Viaţa şi opera lui Arşavir Acterian

Arsavir Acterian

ACTERIAN, Arşavir (18.IX.1907, Constanţa – 17.IX.1997, Bucureşti), publicist şi memorialist. Tatăl lui Arşavir, Aram Acterian, contabil la un magazin de manufactură, se lansase în comerţul cu cereale. Mama, Haiganuş (n. Benlian), venise în Dobrogea din Kayseri, localitate din Turcia. Arşavir urmează Şcoala Evanghelică din oraşul natal, după care este înmatriculat, ca şi fratele său mai mare, Haig, la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. Dându-şi bacalaureatul în 1929, se înscrie la Facultatea de Drept. Şi-a luat licenţa în octombrie 1933, iar după absolvire, fire nepractică, a avut îndeletniciri modeste — secretar de avocat, redactor la „Enciclopedia română”, referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe. Luat de val, priveşte cu simpatie mişcarea legionară, fără să se implice, el fiind un adept al lui Gandhi.

Vor veni, odată cu războiul, ani grei pentru Arşavir: dispariţia pe front a lui Haig, mai târziu maladia şi sfârşitul surorii lor, Jeni (căreia Arşavir avea să-i publice, în 1991, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit). Între 1946 şi 1949, lucrează la un anticariat deschis împreună cu C. A. Donescu.

Pentru „complot împotriva ordinii publice”, va fi întemniţat între anii 1949 şi 1953 şi 1959 şi 1964. În intervalul dintre cele două detenţii îşi câştigă existenţa ca ajutor de mozaicar, librar şi anticar, statistician şi documentarist la Centrul de Hematologie din Bucureşti.

A debutat, încă de pe băncile şcolii, în 1928, la „Vlăstarul”, colaborând, în continuare, la foarte multe publicaţii. A mai semnat cu pseudonimele Ahaşverus, Alexandru Argeşiu, Alexandru Cârjeu, Arşavir Emin, Dumitru Georgescu, A. Gheorghe, Aristide Mânu, N. Ar. Mânu, Al. Mânu, A. N. Suitariu, Ulysse, Alex. Vasia, Gheorghe Zamfir. După revenirea în presă, a publicat îndeosebi amintiri. Abia în 1992 îi apar primele cărţi, Jurnalul unui pseudo-filosof şi Privilegiaţi şi năpăstuiţi, urmate de Cum am devenit creştin (1994), Jurnal în căutarea lui Dumnezeu (1994), Despre mirare (1996), Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş (1996). Tot în 1992 i s-a decernat un premiu al Uniunii Scriitorilor.

Formula care i se potriveşte lui A. este aceea a jurnalului. Trăite autentic, şi nu mimate livresc, neliniştile sale de „pseudo-filosof” frământat de dileme privesc moartea, absolutul, existenţa lui Dumnezeu. Într-o lume pecetluită de „veşnica taină”, omul, „finit” în alcătuirea lui, nu poate decât să bâjbâie printre atâtea lucruri „insondabile şi minunate”. Tot ce obţine el este un „sens împăienjenit”. Sondând cu încăpăţânare insondabilul, vânătorul de năluci, care nu-şi pierde simţul relativităţii, scapă de anxietăţi şi printr-un surâs nastratinesc, prin (auto)ironie, dar mai ales prin replierea în credinţă. Dacă filosofarea se pierde în prelungi bâjbâiri printre indescifrabile noime, credinţa incendiază orizontul mirării cu luminoase viziuni: „Orice miracol e cu putinţă, într-o lume creată din miracol, lume care nu există decât prin miracol.” Citită astfel, existenţa (re)capătă un sens, încetând să mai apară ca o farsă (eventual tragică) şi ieşind, preţ de o iluminare, de sub robia deşertăciunii. Impalpabilul deşteaptă poetice fioruri: „totul e minune.” Este, în infinitul tainei, destăinuirea care pe Arşavir, ca „(pseudo)filosof”, îl axează. Cu timpul, memorialistul, fără a pierde plăcerea de a filosofa, se obişnuieşte să ia lucrurile aşa cum sunt, fie că e vorba de suferinţă, de dificultăţile solitudinii sau de trecerea în nefiinţă.

Un relief de o cuceritoare expresivitate capătă textul în secvenţele de portretistică. Prietenii (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Emil Botta, Petre Ţuţea, Constantin Noica), ca şi alţi scriitori sunt evocaţi, cordial sau afectuos-ironic, în instantanee vii, cu o tentă de pitoresc. În comentariile de artă, Arşavir are opinii de om care gândeşte de multe ori în răspăr cu opiniile îndeobşte admise.

Privirea lui e clară (şi dornică de claritate), ascuţită şi, în afara oricărei ostentaţii, nonconformistă. Când nu pricepe ceva, nu se sfieşte s-o spună neted. E, în felul lui, un comentator incomod.

SCRIERI: Jurnalul unui pseudo-filosof, Bucureşti, 1992; Privilegiaţi şi năpăstuiţi, pref. Mircea Zaciu, Iaşi, 1992; Cum am devenit creştin, Bucureşti, 1994; Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Iaşi, 1994; Despre mirare, Bucureşti, 1996; Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, Bucureşti, 1996; Neliniştile lui Nastratin. Pagini de jurnal (1967-1982), îngr. şi pref. Florin Faifer, Iaşi, 2000; Amintiri despre Nicolae Steinhardt, Cluj-Napoca, 2002; Cioran, Eliade, Ionesco, îngr. Fabian Anton, pref. Mihai Sora, Cluj-Napoca, 2003.

*****

sursa: Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic, pag. 25-26

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: