Revoluţia de la 1848 – fenomen general european – a deschis un capitol nou în istoria omenirii. O parte însemnată a continentului european a fost cuprinsă în procesele revoluţionare. Deşi acestea au îmbrăcat, fiecare, forme specifice, ele au înfăţişat şi numeroase trăsături unitare. Oricum, urmarea lor principală avea să fie instaurarea unei noi ordini în existenţa naţiunilor şi statelor europene şi, după o perioadă de reacţiune contrarevoluţionară, apusul absolutismului.
Spaţiile româneşti s-au încadrat şi ele în procesul general, înnoitor, european. În deceniile anterioare, integrarea economică, politică şi spirituală a continentului se accentuase, iar, în ceea ce îi privea pe români, integrarea europeană a fost însoţită de o integrare românească. În pofida graniţelor politice, s-a închegat piaţa naţională, s-a apropiat de încheiere constituirea naţiunii române, dezvoltându-se puternic şi conştiinţa unităţii românilor, cea spirituală impunând şi materializarea ei pe plan politic.
Condiţiile internaţionale, particularităţile generate de secolele de separaţie politică nu aveau să îngăduie ca Revoluţia română să afirme deschis şi limpede, în integralitatea sa, programul naţional. Împrejurările şi posibilităţile practice au impus limite acţiunilor politice, ca şi programelor. În consecinţă, Revoluţia română s-a desfăşurat separat ori paralel şi nu sincron înăuntrul spaţiului românesc. Dar, în cursul desfăşurării ei, unitatea naţiunii a iesit în relief şi s-a manifestat cu forţă.
Soarta naţiunii române depindea de jocul politic al marilor puteri şi al intereselor lor, de echilibrul lor politic, de evoluţia „problemei orientale” şi de natura relaţiilor dintre puteri. Suzeranitatea Porţii şi protectoratul Rusiei – cu toate consecinţele pe plan intern şi extern care decurgeau din exercitarea lor – erau expresii ale ordinei continentale, care nu putea fi zdruncinată fără să afecteze echilibrul politic şi interese multiple. Respectarea suzeranităţii otomane situa Principatele sub scutul Europei, iar desprinderea de legăturile care-i uneau pe români de Poartă ar fi putut să uşureze, să legitimeze chiar, tendinţele anexionisre ale Rusiei.
Revoluţia europeană a creat o situaţie nouă. Ea a răsturnat, practic, vechea ordine. Împrejurările au părut favorabile pentru a putea scoate problema româneasscă din blocajul în care se afla şi a o situa în noul context politic. Dar, în condiţiile existente, încorsetaţi în normele juridice care le reglementau fiinţarea politică, românii trebuiau să manifeste o prudenţă extremă, aceasta cu atât mai mult cu cât Imperiul otoman nu a fost atins de flăcările Revoluţiei, iar Rusia se postase într-o expectativă ameninţătoare. O schimbare a raportului de forţe pe continent în favoarea puterilor liberale şi naţionale ar fi putut, însă, să asigure sprijinul politic şi diplomatic necesar pentru ca soluţionarea problemei româneşti – care presupunea reglementări politice europene – să poată fi realizată. La fel ca şi în 1821, forţele politice româneşti au înţeles că nu pot să rămână în afara evenimentelor fără riscul de a compromite – pentru o lungă perioadă, poate – cauza naţională. Dar, ca şi atunci, angajarea solicita prudenţă, calcul politic, dar şi îndrăzneală, totodată.
Revoluţia română trebuie înţeleasă în aceşti parametri generali şi situată în contextul creat de regimul juridic susţinut şi „apărat” de ordinea europeană existentă. Limitele sale programatice şi organizatorice au decurs din această stare de lucruri. Revoluţionarii din Principate nu s-au ridicat împotriva suzeranităţii otomane şi chiar au adoptat în această privinţă o atitudine de respect şi ei nu s-au opus făţiş nici protectoratului Rusiei. Însă, în conformitate cu autonomia, recunoscută şi prin Tratatul de la Adrianopol, ei şi-au luat libertatea de a se organiza în acord cu trebuinţele şi opţiunile politice naţionale. Din aceste raţiuni, în programele revoluţionare oficiale, care ar fi urmat să fie sancţionate de cele două puteri tutelare (şi de Curtea de la Viena în ceea ce privea Transilvania), nu a figurat problema unităţii naţionale, una din problemele fundamentale ale mişcării politice românesti; de asemenea a decurs şi nepotrivirea dintre năzuinţele naţionale româneşti şi forma lor de expresie limitată din textele oficiale ale Revoluţiei.
Respingând tendinţa de anexiune a Transilvaniei la Ungaria, afirmată de Revoluţia ungară, românii din Transilvania au jurat credinţă regimului constituţional, proclamat la Viena după victoria Revoluţiei de aici, cu speranţa că acesta le va împlini năzuinţele sociale şi naţionale, ei putând să realizeze, pentru început, o unitate a românilor din cuprinsul Monarhiei. Românii din Principate, la rândul lor, au sperat în sprijinul politic al Austriei constituţionale împotriva celor două puteri imperiale tutelare. A fost imaginat, chiar, un bloc compact românesc federalizat sub egida Constituţională a Austriei.
Demersurile politice ale românilor au fost înscrise în acest complicat context. Din nefericire, nici Austria chiar constituţională fiind – nici Poarta otomană nu erau în măsură să sprijine interese naţionale, care ar fi avut drept consecinţă ultimă destrămarea propriilor lor imperii. Fuad Efendi, de pildă, justificând intervenţia militară în Ţara Românească, comunica dragomanului ambasadei franceze din Constantinopol că turcii au fost confruntaţi cu următoarea dilemă: să lovească în români, devenind călăii Rusiei, sau să fie scutul acestora, urmând să primească loviturile Rusiei, roluri pe care Poarta nu şi le putea asuma.
Revoluţia română trebuie considerată şi în legăturile şi interdependenţele care o ataşează Revoluţiei europene. Speranţele într-un sprijin al Republicii a II-a Franceze au avut o însemnată pondere, atât privind momentul declanşării Revoluţiei din Ţara Românească, cât şi în ceea ce a privit sprijinul diplomatic din partea Franţei aşteptat la Constantinopol. Au existat legături şi cu spaţiul revoluţionar german, concretizate în misiunea lui Ioan Maiorescu pe lângă Parlamentul de la Frankfurt am Main şi în rolul jucat de Richthofen, consulul Prusiei, ca mediator al revoluţionarilor moldoveni pe lângă Poartă. Tratativele cu guvernul revoluţionar ungar întreprinse de Nicolae Bălcescu şi realizarea „Proiectului de pacificare”, din nefericire neexistând însă răgazul aplicării lui, trebuie şi ele avute în vedere. În sfârşit, de la începutul proceselor revoluţionare, au fost întreţinute relaţii strânse cu emigraţia polonă, ale cărei centre europene de la Paris şi Constantinopol puteau să joace un rol important în promovarea intereselor românilor.
În orice limite s-ar fi produs, oricâte precauţii ar fi fost luate, Revoluţia românilor era incompatibilă cu regimul politic impus Principatelor de jure şi de facto. Declarat sau nu, ea trebuia să fie îndreptată şi, practic, a şi fost împotriva acestui regim, stârnind o reacţie pe măsură. În timp ce pentru puterile tutelare Regulamentul organic şi regimul impus de acesta, cu toate restricţiile sale, reprezentau pragul peste care nu se putea trece, pentru români, autonomia (în spatele căreia ei vedeau independenţa!) însemna dreptul de a se organiza în acord cu spiritul veacului, dominat de ideile liberale. Chiar desfăşurată în limitele legalităţii, declarată şi respectată, acţiunea întreprinsă de români, înscrisă în marea mişcare a timpului, ameninţa, prin implicaţii şi consecinţe, interesele şi chiar integritatea celor trei puteri imperiale, care stăpâneau sau dominau teritoriile româneşti şi echilibrul pe care era stabilită ordinea europeană. Din această pricină, atât Rusia, cât şi Imperiul otoman şi Austria au apreciat ridicarea românilor drept o revoluţie, care, prin finalitatea ei, urmărea răsturnarea şi înlocuirea echilibrului şi a ordinei stabilite prin tratate.
Parte a fenomenului general european, Revoluţia română de la 1848 a fost însă rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice interne, expresie a procesului de creştere şi dezvoltare a societăţii româneşti. Aşa cum aprecia justificat N. Bălcescu, ea „n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală – mai evidenţia el – fu ocazia, iar nu cauza Revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferinţă şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi“.
Deşi – din raţiunile pe care le-am amintit – Revoluţia s-a desfăşurat separat în cele trei provincii româneşti, ea a fost manifestarea unică a naţiunii – aceeaşi, omogenă, deoparte şi de alta a Carpaţilor. În desfăşurarea sa, unitatea spirituală a românilor s-a întărit, nevoia relizării unui corp politic unic s-a materializat cu putere, în spiritul năzuinţelor şi opţiunilor politice interne, în acord şi cu orientarea spre naţional a multora din revoluţiile europene.
*****
sursa: Academia Română, Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, Istoria românilor, vol. 7, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pag. 241-245
ISTORII REGĂSITE 