Constructorii catedralelor

constructorii catedralelor

„În răstimpul a trei secole, de la 1050 la 1350, Franţa a extras milioane de tone de piatră pentru a înălţa 80 de catedrale, 500 de biserici mari şi câteva zeci de mii de biserici parohiale. În aceste trei secole, Franţa a pus în mişcare mai multe blocuri de piatră decât Egiptul în oricare perioadă din istoria sa – cu toate că marea piramidă are ea singură un volum de 2 500 m3. Fundaţiile marilor catedrale coboară până la zece metri adâncime – adică nivelul mediu al unei staţii de metrou parizian – alcătuind în unele cazuri o masă de piatră tot atât de considerabilă ca partea vizibilă de deasupra solului. În Evul Mediu există câte o biserică pentru fiecare 200 de locuitori”.

Cu aceste cuvinte îşi începea cartea sa Constructorii catedralelor – tradusă la noi cu titlul Constructorii goticului – Jean Gimpel. Tot el a scris o altă carte – tradusă şi aceasta – despre „revoluţia industrială a Evului Mediu”. În fond, şi apariţia goticului a fost tot o revoluţie. În 1968, la Paris, a fost organizată, sub patronajul lui André Malraux, o impresionantă expoziţie „Europa gotică”. Pentru că goticul a fost cel mai răspândit stil artistic al Evului Mediu. Puternice influenţe au ajuns până în cele două ţări române extracarpatice.

Dar cum s-a produs „revolutia gotică”? La începutul secolului XII, societatea feudală occidentală intrase într-o perioadă de tranziţie. Lumea se schimba. Vechii nevoi de solidaritate şi autoritate – princiară pe plan politic, paternă pe plan social –, căreia îi corespundea, arhitectural, atât de bine stilul romanic, îi ia locul aspiraţia către ruperea constrângerilor. Burghezul nu mai are nevoie de autoritatea paternă a nobilului, care îi ia sub formă de taxe câştigul său. La rândul lor, principii, ca să frângă rezistenţele şi suveranităţile ce le fărămiţau stăpânirea, vor o lume mai bine structurată, pe verticală, nu pe orizontală. Nu întâmplător, prima capodoperă gotică a fost bazilica regală de la Saint Denis. Aceeaşi nevoie de autonomie şi în sânul familiei, unde copiii încep să se bucure de o anume independenţă economică, iar soţul nu mai are decât gestiunea bunurilor soţiei sale, de care dă socoteală.

Tuturor acestora le corespunde goticul, cu avântul său pe verticală, cu privilegierea luminii în locul umbrei. Sau, cum spunea Ervin Panofsky, teologii vor acorda mai multă importanţă „luminilor Noului Testament care se opune tenebrelor şi legilor oarbe evreieşti”.

„Cruciada catedralelor” – ce îşi are originea în încă pioşenia omului care se transforma din medieval în modern – a declanşat o adevărată competiţie pentru recorduri: cât mai înalt, cât mai sus, cât mai mare. Apoi, într-o bună zi, undeva pe la sfârsitul secolului XIII, entuziasmul a scăzut considerabil. Credinţa nu mai este aceeaşi. Vin ciuma, războiul de 100 ani. În Germania, neatinsă de război, suflul se menţine încă o vreme. Goticul îşi terminase însă rosturile.

Pentru ridicarea acelor construcţii cereşti, ce au uimit atunci şi uimesc şi astăzi, a fost nevoie şi de acea „revoluţie industrială a Evului Mediu”, chiar dacă denumirea este discutabilă.

catedrala gotica

Cine erau donatorii?

Construcţia unei biserici era opera mai multor contribuabili. Aceştia puteau fi credincioşi, oameni ai Bisericii sau confrerii al căror scop de constituire era chiar acela de a contribui la terminarea construcţiei. Când sanctuarul respectiv poseda relicve preţioase care atrăgeau mulţi pelerini, donaţiile lor reprezentau un aport substanţial.

O altă sursă erau indulgenţele vândute pentru răscumpararea păcatelor. Erau cazuri în care regii trimiteau scrisori către prelaţii din regatul lor, prin care le cereau să contribuie financiar la asemenea proiecte. Alteori erau folosiţi bani proveniţi din impozite.

În unele cazuri, marii nobili care aveau multe păcate să-şi reproşeze, ţineau să se „cureţe” prin donaţii generoase către o catedrală în curs de construcţie. În altele exista dorinţa de a-şi vedea contabilizată contribuţia la un bun public, vanitatea, presiunea socială dar şi interesul dintr-un motiv sau altul.

Şi după ce se reuşea strângerea fondurilor necesare pentru începerea lucrărilor se putea da semnalul de pornire.

catedrala in evul mediu

Cât timp dura şantierul?

În afara perioadelor în care aveau loc războaie, ritmul lucrărilor de pe şantier varia în funcţie de nivelul mijloacelor de finanţare. Dar în cazul în care acestea existau în măsură suficientă, constructorii puteau lucra destul de repede, căci tehnicile de construcţie şi de organizare a muncii din perioada „gotică” le permiteau acest lucru. Astfel, catedrala de la Montpellier, care are o suprafaţa de 1 500 m2, a fost terminată în trei ani (1263-1266). Dar, în general, construcţia unei catedrale dura câteva zeci de ani, ba chiar şi câteva secole. Acest lucru explică de ce la un acelaşi edificiu pot exista părţi cu stiluri diferite ce corespund epocilor în care au fost construite. O amprentă importantă au lăsat-o şi progresul tehnic, constructorii ce s-au perindat pe şantier cu metodele, obiceiurile şi gusturile lor.

Sunt şi construcţii care nici până în ziua de azi nu sunt terminate definitiv. Mereu mai apare câte ceva de făcut sau rectificat la ele. Cazul cel mai renumit îl constituie Domul din Köln.

Pe locul unde se ridica astăzi Domul a, existat înainte un lăcaş de cult, care data din 313 d.C. Acesta a fost înlocuit în secolul IX de o nouă construcţie, terminată în 870 şi numită „Domul Vechi”. Epoca gotică impune însă schimbarea, şi astfel, la 15 august 1248, se pune piatra de temelie a noii catedrale gotice.

Actuala înfăţişare a Domului a rezultat după două perioade de construcţie. Prima a început în 1248 şi s-a terminat în 1560, când clădirea a fost acoperită, iar restul lucrărilor sistat. Aproape patru secole va rămâne construcţia astfel, urmând ca lucrările să fie reluate odată cu reconsiderarea artei medievale, respectiv a celei gotice de către romantism. În anul 1842, regele Prusiei, Friedrich Wilhelm IV, dă semnalul de reîncepere a lucrărilor. După nici patru decenii, în 1880, se pune ultima piatră la turnul de sud. După 632 ani, construcţia Domnului se încheie. Şi ea reprezintă un monument cu o arhitectură unitară, datorită faptului că toate lucrările au respectat pe cât s-a putut planurile iniţiale.

Perioada în care Domul a rămas intact a durat foarte puţin, căci deja pe la 1900 apar primele stricăciuni provocate de intemperiile vremii. Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial, 14 bombe îi distrug bolta, stricăciuni apărând şi la exterior. Dar chiar şi în timp de pace se lucrează în permanenţă la menţinerea frumuseţii sale, din cauza poluării mediului care afectează clădirea destul de mult. De fapt, de mult timp la Köln circulă o vorba : „În momentul în care se va termina Domul, va veni sfârşitul lumii”.

O importanţă majoră în desfăşurarea lucrărilor au avut-o tipul şi provenienţa materialelor.

constructia unei catedrale din secolul XIII

De unde veneau materialele?

Ele erau câteodată furnizate de donatori, proprietari de cariere sau de păduri. Starea proastă a drumurilor impunea utilizarea de preferinţă a căilor fluviale şi, câteodată, a celor maritime. Aceasta a fost cazul câtorva catedrale din Anglia, executate din piatră extrasă din nord-estul Franţei sau din Normandia. După cel de-al doilea război mondial, pentru a repara ravagiile suferite de bisericile din Marea Britanie, s-a adus din nou piatră din Normandia. Şi în Ile-de France, bisericile au profitat de o densă reţea fluvială ce facilita legătura între cariere şi şantiere; de fapt peste tot unde configuraţia geografică permitea acest lucru, transporturile pe apă au jucat un rol important.

Dar oricum vor fi fost aduse materialele, preţul transportului, de multe ori crescut de taxele de pe parcurs, era foarte mare, sporind uneori şi de şase ori costul pietrei. Acest lucru a dus la apariţia atelierelor de cioplit piatră în cadrul carierelor, astfel reuşindu-se reducerea la jumătate a greutăţii transportate faţă de cea a blocurilor brute. Utilizarea pietrei „pregătite” a accentuat dezvoltarea metodelor de geometrie şi stereotomie, indispensabile pentru prelucrarea în avans a pietrei, ca şi dezvoltarea standardizării şi reducerea numărului de modele pentru piatra de prelucrat.

Lemnul circula mai uşor decât piatra, el putând să plutească, dar presiunea asupra pădurilor a fost atât de mare datorită creşterii demografice şi a dezvoltării oraşelor, încât bucăţile de dimensiuni mari au devenit dificil de găsit. În însemnările abatelui Suger despre ridicarea bazilicii de la Saint-Denis se considera un miracol faptul că au fost găsiţi doisprezece arbori identici în aceeaşi pădure, din care s-au putut face grinzi pentru construcţie. În scrierile hagiografice se găsesc descrise minuni care erau atribuite sfinţilor. Este menţionat Sf. Yves, care a alungit lemnul prea scurt pentru a putea fi folosit la grinzi. În alte ţări s-a recurs la importuri. Astfel, în Anglia s-a adus lemn din Scandinavia şi Germania de Nord.

Această situaţie a avut şi părţile ei bune, căci astfel constructorii au fost nevoiţi să reducă folosirea lemnului. Şi această economie se putea realiza cel mai uşor la schelele ce erau folosite pe şantiere, prin reutilizarea lemnului. Lipsa arborilor de dimensiuni mari s-a repercutat şi asupra diametrelor trunchiurilor folosite la construcţia şarpantelor. Dar micşorarea acestora a atras după sine şi o îmbunătăţire a tehnicii, astfel putându-se realiza bolţi de înălţimi mult mai mari.

Dimensiunea şi calitatea acestor construcţii depindea, ca şi în ziua de azi, de cei ce lucrau la ele.

constructia unei catedrale

Cine lucra pe şantier?

Mâna de lucru era asigurată în principal de profesionişti, dar se mai întâmpla ca la lucrări unde trebuiau efectuate doar manevre (transportul pietrelor, al mortarului, al pieselor de şarpantă sau al apei) să fie folosite persoane venite benevol pe şantier. Gestul lor era astfel cunoscut, lucru care le îmbunătăţea imaginea, totul contribuind la salvarea sufletului lor şi la atragerea altora, dornici să le imite exemplul.

Unele activităţi se întindeau pe mai multe generaţii. De aceea trebuia realizată unitatea lucrărilor de-a lungul întregii perioade şi, în acelaşi timp, trebuiau preluate şi noutăţile tehnice şi artistice apărute între timp, astfel încât construcţia să rămână un organism viu. Astfel a apărut o organizaţie, care a devenit cunoscută – în special în sec. XIX – sub numele de Bauhütte. Izvoarele din sec. XII şi XIII nu spun prea multe despre alcătuirea acestor organizaţii, dar în scrieri de la sfârşitul Evului Mediu se află mult mai multe amănunte despre activitatea lor în timpul construcţiei marilor catedrale. Sarcinile lor nu erau numai de natură tehnică şi artistică. Trebuiau să se ocupe şi de toată partea financiară şi să introducă în activitatea lor ierarhia socială din vremurile acelea. Astfel, regele participa la acest proces ca şi zilierul sau celelalte pături sociale ce se aflau între ei.

Coordonarea sincronă a activităţilor era realizată de un meşter care se remarcase prin calităţile sale profesionale şi prin spiritul său organizatoric şi de comandă. Acesta era de obicei un pietrar sau zidar care lucrase deja la alte construcţii şi avea o experienţă acumulată. Meşterii se numărau printre personalităţile vremii, având de multe ori relaţii de prietenie cu episcopii sau regii cu care lucrau împreună la finanţarea şi chiar la proiectarea clădirii. Un meşter avea în general echipa sa cu care se deplasa de pe un şantier pe altul, urmându-l. Câteodată rămâneau mai mulţi ani pe acelasi şantier. În timpul sezonului rece, munca încetinea sau se oprea definitiv, iar muncitorii erau trecuţi în atelier, unde ciopleau piatra în avans, trasau şi tăiau lemnul de şarpantă. Metodele apărute în perioada gotică permiteau acest sistem de „prefabricare”.

Persoana care avea privirea de ansamblu asupra a tot ce se construia pe şantier era ceea ce noi numim azi „arhitectul”. Acesta controla personal lucrul la proiectele sale şi se afla în strâns contact cu sculptorii în piatră şi în lemn şi cu pictorii. Arhitectul era un om de lume, care călătorise mult şi deseori era şi foarte cultivat, astfel încât se bucura de un prestigiu social foarte mare. Din această cauză, în special de la jumătatea secolului XIII, încep să apară în diverse construcţii inscripţii evocând numele principalului responsabil pentru lucrare – arhitectul. Astfel, la Reims, pe piatra funerară a arhitectului Hugues Libergié, mort în 1267, ni se reaminteşte că el a început construcţia bisericii Saint-Nicaise, iar lângă aceasta sunt reprezentate instrumentele sale de lucru: rigla, compasul şi echerul.

„Capul limpede” al tuturor activităţilor de pe şantier era încă un delegat al celui care dăduse comanda construcţiei; o persoană competentă din punct de vedere tehnic, capabilă să facă toate calculele necesare şi să asigura plăţile. Acesta putea fi un călugăr, un fost cleric sau un laic, care câteodată îşi asuma chiar şi o funcţie analoagă cu cea a unui arhitect.

Puţini dintre muncitori erau angajaţi acolo unde locuiau. Cei mai mulţi dintre ei mergeau în grup de pe un şantier pe altul, aflând de posibilităţile de angajare din zvonuri, de la călători sau de la organizaţiile de solidaritate între muncitori. Asemenea organizaţii existau la acea vreme deja în Germania şi Italia. Autorităţile laice şi religioase care comandau lucrarea nu vedeau însă cu ochi prea buni aceste lucruri, care puteau da naştere la acţiuni colective şi puteau creşte costul mâinii de lucru. De multe ori autorităţile au încercat să le reprime. În 1189, Conciliul de la Roma interzicea asemenea asociaţii, iar în 1326, un decret al Conciliului de la Avignon denunţa asociaţiile, ligile şi societăţile de ajutor reciproc nerecunoscute oficial drept confrerii religioase. În schimb, pentru a creşte entuziasmul muncitorilor de pe şantiere, le erau oferite numeroase avantaje: 52 de duminici erau libere, iar lucrul se oprea sâmbăta la amiază. Sărbătorile reprezentau aproximativ 30 zile pe an. Ziua de lucru urma traiectoria soarelui: iarna se lucra în medie 8,45 ore, iar vara câte 12,15 ore, cu pauze pentru băut şi odihnă.

Munca pe care o prestau era uşurată sau îngreunată de ustensilele folosite.

constructorii de catedrale

Care erau uneltele?

Muncitorii dispuneau pe şantier de un echipament de ridicare pornind de la simplul troliu acţionând asupra unei corzi ce trecea peste un scripete susţinut de un stâlp, până la macaraua pivotantă care permitea ridicarea de greutăţi importante, datorită unei sau mai multor „roţi de veveriţă”, acţionate din interior de oameni; roţi ce antrenau un ax pe care se înfăşura cablul ce susţinea sarcina. A apărut ideea ca la transportul pe pante line să se înlocuiască cu o roată una dintre cele două persoane care transportau încărcătura – pietre sau mortar – cu un fel de targă, astfel apărând roaba.

Utilajele muncitorilor nu erau foarte diferite de cele care se folosesc în zilele noastre pe şantierele mici: ciocanul, mistria, lopata, dalta, spitul, foarfeca, fierăstrăul, burghiul, rindeaua etc. Nici instrumentele tâmplarilor şi cele ale pietrarilor nu se deosebeau mult de cele folosite în ziua de azi; rigla, firul cu plumb, echerul, compasul şi nivela (cu o formă diferită faţă de nivelele cu bulă folosite azi). La eşafodaje erau folosite piese de lemn decojit recent, iar uneori bucăţile de ramuri erau valorificate pentru a susţine schelele orizontale pe care cleionajele formau pasarele de circulaţie. Asamblarea lor era asigurată cu ajutorul frânghiilor, aşa cum se făcea nu cu mult timp în urmă pe şantierele neechipate cu ţevi metalice industriale. Pe măsură ce se ridicau pereţii, eşafoadele se sprijineau pe ei. Găurile neastupate ale schelelor în multe din zidurile epocii romanice atestă această practică care s-a perpetuat până în epoca gotică.

Masivele bolţi romanice necesitau o mare cantitate de lemn. La sistemul gotic existau la exterior schele ce susţineau nervurile şi care erau reutilizate; compartimentările nu necesitau decât cofraje sumare de care te puteai dispensa la partea inferioară a bolţilor, la nivelul „ruperii”, acolo de unde porneau diferitele nervuri. Schelele se sprijineau pe pereţi, deasupra locului de unde începeau bolţile, iar eşafodajele pe care lucrau muncitorii se sprijineau pe ambele părţi ale pereţilor, căci datorită marii înălţimi a bolţilor catedralelor şi ţinând cont de întinsa suprafaţă acoperită a edificiilor, ar fi fost nevoie de păduri întregi pentru a construi eşafodajele de la bază, de la nivelul solului. Accesul la aceste eşafodaje se făcea pe nişte scări în spirală construite odată cu zidurile, scări care se regăsesc în toate catedralele.

Datorită faptului că ridicarea acestor edificii dura chiar mai multe generaţii, ar fi cazul să ne ocupăm şi de desfăşurarea lucrărilor.

catedrale - constructie

Care erau marile etape ale construcţiei?

Punerea primei pietre a unei catedrale constituia obiectul unei ceremonii la care participa episcopul sau arhiepiscopul respectiv. Dar în multe cazuri se utilizau deja fundaţii existente. Astfel, la Chartres, se pot observa substructurile a patru catedrale succesive construite una în interiorul celeilalte – ca păpuşile ruseşti –, din vremea merovingienilor şi până în sec. XIII. Construcţia începea cu corul – altarul, căci acest lucru permitea, chiar înainte de terminarea totală a navei, ţinerea slujbelor. Planul general al unei biserici respecta forma unor figuri geometrice precise, simple şi uşor de trasat pe sol, care formau un cadru general ce putea fi apoi împărţit pentru a obţine poziţionarea fiecărui element din biserică: corul cu altarul, transeptul, navele şi celelalte elemente. Dar era posibil ca de-a lungul anilor, datorită faptului că fiecare echipă de constructori care s-a succedat avea ideile şi obiceiurile sale, instrumentele sale de măsură, planul original să se deformeze câteodată mai mult sau mai puţin.

După ce erau ridicate zidurile, se monta şarpanta, chiar înainte de a construi bolta. Acest lucru permite ca partea construită să fie acoperită, astfel că lucrurile puteau continua în interior, la adăpost de intemperii. Acest lucru era o condiţie sine qua non în regiunile ploioase, unde s-a născut stilul gotic, căci mortarele de var folosite se uscau foarte încet, iar aversele ce ar fi căzut pe bolţi le-ar fi făcut să pice. Pe de altă parte, pe şarpante se montau mecanismele de ridicare a materialelor pentru bolţi. În plus, şarpantele asigurau, în lipsa bolţilor, o legătură între pereţii laterali ai edificiului, expuşi la presiunea vântului, şi aveau în acelaşi timp şi rolul de a se opune presiunii arcelor butante ce ar fi trebuit să preia presiunea datorată bolţilor. Căile de circulaţie verticale utilizate de muncitori se ridicau o dată cu pereţii, căci scările erau încorporate acestora din urmă. Construind contraforturile şi arcele butante, se amenajau şi pasarele în jurul acoperişului pentru a permite întreţinerea acestuia şi a facilita lupta împotriva incendiilor.

Construcţia, sau cel puţin partea prevăzută a fi terminată, ajungând la final, avea loc o ceremonie de sfinţire a edificiului şi deschiderea acestuia pentru credincioşi.

sursa: Mihai Draganovici, Schele către cer – Constructorii goticului, Magazin istoric, 1999

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: