoluţia franceză a început sub semnul liberalismului, dar la acest moment, Franţa a ajuns la polul opus.

Se pasionează între timp pentru activitatea de control a armatelor şi petrece mult timp pe cele două fronturi, deseori cu prietenul său Philippe le Bas, cel care avea să se sinucidă tot în 1794. Îi place viaţa ostăşească, aspră, mişcarea continuă, încordarea. Urmăreşte desfăşurarea acţiunii de recrutare a tinerilor, dotarea cu arme, starea şi separarea urgentă a furturilor şi a fortificaţiilor, curmarea indisciplinei; este degradat şi înaintează în grad, controlează sever activitatea (uneori trădătoare) a generalilor, propunând fie îndepărtarea, fie împuşcarea lor (Custine, Isambert), alungă prostituatele, confiscă untul de la cantina ofiţerilor ca să ungă ţevile puştilor.

Toată armata îi ştia de frică

Toată armata îi ştie de frică, dar toţi recunosc că este drept şi nu cere nimic pentru sine. În fracul său albastru, încins cu eşarfa tricoloră, cu părul şi cerceii în vânt, însufleţeşte trupa, iar generalii ştiu că au în faţă pe duşman şi în spate ghilotina. La Strasbourg face ordine printre civili: „Zece mii de soldaţi sunt desculţi. Veţi descălţa chiar astăzi pe aristocraţii din oraş, iar mâine până la ora 10 dimineaţa, încălţămintea să fie în drum spre cartierul general. Toate paltoanele cetăţenilor oraşului sunt rechiziţionate. Vor fi transportate până mâine seară în magaziile armatei”. Pe frontul din Alsacia îşi revede cu bucurie un prieten ofiţer. După ce îl îmbrăţişează, pune să fie arestat, căci a încălcat decretul ce pedepsea pe ofiţerii de pe câmpul de luptă ce dormeau dezbrăcaţi.

Controlând fronturile, îşi notează o serie de puncte ce ar constitui un fel de cod al comisarului (oare mai târziu de la el s-au inspirat viitorii generatori ai „politrucilor”, ai ofiţerilor politici ai armatelor statelor totalitare?): „Comisarul trebuie să fie un om decis, rapid, sever, dar drept, ordinele sale să fie clare şi citite în faţa trupei. El nu dă numai ordine, ci lămureşte, convinge, are «stil» în ceea ce face”.

Astfel, prin activitatea sa, are un apreciabil aport organizatoric la marea victorie a armatei franceze de la Fleurus (Belgia), din 26 ianuarie 1794, când generalul Jourdan bate principala armată a adversarilor republicii. Să nu uităm că aproape întreaga Europă (Anglia, Olanda, Austria, Rusia, Sardinia, Spania, Napoli, Prusia, Portugalia, Baden, cele două Hesse, Toscana şi Hanovra) se coalizase întru restaurarea monarhiei.

ghilotina

Pe eşafodul ghilotinei

Între timp, revoluţia s-a transformat într-o inutilă şi groaznică baie de sânge. Mii de oameni pier nevinovaţi, numai să nu se oprească ghilotina. Ororile sunt la ordinea zilei: tatăl moare în locul fiului, soţia în locul soţului, vecina este luată pentru că era în vizită la cel ce urma să fie arestat, soţia lui Camille Desmoulins pentru că a protestat la arestarea soţului.

Când se întoarce la Paris de la inspecţia armatelor, în Convenţie, în preajma lui, este un frig ce nimiceşte orice viaţă. Mai toate decretele de moarte ale Convenţiei îi aparţin: el a cerut capul regelui, capetele girodinilor, capul lui Hébert şi al partizanilor săi, cel al prietenului său Desmoulins, capul lui Danton. Franţa este sătulă de atâta sânge şi de ţipetele condamnaţilor.

Îmbrăcat într-un elegant frac cafeniu şi vesta albă, Saint-Just îşi începe pe 9 Thermidor ultimul discurs în Convenţie. Vorbeşte despre decretul cu privire la instituţiile Franţei şi urmează să prezinte raportul cu privire la starea naţiunii, când cetăţeanul Tallien îl întrerupe. Coaliţia moderaţilor (dar şi a corupţilor) intră în funcţiune. Robespierre vrea să ia cuvântul, dar din sute de piepturi se ţipă „Jos tiranul”. Este sfârşitul. Parcă în Saint-Just s-a rupt ceva. Timp de patru ore, cât durează tumultul din Convenţie, stă ca o statuie, cu braţele încrucişate, parcă incapabil să se apere. Arestat, este închis în clădirea unui colegiu din spatele Panteonului. Merge la ghilotină în dimineaţa următoare, împreună cu Robespierre, rănit deja, şi cu alte 21 de persoane. Urcă pe eşafodul ghilotinei cu calmul stoic şi impasibilitatea rece pe care le-a demonstrat în faţa tunurilor prusace şi în toate celelalte faze ale carierei sale strălucitoare şi scurte. Are 27 de ani.

Numele său rămâne în istoria Franţei pentru lupta sa contra despotismului regal, pentru libertatea patriei şi pentru elaborarea unor noi noţiuni ale dreptului modern. Va exista însă un perpetuu regret că atâta geniu, entuziasm filosofic şi umanitar nu au putut să-i înfrâneze orgoliul, despotismul opiniile sale, ce au condus la destinul lui tragic, la toate nenorocirile provocate de revoluţie şi, în ultimă instanţă, la sfârşitul ei.

sursa: Mihai Conrad, 679 zile pe cerul Revoluţiei: Saint-Just în Magazin istoric, 1999

3 răspunsuri

  1. era un psihopat criminal..

  2. Vasile Luminita | Răspunde

    corectati anul nasterii

    1. Mulțumesc pentru lectura atentă a textului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: