Bergson, Henri (-Louis) (15.10.1859, Paris, Franţa – 04.01.1941, Paris). Filozof francez, a fost primul care a elaborat ceea ce astăzi numim filozofia proceselor, respingând valorile statice în favoarea valorilor mişcării, schimbării şi evoluţiei. A fost şi un literat remarcabil, apreciat atât în cercurile academice, cât şi de marele public, fiind laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1927.
Anii timpurii
Prin tatăl său, un talentat muzician, Bergson era descendentul unei înstărite familii de origini polono-evreieşti – fiii lui Berek, sau Berek-son, din care este derivat numele Bergson. Mama sa provenea dintr-o familie de evrei englezi. Educaţia, instruirea şi interesele lui Bergson erau specific franceze, cariera sa profesională şi întreaga sa viaţă desfăşurându-se în Franţa, cu precădere în Paris.
Şi-a primit educaţia preuniversitară la Liceul Condorcet, unde a demonstrat aptitudini clare deopotrivă pentru ştiinţele exacte şi pentru cele umane. Între 1878 şi 1881 a studiat în cadrul Şcolii Normale Superioare (École Normale Supérieure) la Paris, instituţie responsabilă pentru instruirea profesorilor universitari. Cultura generală de care a beneficiat acolo i-a mijlocit, în egală măsură, lecturarea clasicilor greci şi latini, accesul – în funcţie de nevoi şi de preferinţe – la informaţiile ştiinţifice ale acelor timpuri şi, totodată, i-a permis să-şi edifice o viitoare carieră în filozofie, spre care s-a îndreptat după absolvire.
Şi-a început cariera profesorală în diverse licee din afara Parisului, mai întâi la Angers (1881-1883), iar apoi, pentru următorii cinci ani, la Clermont-Ferrand, În timpul şederii la a doua instituţie, a avut intuiţia care i-a furnizat concomitent fundamentele şi inspiraţia pentru primele sale lucrări filozofice. După cum i-a scris mai târziu eminentului pragmatist american William James: „Până în acea clipă rămăsesem întru totul cufundat în teoriile mecaniciste, spre care am fost îndrumat de timpuriu prin scrierile lui Herbert Spencer. (…) Ceea ce mi-a răsturnat toate ideile a fost analiza noţiunii de timp, aşa cum se aplică în mecanică şi fizică. Am văzut, spre marea mea uimire, că timpul ştiinţific nu durează, că ştiinţa pozitivistă constă, în mod esenţial, din eliminarea duratei. Acesta a fost punctul de plecare pentru o serie de reflecţii care m-au adus, treptat, să resping aproape tot ce până atunci acceptasem şi să-mi schimb complet punctul de vedere.”
Prima consecinţă a acestei schimbări a fost lucrarea Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei (Essai sur les données immédiates de la conscience, 1889), susţinută ca teză de doctorat în acelaşi an. Această operă a fost, într-o primă fază, o tentativă de a stabili noţiunea de durată sau de timp trăit, în opoziţie cu ceea ce Bergson percepea drept concepţia spaţializată a timpului, măsurată printr-un ceas şi utilizată de ştiinţă. A început prin a analiza cum îşi conştientizează omul propriul sine, pentru a demonstra că: faptele psihologice sunt diferite calitativ unele de celelalte, acuzându-i în special pe psihologi că falsifică faptele respective prin încercările de a le cuantifica şi a le categorisi. El critica în special legea lui Fechner, care pretindea că poate stabili o relaţie calculabilă între intensitatea stimulului şi cea a senzaţiei corespunzătoare. Bergson susţinea că, odată îndepărtate confuziile dintre durată şi întindere, succesiune şi simultaneitate, calitate şi cantitate, obiecţiile la adresa libertăţii umane aduse în numele determinismului ştiinţific ar fi nefondate.
Triumfuri filozofice
Publicarea Eseului îl găseşte pe Bergson revenit în Paris, predând la Liceul Henric IV. În 1891 s-a căsătorit cu Louise Neuburger, o verişoară a prozatorului francez Marcel Proust. Între timp, a întreprins studii asupra relaţiei dintre minte şi trup. Doctrina prevalentă era aceea a aşa-numitului paralelism psihofiziologic. Această teorie susţine că pentru fiecare fapt psihologic există un fapt fiziologic corespunzător care îl determină în mod strict. Deşi era convins că a combătut argumentele în favoarea determinismului, Eseul nu a căutat să explice care este legătura dintre minte şi trup. Rezultatele studiilor sale asupra acestei probleme au fost publicate în 1896 sub titlul Materie şi memorie: eseu asupra relaţiei între corp şi spirit (Matière et mémoire: essai sur la relation du corps à l’esprit). Aceasta este cea mai dificilă şi, poate, cea mai apropiată de perfecţiune dintre cărţile sale.
Viziunea şi argumentele din acest opus sunt tipice pentru metoda sa de a filozofa. Nu a apelat la speculaţii generale şi nu s-a preocupat cu elaborarea unui mare sistem speculativ. A început, ca în oricare din cărţile sale, cu o problemă particulară, pe care o analiza determinând mai întâi faptele empirice (observate) care se cunosc despre ea conform celor mai întemeiate şi actuale opinii ştiinţifice. Astfel, pentru Materie şi memorie (Matière et mémoire) a dedicat cinci ani studiului întregii literaturi disponibile despre memorie, concentrându-se asupra fenomenului psihologic al afaziei (pierderea abilităţii de a folosi limbajul). Conform teoriei paralelismului psihofiziologic, o leziune cerebrală ar trebui, de asemenea, să afecteze însuşi fundamentul puterii psihologice. Apariţia afaziei, considera Bergson, arată că nu acesta este cazul. O persoană cu o atare afecţiune înţelege ce i se spune, ştie ce ca însăşi vrea să spună, nu suferă de paralizie a organelor, însă e incapabilă să vorbească. Acest fapt arată, argumentează Bergson, că nu memoria este cea pierdută, ci, mai degrabă, mecanismul fiziologic necesar pentru a o exprima. Această observaţie îl determină pe Bergson să conchidă că memoria, aşadar mintea sau sufletul, este independentă de trup şi se foloseşte de el pentru a-şi îndeplini propriile scopuri.
Eseul fusese amplu recenzat în jurnale academice, însă Materie şi memorie a atras atenţia unei audienţe mai largi. Treptat, Bergson devine unul dintre cei mai populari şi mai influenţi conferenţiari şi scriitori ai zilei. În 1897 s-a întors ca profesor se filozofie la École Normale Supérieure, pe porţile căreia intrase mai întâi ca student la vârsta de 19 ani. Apoi, în 1900, a fost invitat la Collège de France, instituţia academică de cel mai înalt prestigiu din Franţa, unde s-a bucurat de un imens succes pe post de conferenţiar. De atunci şi până la izbucnirea Primului Război Mondial, a existat o veritabilă modă a bergsonismului. William James era un entuziast cititor ale operelor lui, cei doi devenind buni prieteni. Peste tot erau organizate expoziţii şi se făceau comentarii referitoare la filozofia bergsoniană. Mulţi credeau că sunt martorii unei noi epoci în filozofie, influenţând multe alte activităţi creatoare precum literatura, muzica, pictura, politica şi religia.
Evoluţia creatoare (L’Évolution créatrice, 1907), cea mai importantă lucrare a acelor ani şi cea mai faimoasă carte a lui Bergson, ni-l dezvăluie în mod vădit ca pe un filozof al proceselor şi concomitent indică influenţa biologiei asupra gândirii sale. Examinând ideea de viaţă, Bergson a acceptat evoluţia ca pe un fapt stabilit ştiinţific. A criticat, totuşi, interpretările filozofice care au avut-o drept obiect pentru că nu au înţeles importanţa duratei, ratând astfel însăşi unicitatea vieţii. El a propus ca întregul proces evolutiv să fie perceput ca manifestare în durată a unui elan vital în perpetuă dezvoltare şi generare de noi forme. Pe scurt, evoluţia este creativă, nu mecanicistă. În acest proces de dezvoltare, el a identificat două direcţii principale: una a instinctului, ducând spre viaţa insectelor; cealaltă a evoluţiei inteligenţei, culminând cu omul; cu toate acestea, ambele sunt văzute ca produse ale unui elan vital care acţionează pretutindeni. Ultimul capitol al cărţii, intitulat „Mecanismul cinematografic al gândirii şi iluzia mecanicistă”, reprezintă o trecere în revistă a întregii istorii a gândirii filozofice, cu scopul de a pune în evidenţă faptul că ea a eşuat în permanenţă să aprecieze natura şi importanţa devenirii, falsificând astfel natura realităţii prin impunerea de concepte statice şi abstracte.
Printre operele minore ale lui Bergman se numără Râsul: eseu asupra semnificaţiei comicului (Le Rire: essai sur la significance du comique, 1900) şi Introducere în metafizică (Introduction à la métaphysique, 1903). Cea de-a doua ne furnizează poate cea mai bună introducere în filozofia lui, oferind cea mai clară descriere a metodei sale. Există două căi profund diferite ale cunoaşterii, susţinea el. Cea care atinge cel mai înalt grad de dezvoltare în ştiinţă este analitică, spaţializează şi conceptualizează, tinzând să vadă lucrurile ca solide şi discontinue. Cealaltă este o intuiţie globală, imediată, ce ajunge la esenţa unui lucru prin simpatie. Prima este utilă pentru a duce lucrurile la bun sfârşit, dar nu atinge realitatea esenţială a lucrurilor tocmai pentru că ignoră durata şi fluxul ei perpetuu, care este inexprimabilă şi poate fi înţeleasă doar prin intuiţie. Am putea considera întreaga operă a lui Bergson drept o extinsă explorare a sensului şi implicaţiilor intuiţiei sale asupra duratei ca realitate lăuntrică a tuturor lucrurilor.
Anii târzii
În 1914, Bergson a renunţat la toate îndatoririle de la Collège de France, deşi nu s-a retras oficial de la catedră până în 1921. După ce primise deja cele mai înalte onoruri pe care Franţa i le putea oferi, inclusiv statutul de membru, din 1915, între cei „40 de nemuritori” ai Academiei Franceze, în 1927 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru literatură.
După Evoluţia creatoare (L’Évolution créatrice) au trecut 25 de ani înainte să publice o altă operă majoră. În 1932 a publicat Cele două surse ale moralei şi ale religiei (Les Deux Sources de la morale et de la religion). Ca şi în lucrările precedente, a susţinut că opoziţia polară între static şi dinamic oferă înţelegerea fundamentală. Astfel, în viaţa morală, socială şi religioasă a oamenilor el a văzut, pe de o parte, influenţa societăţii închise, exprimată în conformitate cu legi codificate şi cu obiceiuri, şi, pe de altă parte, societatea deschisă, cel mai bine reprezentată de aspiraţiile dinamice ale eroilor şi misticilor care se înalţă dincolo şi chiar încalcă rânduielile grupurilor în care ei trăiesc. Există deci două forme de moralitate sau, mai degrabă, două surse: cea care îşi are rădăcinile în inteligenţă, care duce, de asemenea, spre ştiinţă şi spre idealul său static, mecanicist; cealaltă bazată pe intuiţie, care îşi găseşte expresia nu doar în libera creativitate a artei şi a filozofiei, ci şi în experienţa mistică a sfinţilor.
În Cele două surse, Bergson s-a apropiat mai mult de noţiunea religioasă canonică de Dumnezeu decât o făcuse cu impulsul vital teoretizat în Evoluţia creatoare. A recunoscut în testamentul său din 1937: „Reflecţiile mele m-au condus tot mai aproape de catolicism, în care văd împlinirea completă a iudaismului”. Însă, cu toate că şi-a declarat „adeziunea morală faţă de catolicism”, nu a depăşit acest stadiu. Într-o explicaţie, a scris: „M-aş fi convertit, dacă nu aş fi prevăzut de ani buni un teribil val de antisemitism gata să se reverse asupra lumii. Am vrut să rămân printre cei care mâine vor fi persecutaţi”. Ca o confirmare a acestei convingeri, cu doar câteva săptămâni înainte de decesul său, s-a ridicat de pe patul de boală şi a stat la coadă pentru a fi înregistrat ca evreu, conform legii tocmai impuse de guvernul de la Vichy, deşi autorităţile îi oferiseră o dispensă.
Deşi nu a dus la formarea unei şcoli de filozofie, influenţa lui Bergson a fost considerabilă, mai ales printre filozofii francezi. Însă influenţa sa a fost resimţită şi în Statele Unite şi în Marea Britanie, mai ales în opera lui William James, George Santayana şi Alfred North Whitehead, celălalt mare metafizician al proceselor din sec. XX.
*****
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 203-205
ISTORII REGĂSITE 