Johann Sebastian Bach – Viaţa şi opera (prima parte)

Johann Sebastian Bach

Bach, Johann Sebastian (21.03.1685, Eisenach, Thuringia, Ducatele Saxone – 28.07.1750, Leipzig, Germania). Compozitor baroc, cel mai renumit membru al unei mari familii de muzicieni originari din nordul Germaniei. Deşi în timpul vieţii a fost cunoscut mai degrabă ca un virtuoz al clavecinului, organist şi constructor de orgi, Bach este considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi compozitori ai tuturor timpurilor, fiind celebru mai ales pentru Concertele brandenburgice, Clavecinul bine temperat, Missa în si minor şi numeroase alte capodopere ale muzicii bisericeşti şi instrumentale. Marele compozitor a trăit într-o perioadă importantă în istoria muzicii, reuşind să încorporeze în opera sa principalele stiluri, forme şi tradiţii naţionale dezvoltate de generaţiile anterioare şi să le îmbogăţească prin deosebita sa capacitate de sinteză.

S-a născut într-o familie de muzicieni remarcabili, care se mândreau cu realizările lor. În 1735, Bach a scris o genealogie a neamului său, Originile familiei muzicale Bach, ajungând până la stră-străbunicul său Veit Bach, brutar (sau morar), de religie luterană, alungat spre sfârşitul sec. XVI din Ungaria în timpul persecuţiilor religioase şi stabilit la Wechmar, în Thuringia, regiune istorică a Germaniei, unde a murit în 1619. Însă familia Bach locuia în zonă încă înainte de venirea acestuia, de aceea este posibil ca Veit să se fi întors, de fapt, în localitatea sa natală atunci când s-a mutat la Wechmar. Obişnuia să-şi ia ţitera la moară şi să cânte în timp ce măcina. Johann Sebastian scria aici: „Ce zgomot trebuie să fi făcut împreună! Totuşi, [Veit] a învăţat să ţină măsura, iar astfel, după câte s-ar părea, a intrat muzica în familia noastră”.

Până la naşterea lui Johann Sebastian, ramura sa era cea mai puţin distinsă din marea familie; unii dintre membrii săi, cum ar fi Johann Christoph şi Johann Ludwig, fuseseră interpreţi pricepuţi, însă nu compozitori. În anii de după moartea lui Bach, cei mai importanţi muzicieni ai familiei au fost fiii lui Johann Sebastian – Wilhelm Friedemann, Cari Philipp Emanuel şi Johann Christian (supranumit „Bach cel englez”).

Primii ani

J.S. Bach a fost cel mai mic dintre copiii lui Johann Ambrosius Bach şi Elisabeth Lammerhirt. Ambrosius cânta la instrumente cu coarde, fiind angajat al consiliului orăşenesc şi al curţii ducale din Eisenach. Johann Sebastian a început şcoala în 1692 sau 1693 şi a avut rezultate bune, în ciuda numeroaselor absenţe. Despre educaţia sa muzicală din această perioadă, nu există informaţii precise; probabil a deprins elementele de bază în ce priveşte instrumentele cu coarde de la tatăl său, participând, de asemenea, la slujbele din biserica Georgenkirche, unde Johann Christoph Bach a fost organist până în 1703.

Până 1695, ambii părinţi muriseră, iar Johann Sebastian a trecut în grija fratelui său mai mare, Johann Christoph (1671-1721), organist la Ohrdruf, fost elev al influentului compozitor pentru instrumente cu clape Johann Pachelbel. El a fost cel care i-a îndrumat fratelui său mai mic primii paşi spre muzică. Tânărul Bach a avut rezultate bune la şcoală, iar în 1700 vocea sa i-a asigurat un loc în corul select al băieţilor săraci de la şcoala din Michaeliskirche, Lüneburg.

Vocea l-a lăsat, probabil, curând după aceea, însă a mai rămas un timp în Lüneburg, unde a avut diferite activităţi. A petrecut multe ore în biblioteca şcolii, care avea o mare colecţie de muzică bisericească; l-a audiat pe Georg Bolim, organist la Johanniskirche; a vizitat oraşul Hamburg, pentru a-l asculta pe renumitul organist şi compozitor Johann Adam Reinken la Katharinenkirche, izbutind să audieze şi orchestra franceză susţinută de ducele de Zelle.

Când, spre sfârşitul verii anului 1702, s-a întors în Thuringia, era un organist destul de bun. Experienţa sa în Lüneburg (dacă nu cumva în Ohrdruf) l-a îndepărtat de tradiţia laică a instrumentelor cu coarde a înaintaşilor săi recenţi; Bach era în primul rând, deşi nu exclusiv, compozitor şi interpret de muzică bisericească, specializat pe instrumentele cu clape.

Următoarele câteva luni sunt învăluite în mister, însă până în 4 martie 1703 Bach a fost membru al orchestrei susţinute de Johann Ernst, duce de Weimar (şi frate al lui Wilhelm Ernst, în serviciul căruia Bach a intrat în 1708). Acest post a fost mai degrabă provizoriu; probabil pusese ochii pe orga ce se construia la Neue Kirche (Biserica Nouă) din Arnstadt, pentru că, imediat ce a fost terminată, a participat la testarea ei, iar în august 1703 a fost numit organist – toate acestea la vârsta de 18 ani. Documentele din Arnstadt menţionează faptul că ar fi fost organist de curte la Weimar, ceea ce e greu de crezut, deşi e posibil să fi cântat ocazional acolo.

Perioada Arnstadt

Bach a rămas la Arnstadt, la marginea nordică a pădurii Thuringiei, până în 1707, studiind muzica pentru instrumente cu clape, în special orga. Se pare că, în timp ce locuia în Lüneburg, nu a avut posibilitatea de a intra în contact direct cu compoziţiile spectaculoase, bombastice ale lui Dietrich Buxtehude, cântate într-un stil personal, ce se înscria pe aceleaşi coordonate. Buxtehude era, la acea vreme, cel mai important exponent al muzicii organistice. În octombrie 1705, Bach şi-a corectat această lacună, obţinând permisiunea de a pleca o lună la Lübeck, pentru a-l asculta pe maestru, drum pe care l-a parcurs pe jos (peste 300 km). Vizita trebuie să fi fost fructuoasă, căci nu s-a întors decât pe la mijlocul lui ianuarie 1706.

În februarie, angajatorii săi au început să se plângă de absenţa sa, precum şi din alte motive: armonizase melodiile imnurilor într-un mod atât de liber, încât credincioşii nu-l mai puteau acompania; în plus, nu compusese nici o cantată. Poate însă că motivele adevărate ale acestei neglijenţe trebuie căutate în obsesia sa temporară pentru orgă şi în neînţelegerile cu cântăreţii şi instrumentiştii locali, care nu se aflau sub controlul său şi nu se ridicau la standardele sale. Se pare că în vara lui 1705 făcuse o remarcă jignitoare la adresa unui fagotist, care ar fi dus chiar la o bătaie în stradă. Răspunsurile sale la aceste plângeri nu erau satisfăcătoare, nici măcar acceptabile; faptul că nu a fost concediat imediat arată totuşi că angajatorii erau la fel de conştienţi de calităţile sale excepţionale ca şi el însuşi şi nu voiau să-l piardă.

În aceşti primi ani, Bach a aprofundat cultura muzicală a zonei Thuringia, formele şi imnurile (coralele) slujbei lutherane şi, în ce priveşte muzica pentru instrumentele cu clape, stilul formelor din sud (probabil sub influenţa fratelui său, Johann Christoph). A învăţat însă şi de la rapsozii din nord, mai ales Buxtehude. Până în 1708, Bach aprofundase cam tot ce i-ar fi putut oferi predecesorii săi germani, ajungând la prima sinteză a stilurilor nordice şi sudice. Studiase de asemenea, pe cont propriu, în timpul presupuselor sale excursii la Zelle, câteva elemente ale orgii şi muzicii instrumentale franceze.

Printre puţinele opere din aceşti primi ani, care i-ar putea aparţine, sunt Capriciu la plecarea fratelui iubit (1704), preludiul coral Cât de frumos luminează (cca 1705), şi versiunea fragmentară timpurie de la Preludiu şi fugă în sol minor (înainte de 1707) pentru orgă.

J. S. Bach

Perioada Mühlhausen

În iunie 1707, Bach a obţinut un post la Blasiuskirche din Mühlhausen, Thuringia. La scurt timp după ce s-a mutat în localitate, s-a căsătorit cu vara sa Maria Barbara Bach, la Dornheim, pe 17 octombrie. O perioadă, la Mühlhausen lucrurile păreau să decurgă ceva mai liniştit. Compune câteva cantate bisericeşti; aceste lucrări au o structură conservatoare, se bazează pe texte biblice şi corale şi nu prezintă influenţe ale formelor „moderne” italiene, care vor apărea în cantatele mai târzii ale lui Bach. Faimoasa Tocată şi fugă în re minor pentru orgă, compusă în stilul rapsodic nordic, şi Preludiul şi fuga în re major ar fi putut fi compuse, de asemenea, în perioada Mühlhausen, alături de Passacaglia în do minor pentru orgă, un exemplu timpuriu pentru instinctul lui Bach de organizare la scară largă. Cantata nr. 71, Dumnezeu este regele meu, din 4 februarie 1708, s-a tipărit pe cheltuiala consiliului orăşenesc şi a fost prima compoziţie publicată a lui Bach. La Mühlhausen, Bach a copiat muzică pentru a extinde biblioteca corului, a încercat să încurajeze muzica în satele din jur şi a conceput un plan pentru reconstruirea orgii, bazându-se pe influenţa pe care o avea asupra angajatorilor săi (februarie 1708).

Motivul real pentru care şi-a dat demisia în 25 iunie 1708 nu este cunoscut. Conform propriilor declaraţii, planurile sale pentru „o activitate concertistică organizată” nu se puteau pune în aplicare din cauza condiţiilor din Mühlhausen, iar salariul era nesatisfăcător. Se presupune că s-a implicat într-o controversă între pastorul său, Frohne, şi arhidiaconul Eilmar de la Marienkirche. Era, cu siguranţă, în relaţii de prietenie cu Eilmar, care îi furniza librete şi devenise naşul primului său copil; pe de altă parte, este de presupus că nu se afla în relaţii la fel de bune cu Frohne, care, ca pietist, ar fi strâmbat din nas când venea vorba de muzică bisericească elaborată. Este la fel de posibil ca starea jalnică a vieţii muzicale din Mühlhausen să-l fi făcut să caute un alt loc unde să se angajeze. Demisia sa a fost acceptată, iar Bach s-a mutat în scurt timp în Weimar, la câţiva kilometri vest de Jena, pe râul Ilm. Va menţine totuşi relaţiile bune cu personalităţile din Mühlhausen, supervizând reconstruirea orgii, pe care se presupune că a inaugurat-o chiar el pe 31 octombrie 1709, şi compunând o cantată pentru data de 4 februarie 1709, care s-a şi tipărit, însă a dispărut.

Perioada Weimar

Bach a fost la început organist de curte la Weimar şi membru în orchestră. Încurajat de Wilhelm Ernst, în primii ani petrecuţi la Weimar s-a concentrat pe orgă, iar ocazional vizita Weissenfels; în februarie 1713 a luat parte la o serbare de curte la Weissenfels, unde a cântat prima sa cantată laică, Ce îmi place, numită şi Cantata Hunt.

Târziu în 1713, Bach a avut posibilitatea de a-i urma lui Friedrich Wilhelm Zachow la biserica Liebfrauenkirche, Halle, însă ducele i-a mărit salariul şi a rămas la Weimar. La 2 martie 1714 a devenit maestru de concerte, având obligaţia de a compune câte o cantată în fiecare lună. S-a împrietenit cu una dintre rudele sale, Johann Gottfried Walther, lexicograf şi compozitor, organist al bisericii oraşului şi, ca şi Walther, a participat la activităţile muzicale de la Castelul Galben, unde locuiau atunci cei doi nepoţi ai ducelui Wilhelm, Ernst August şi Johann Ernst, cărora le-a fost profesor. Ultimul era un compozitor talentat şi scria concerte în manieră italiană, dintre care Bach a adaptat câteva pentru instrumente cu clape; băiatul a murit în 1715, la doar 19 ani.

Din păcate, viaţa lui Bach nu poate fi urmărită în detaliu tocmai în anii cei mai importanţi, 1708-1714, când stilul său s-a schimbat considerabil. Există prea puţine lucrări databile. Seriile de cantate scrise între 1714-1716 dovedesc însă că a fost influenţat decisiv de noile stiluri şi forme ale operei contemporane italiene şi de inovaţiile unor compozitori italieni ca Antonio Vivaldi. Rezultatele acestor experienţe se pot observa în numeroase cantate, dintre care amintim nr. 182, 199 şi 61 din 1714, 31 şi 161 din 1715, precum şi 70 şi 147 din 1716. Dintre elementele preluate de la italieni, preferatele sale erau cele bazate pe refren (ritomello) sau structurile da capo, în care repetiţia completă – literală sau cu modificări – a unor întregi pasaje ale unei piese i-a permis să creeze forme muzicale coerente de dimensiuni mult mai mari decât fusese posibil până atunci. Aceste tehnici noi au caracterizat o mare parte dintre ariile şi părţile concertelor sale, precum şi multe dintre fugile lui de dimensiuni mai mari (mai ales cele pentru orgă, concepute cu o gândire muzicală mai profundă şi mai matură), influenţând de asemenea felul în care a abordat coralele.

Printre alte lucrări, compuse mai mult ca sigur la Weimar, se numără Cărticică pentru orgă, toate „marile” preludii corale, în număr de 18, cu excepţia ultimului, cele mai timpurii triouri pentru orgă şi majoritatea preludiilor şi fugilor pentru orgă. „Marea” compoziţie Preludiu şi fugă în sol major pentru orgă a fost revizuită în jurul anului 1715, iar Tocata şi fuga în fa major  ar fi putut fi cântată la Weissenfels.

La 1 decembrie 1716 a murit Johann Samuel Drese, director muzical la Weimar. I-a urmat fiul său, care era mai degrabă o nulitate. Pe Bach l-a deranjat probabil faptul că a fost trecut cu vederea şi a acceptat în consecinţă funcţia de director muzical oferită de prinţul Leopold de Köthen, fiind confirmat în august 1717. Ducele Wilhelm a refuzat însă să-i accepte demisia – probabil şi datorită prieteniei lui Bach cu nepoţii săi, cu care ducele nu era în relaţii dintre cele mai bune.

În luna septembrie s-a organizat la Dresda un concurs între Bach şi faimosul organist francez Louis Marchand. Circumstanţele exacte nu se cunosc, însă Marchand a evitat concursul părăsind Dresda cu câteva ore înainte de concert. În consecinţă, Bach a câştigat. Poate acest succes să-l fi încurajat să îşi reînnoiască solicitarea permisiunii de a părăsi Weimar; în orice caz, a facut-o în aşa manieră, încât ducele l-a întemniţat pentru o lună (6 noiembrie-2 decembrie). La câteva zile după eliberare, Bach s-a mutat la Köthen, la cca 50 km nord de Halle.

A doua parte AICI

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 55-58

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: