Ion Barbu – Viaţa şi opera (ultima parte)

Ion Barbu - desen de Marcel Iancu

Tot o tulburare a armoniei se găseşte şi în Riga Crypto şi lapona Enigel, şi ea se dovedeşte la fel de funestă. Crypto, „regele ciupearcă”, visând la unirea cu o fiinţă omenească, care însă e însetată de lumină, încearcă s-o aducă pe lapona Enigel în spaţiul securizant, închis, al propriei condiţii, „în somn fraged şi răcoare”. Prelungită imprudent, tentativa expune din nou increatul logicii aspre, implacabile a viului — care nu e alta decât consumul, alterarea, altfel spus, moartea: „Dar timpul, vezi, nu adăsta,/ Iar soarele acuma sta/ Zvârlit în sus, ca un inel”.

Părăsirea paradisului inexistenţei, chiar şi dintr-o aspiraţie superioară, se dovedeşte tragică. Deschizându-şi micile porţi ale sufletului său mare către o făptură omenească, „regele ciupearcă” devine el însuşi uman, ieşind astfel din propria perfecţiune, de făptură — ca şi melcul cel „nătâng” — suficientă sieşi. „Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el”: excepţionalul vers dinspre finalul poemului Nastratin Hogea la Isarlâk condensează o întreagă filosofie. „Cu mâinile şi gura aduse la genunchi”, încovoiat, încovrigat, Nastratin Hogea desenează, prin chiar trupul său, de carne şi sânge, un cerc – adică un simbol al perfecţiunii; iar Isarlâkul ce-l asistă, cetatea „la mijloc de Rău şi Bun”, e implorată să nu se schimbe, să nu-şi dea perfecţiunea de „târg temut, hilar / Şi balcan-peninsular” pe o metamorfoză cât de promiţătoare: „ — Raiul meu, rămâi aşa!” (Isarlâk). „Aşa”, adică „într-o slavă stătătoare”. Acest Levant ideal, găsindu-şi mulţumirea şi justificarea în propria placiditate şi stagnare, e, poate, „ultima Grecie”, acea Grecie impersonală şi în afara istoriei, capabilă, după Barbu, a face concurenţă „duratei curente”.

Pitorescul anecdotic nu exclude aşadar, în poemele narative barbiene, Ideea: dimpotrivă, se constituie ca un excelent „intermediar” al ei, un intermediar ce nu trebuie subestimat, căci, în cele mai reuşite piese, valoarea plastică, extraordinară, ajunge chiar să o umbrească pe cea ideatică. Drumul către „ţintă” este şi el important, uneori mai important decât însuşi ţelul propus. Se ajunge astfel, câteodată, la „extremală” autoreferenţialitate: într-un poem ca In memoriam, textul pare că se îmbată cu propriile sonorităţi, inventând un joc cu reguli stranii, inaccesibile, marcate grafic prin caractere italice: „Cir-li-lai, cir-li-lai/ Precum stropi de apă rece/ în copaie când te lai; / Vir-o-con-go-eo-lig,/ Oase-închise-afară-n frig/ Lir-liu-gean, lir-liu-gean./ Ca trei pietre date dura/ Pe dulci lespezi de mărgean.”

Una dintre cele mai frumoase strofe din poezia românească nu „comunică”, practic, nimic şi nu poate fi nicicum analizată, raţionalizată. E, acesta, un pas (îndrăzneţ) către gratuitatea aproape pură din poemul Uvedenrode, ce încheie ciclul cu acelaşi titlu printr-o programatică îndepărtare de tot ceea ce poate să pară sens constituit, fixat, închegat. Poetul dă senzaţia că ascultă de un „singur instinct, al Cântului”: versurile sale sunt perfect ermetice, deschizându-se cu greu înţelegerii, dar, prin extraordinara lor eufonie, solicitând simţul auditiv: „Gasteropozi!/ Mult-limpezi rapsozi,/ Moduri de ode/ Ceruri eşarfă/ Antene în harfă: // Uvendenrode/ Peste mode şi timp/ Olimp!”

Barbu se apropie aici foarte mult de natura orfică a poeziei; poemul său nu mai narează un act necugetat de magie (precum După melci), ci, prin materia sa verbală, efectuează el însuşi unul — de data aceasta, în urma unei intense concentrări. Ca un şarpe schimbând piei după piei, lirica barbiană se dispensează de învelişul anecdotic, de pitoresc, de filonul popular, de Anton Pann; nu se poate ajunge altfel la „rarefierea lirismului absolut”, e nevoie de o eliminare a tuturor elementelor ce amintesc — şi sunt „îmbibate” — de contingent. „Fiind o atitudine de vis şi extaz, poezia trece pe deasupra oricărui accident”: iată o definiţie barbiană ce trebuie, deocamdată, parcursă în sens invers. Pentru a fi o atitudine de vis şi extaz, poezia trebuie să abandoneze accidentalul; ca să fie universală, impersonală, absolută, ea trebuie să-şi ardă specificul, personalizarea şi relativul din ea. Spre acest ţel estetic tinde ciclul Joc secund, ce începe prin cunoscutul poem şi se încheie printr-o strofă nu mai puţin antologică, deşi mai puţin citată: „Dogoarea, podoaba: răsfeţe/ Un secol cefal şi apter./ — Ştiu drumul Slăbitelor Feţe./ Ştiu plânsul apos din eter” (Edict). „Dogoarea” mult prea omenească şi „podoaba” mult prea pământească să „răsfeţe”, în continuare, „un secol cefal şi apter”, raţionalist şi pozitivist: aceasta nu va fi şi calea urmată de poet, ci calea de la care el se consideră dator să se abată, pentru a atinge astfel veritabila asceză, atitudinea „de vis şi extaz”.

Puritatea ce nu trebuie alterată a increatului (Oul dogmatic, Riga Crypto şi lapona Enigel, După melci) şi puritatea ce nu trebuie alterată a poeziei se „susţin” aşadar reciproc, ca două feţe, asemănătoare dar nu identice, ale unei monede. Universul liric barbian se configurează ca un sistem, cu analogii şi corespondenţe mai uşor sau mai greu vizibile, cu repetiţii şi reluări de motive, cu trepte ce trebuie parcurse şi ritmuri diverse. Cele trei moduri de cunoaştere din Ritmuri pentru nunţile necesare: cunoaşterea erotică (roata „Venerii/ Inimii”), cunoaşterea intelectuală (roata „capului/Mercur”) şi cunoaşterea extatică (roata „Soarelui/Marelui”), sugerează, prin succesiunea lor, şi drumul pe care poezia barbiană însăşi păşeşte — metamorfozându-se neîncetat, pentru a ajunge la ţintă. Ţinta fiind nunta supremă, sinteza dintre materie şi spirit, în „Cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea”.

Lirismul absolut e atins prin succesive renunţări şi rarefieri, prin sublimare şi purificare, prin anevoioasa descojire a esenţelor. Realitatea se spiritualizează şi devine „mântuit azur”, eliberându-se de povara timpului (măsurat prin „ceas”); înălţimea „acestei calme creste” e măsurată prin „adâncul” ei; „înecarea cirezilor agreste”, adică îndepărtarea trudnică de teluric, e o condiţie sine qua non pentru obţinerea unui „joc secund, mai pur”: o lume paradisiacă, de arhetipuri, eternul cer platonician în care sălăşluiesc doar ideile lucrurilor. Poetul e catalizatorul acestei uluitoare, unice levitaţii către realitate, în cursul căreia se de-realizează, se eliberează de povara propriei consistenţe, tinzând spre idee: „Poetul ridică însumarea/De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi…” Altfel spus: „Punctul ideal de unde ridicăm această hartă a poeziei argheziene se aşază sub constelaţia şi în rarefierea lirismului absolut, depărtat cu mai multe poduri de raze de zodia celeilalte poezii […] unde sub pretext de confidenţă, sinceritate, disociaţie, naivitate, poţi ridica (s.n.) orice proză la măsura de aur a lirei.”

E greu de spus dacă e posibilă o poezie cu adevărat pură, dacă limbajul care o construieşte poate fi complet de-realizat. De ar fi aşa, strofele ar trebui înlocuite de versuri, versurile — de cuvinte, cuvintele — de silabe, silabele — de litere, iar literele — de neant; căci în orice secvenţă, oricât de îndepărtată de norma logicii comune, există o coagulare, o închegare, o realizare semantică. Dadaiştii înşişi nu se lăsau — deşi pretindeau, superb, că o fac — în voia hazardului pur: cuvintele extrase de ei „la întâmplare”, primind „cum se cuvine” articolul hotărât şi nehotărât, fiind corect precedate de prepoziţii şi înlănţuite prin conjuncţii, dovedeau că exista un „aranjament” al lor, chiar dacă minimal, într-o secvenţă. Spre deosebire de matematică, poezia nu este, nu poate fi un univers „de curăţii şi semne”, căci ea e făcută din cuvinte, iar cuvintele, oricât s-ar încerca vidarea lor, continuă să păstreze o legătură „impură” cu cei ce le folosesc şi cei cărora, vrând-nevrând, li se adresează. Poate că aceasta este explicaţia succesiunii „întoarse” în care se prezintă cele trei cicluri ale volumului Joc secund: nu în ordinea cronologică, nu în acord cu traseul dificil al unei evoluţii, ci într-un „zbor invers”, de la punctul cel mai înalt către contingentul „fatal”, de la concluzie către premisele ei, văzute şi interpretate acum într-o altă lumină, mai caldă, mai omenească, mai artistică.

Indicând sensul pe care lirica modernă e datoare să-l urmeze, excepţionalul volum barbian arată, totodată, că poezia nu poate respira, mereu, la nesfârşit, un aer cu oxigenul atât de rarefiat. Ea trebuie, pentru a supravieţui, să se deschidă către tot ceea ce Barbu a încercat să lase în urmă: „în tinereţe, am aruncat discuţiei cuvântul de lirism absolut. Mulţi l-au întâmpinat cu potrivnicie. Astăzi pare sigur că dreptatea a stat de partea acelora, nu a mea. Poezia e încă valoare relativă. E vălul de aparenţe şi încântare, fâlfâitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi” (Cuvânt către poeţi, 1941).

Încheiere, ultimul poem din Joc secund, aduce în acelaşi spaţiu Isarlâkul pitoresc, târg hilar şi balcan peninsular (şi de-acum familiar), şi un „Eptagon cu vârfuri stelelor la fel”, schiţat de-a dreptul pe hârtie, după ultimul vers. Jocul „secund, mai pur” nu poate exista (şi nu poate avea o semnificaţie) decât precedat de o realitate „primă” şi impură — o realitate de care poetul să îl despartă mereu, să încerce mereu să-l despartă.

Aspirând către marea lumină necreată a spiritului pur, poetul s-a oprit de câteva ori pe graniţa care desparte creatul de increat. Nu cunoaştem în întreaga literatură un alt poet care să fi îndrăznit a-şi propune dificila temă a trecerii de la nefiinţă la viaţă, vraja magică a desfacerii din adâncurile mobile ale posibilului. Tudor Vianu

*****

sursa: Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic, pag. 369-373

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: