Un poet dificil

Octavian Mosescu si Adrian Maniu in Vitralii

Povesteşte Octavian Moşescu: “Ne-am cunoscut în pragul primului război mondial, la şcoala militară din Dealul Spirii. Formam un grup de teterişti, încât N. D. Cocea – de câte ori ne întâlnea nedespărţiţi – ne poreclise cei patru muşchetari: Adrian Maniu, Camil Petrescu, Scarlat Froda şi autorul rândurilor de faţă. N-a trecut însă o lună de la încorporare, şi grupul nostru rămase descompletat. Numai Camil Petrescu şi cu mine fuseseram repartizaţi la diverse companii; ceilalţi obţinuseră o amânare. A fost de ajuns o lună, ca acolo, între zidurile cazărmii cu mânuiri de armă şi lustruit de bocanci, să leg o temeinică prietenie cu Adrian Maniu.

Rar un prieten sincer şi cald ca el, care să te ajute în impasurile inerente vieţii. E drept, uneori şi pentru nimica toată devenea capricios şi irascibil. Atunci nu mai era de recunoscut. Culoarea ochilor căpăta un verde vineţiu, devenea palid şi, fără control, îşi smulgea o sprânceană până o lăsa golaşă. De obicei, se supăra fără temei, mai ales atunci când te aflai în imposibilitate să-i îndeplineşti o dorinţă.

Şi mie mi-a întins aparentul „pahar cu otravă”. Mă găseam la Viena, când îmi trimite o lucrare dramatică originală, în limba germană, ca s-o prezint comitetului de lectură al Burgtheaterului. Pe atunci, director al înaltei instituţii era Real Aslan, un prieten al ţării noastre, care nu lipsea de la serbările „României June”. În calitate de preşedinte al acestei societăţi, am fost primit cu amabilitate, dar după câteva săptămâni Real Aslan îmi spuse că drama a fost respinsă, din pricina precarităţii conflictului dramatic. La primirea răspunsului, prietenia lui Adrian Maniu, de care mă bucuram, a intrat într-o eclipsă totală pentru un şir de ani.

M-a surprins însă că în această perioadă, pentru munca mea culturală, primii Ordinul „Meritul cultural”, poetul Ion Minulescu înştiinţându-mă că decoraţia mi-a fost acordată în urma referatului elogios al lui Adrian Maniu, pe atunci inspector la Ministerul Artelor. Dar el nu mi-a vorbit niciodată despre acest referat.

Ne căutam mai în fiecare zi. Îmi destăinuia plictisitoarele lui conflicte familiare, din nefericire multe, cerându-mi să evadăm din cotidianul bucureştean mai multe zile. O săptămână am colindat pe Valea Râmnicului, vizitând şi casa din Dumitreşti a poetului Matei Elian, plină de documente domneşti, icoane, tronuri şi uşi sculptate în stilul vechii arte populare româneşti.

Adrian Maniu era poetul care răspândise în lirica noastră un rafinament graţios şi o suavitate de acuarelă luminoasă, dar şi imagini macabre şi fantastice. Pentru teatru, a scris în colaborare cu Al. O. Teodoreanu o feerie în versuri, „Rodia de Aur”, cu Scarlat Froda o altă feerie, „Fata din dafin”, împreună cu Ion Pillat dramatizarea „Dinu Păturică”; singur realizase „Meşterul Manole” şi „Lupii de aramă”, aceasta din urmă căzând de la primul spectacol, deşi rolul principal fusese interpretat de Marioara Ventura. Circula în acea vreme o epigramă:

Lui Adrian Maniu

De nu vin, de bună seamă
Spectatori la a ta dramă
Înţelegem; ei au teamă
C-apar… Lupii de aramă.

Traducător de mare prestigiu, printre numeroase tălmăciri de poezie, teatru şi proză, a publicat o selecţie din lirica chineză, primită elogios de critica literară. N-au lipsit nici de astă dată epigramele „amicale”:

Poetului Adrian Maniu, autorul unui volum din lirica chineză

Poemele lui Li-Tai-Pe
Tu le-ai tradus cu-atâta miez,
Încât ne-ai dovedit, amice
Că-n tălmăcire eşti… chinez.

Pe noi ne-a apropiat şi pasiunea de a colecţiona opere de artă. În decursul anilor, selecţionase o colecţie de camee antice, icoane şi vase de argint, lucrate de meşterii transilvăneni din secolul al XV-lea.

Dar, pe neaşteptate, Adrian Maniu a avut acelaşi sfârşit ca al confratelui Ion Marin Sadoveanu, în apartamentul căruia, din Bulevardul Magheru, se mutase în ultimii ani. S-a stins într-o frântură de fulger, la masa de scris, încheind epilogul „Cântecelor de dragoste şi moarte”.

21.III.1971

sursa: Octavian Moşescu, Vitralii, Ed. Litera, Bucureşti, 1971, pag. 103-106

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: