Mari scriitori, mari ticăloşi

George Calinescu, Tudor Arghezi, Mihai Sadoveanu

Una dintre temele preferate de dialog întărâtat ale literaţilor români în perioada postdecembristă a fost şi este cea a actualei „terfeliri” a marilor valori ale literaturii noastre. Ca mai mereu în încăierările de acest soi, fiecare se duelează cu umbra celuilalt, rezultatul fiind un soi de pantomimă grotescă în care nu curge sânge. În mare, cele două tabere aflate în luptă pot fi definite astfel:

bodyguarzii. Sar ca muşcaţi de şarpe şi scot pistolul îndată ce zice cineva ceva despre Sadoveanu, Arghezi, Călinescu. Metoda preferată este minimalizarea respectivului: cine eşti tu, prăpăditule, neica nimeni, trei lulele, să te iei de Sadoveanu, Arghezi, Călinescu? Dacă totuşi acuzele în planul moral sunt foarte precise, atunci bodyguarzii se suie pe loc în cel estetic, ca într-un copac la rădăcina căruia pute. Speranţa lor intimă este că o părticică, oricît de mică, din gloria maeştrilor să se reverse şi asupra lor, de vreme ce sunt vajnici „apărători ai valorilor”;

terminatorii. Aceştia ţin cu tot dinadinsul să-i facă arşice pe Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, cu operele lor cu tot. Din faptul că cei trei au stat rău cu caracterul se deduce că nici nu sunt nişte scriitori aşa de mari… De fapt, sunt mici de tot, or mai fi şi copiat de la alţii… etc.

Rezolvarea gâlcevii este simplă ca bună ziua dacă nu amesteci, voit sau nu, planurile: 1. Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sunt mari scriitori români. 2. Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sunt mari ticăloşi români. Iar tragedia acestei naţii stă în faptul că între aceste două afirmaţii nu există contradicţie.

Cine vrea să se convingă de adevărul celei dintâi, n-are decît sa-i citească. Pentru cea de-a doua, lectura volumului Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii de M. Niţescu, aparut la ed. Humanitas, poate fi edificatoare. Fireşte, cei trei susnumiţi nu sunt singurii întâlniţi în carte; lista e lungă, începând cu M. Novicov şi I. Vitner şi terminând cu Eugen Simion şi Nicolae Manolescu. Nu intentionez să fac o recenzie; mă voi opri doar la pasajele din alte „opere” ale marelui prozator, marelui poet, marelui critic, reproduse în cartea lui M. Niţescu.

„Anii sumbri s-au luminat când a bătut ceasul eliberării, la 23 August 1944. Şandramaua alcătuirilor criminale ale burghezilor şi moşierilor s-a surpat. Putregaiurile ei au trecut la groapa gunoaielor trecutului. […] Regimul de teroare şi asuprire burghezo-moşieresc ţinuse masele largi ale norodului în bezna ignoranţei şi misticismului – refugiu al oamenilor simpli. Acel regim a provocat o pseudocultură străină de popor şi a împiedicat dezvoltarea unei culturi specific naţionale şi progresiste. Eliberarea ţării de către glorioasa armată sovietică…” etc. (Mihail Sadoveanu, în „Însemnări pe marginea articolului 80″, 1952).

„Aveţi norocul, din care ne împărtăşim şi noi mai puţin tineri, că statul socialist vă poartă în totul de grijă cu măreţie. Tinereţea vârstelor n-a cunoscut asemenea noroc, ci numai indiferenţa forurilor conducătoare. A fi scriitor era o ruşine şi pentru familie şi pentru societate. Să ne silim să fim la înălţimea generozităţii şi atenţiilor de care ne folosim. Nu ni se cere decât să scriem frumos şi, dacă se poate, strălucit. Asta poate că se mai poate.” (Tudor Arghezi, „Contemporanul”, 1961).

„Sunt unul din martorii în viaţă ai unui trecut neruşinat şi nemernic. Astăzi, nici plugarii, nici scriitorii nu mai ştiu ce-i suferinţa şi ce-i deznădejdea… Mulţumită bărbaţilor care îndrumează ţara… ca şi plugarii ne simţim colectivizaţi şi noi… „ etc. (Tudor Arghezi, „Gazeta literară”, 1962).

„Ca un mic omagiu Congresului al II-lea al PMR, am extras pe hârtie strigăte, lozinci şi icoane care au răsunat şi s-au desfăşurat în imaginaţia mea, după ce am închis cărţile cu care mi-am făcut lecţia de istoria partidului…” (G. Călinescu, „Viaţa românească”, 1955). „Nu ştiu de ce natură este transfugul Eugen Ionescu, autorul piesei Scaunele […] fapt este că se face în jurul său un tapaj dubios.” (idem, 1958). „Dacă Eugen Ionescu minimalizează literatura parodiind-o printr-un teatru de verbigeraţie pură, E. Cioran face acelaşi lucru cu metode filozofice […] Adesea simţi că fraza e plină de truisme ca un ţesut de serozităţi şi nu stii unde să înfigi în pieliţa ƒină seringa, ca s-o descongestionezi de banalităţi.” (ibidem). „Noi extragem din opera eminesciană acele rânduri şi versuri ce par mai violent combatante şi mai apropiate de concepţia noastră de viaţă de azi, fragmente de critică deschisă a societăţii burgheze capitaliste şi care sunt destul de numeroase”. (G. Călinescu, „Contemporanul” 1959).

Primul contraargument care poate fi adus în discuţie după ce scârba se mai duce, este cel al „omului sub vremi”. „Asta era situaţia” şi, până la urmă, într-o anumită măsură, poate că „şi credeau în ce scriau”… Nici vorbă. În momentul ocupării României de către sovietici, Călinescu se apropia de 50 de ani, Sadoveanu şi Arghezi săriseră de 60. Erau scriitori consacraţi şi oameni care văzuseră multe. În nici un caz nu puteau fi confundaţi cu „tinerii leninişti” (Cosaşu, Raicu, Ţic etc.) de 20 de ani, la care o iniţială îmbrăţişare sinceră a proletcultismului era scuzabilă.

E ridicol să presupui că nişte creiere ca Sadoveanu, Arghezi, Călinescu nu ştiau ce fac, cum e folosit ce fac ei şi ce au de primit pentru asta. Sartre putea fi proletcultist stând la Paris, ei n-aveau cum să fie având sub ochi ce se întâmpla zi de zi în România. Ironiile ascunse în finalul unor fragmente din cele citate mai sus e o dovadă (.,Asta poate că se mai poate”…). E adevărat, de-a lungul veacurilor românii au fost nevoiţi să înveţe bine ce-i compromisul, frăţia cu dracul, capul plecat. Ca să supravieţuim, am dat de toate feluriţilor năvălitori: pământ, apă, aur, grâne, ne-am dat chiar şi copiii, aşa că era de înţeles, în anii ’50, că trebuia să dăm ruşilor petrol, minereuri, hrană şi toate celelalte – compromisul economic. Era de înţeles, la limită, chiar şi să lauzi sistemul sovietic, să propovăduieşti aplicarea lui la noi, să-i înalţi ode lui Stalin – compromisul politic. Ceea ce este însă de neînţeles, de neacceptat, odios şi înspăimîntător este lepădarea de spiritul şi fiinţa seculară a acestui popor – compromisul cultural. Şi s-au lepădat de cultura română nu nişte politruci oarecare, ci aceste trei piscuri ale ei: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu. Fără nicio tresărire, în vreme ce foştii lor colegi de viaţă literară înfundau puşcăriile şi cimitirele, cei trei decretau că nu a existat cultură română înainte de ’44, negându-şi, implicit, propria operă! Până şi în această ticăloşie supremă, a huiduirii propriei culturi, se pot decela grade de angajare. Cei trei au mers dincolo de orice limită, cu un exces de zel hidos, fără egal în alte ţări din „lagărul socialist”. Nu puteam evita înrobirea economică, politică, administrativă de către ruşi, dar distrugerea culturală a României ar fi putut fi mult diminuată dacă marii oameni de cultură ar fi fost alt soi de oameni.

Şi pentru ce aceste infamii? Ca să-şi petreacă anii bătrâneţii în linişte şi huzur, împopotonaţi cu titluri şi împroşcaţi cu bani. Să împingem toleranţa până la absurd, să presupunem că le-am ierta toate acestea, tot mai rămâne ceva de neiertat: nici unul dintre ei nu a lăsat cuiva, undeva, un testament, o hârtie cu limbă de moarte care să se dea la lumină când s-o putea şi pe care să fi scris aşa: „Iartă-mă, popor al meu, pentru toate minciunile şi ticăloşiile pe care le-am scris în amurgul vieţii şi ai milă de opera mea adevărată, nu lăsa să fie mânjită de scursurile făpturii care am fost”.

Aici, în raportul autor-operă cred că se află miezul genei maligne din codul nostru creativ. Prea puţini dintre creatorii români de primă mărime au trăit cu conştiinţa că talentul nu le aparţine, fiindu-le dăruit de Dumnezeu, şi că ei sunt doar slujitorii propriei lor opere. Cei mai multi şi-au considerat harul ca pe o moară sau un gater, moştenit şi pus la treabă ca să producă bani, funcţii, onoruri, fără de care creatorul român nu se simte cu totul împlinit. Această percepţie profană a operei proprii (ca să nu mai vorbim de ale altora) de către făcătorul ei, oricât de aproape de Dumnezeu prin perfecţiunea artistică ar fi acesta, a dăinuit şi va dăinui pe aceste meleaguri, născând monştri hibrizi etico-estetici pe care ne vom strădui iarăşi şi iarăşi, generaţie după generaţie, să-i secţionăm după un model închipuit de propria noastră vină.

sursa: Cristian Tudor Popescu, Timp mort (scrieri), Iaşi, Polirom, 1998, pag. 11-16

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. foarte bun materialul oferit. ma bucur ca am descoperit acest site. chiar aveam nevoie de ceva documentare amanuntita. sunt sigur ca o sa gasesc aici informatii valoroase.

  2. multumesc pentru articol,chiar daca este dureros.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: