Amintiri despre Dimitrie Anghel

Dimitrie Anghel

Povesteşte Victor Eftimiu: “Iată-l şi pe Anghel în lumea amintirilor, şi nu alături de Iosif şi de Chendi, or de Gârleanu, ci printre fantomele lui Oscar Wilde, Verlaine şi Jean Moréas. Printre ei îl văd. Anghel a fost mai mult ca oricând Anghel în zilele când Cartierul Latin îşi trăia cei din urmă ani, când Oscar Wilde rătăcea, detronat şi sărac, printre săracii din jurul şcoalei de Arte frumoase, când Verlaine îşi purta piciorul reumatizat prin cârciumile şi spitalele Parisului, ori îşi tocea nodurosul ciomag pe uliţele strâmte de pe muntele Sfintei Genoveva, şi când Jean Moreas, care începea să fie consacrat, îşi exercita paradoxala vervă elenică, prin cafenelele celebre.

Vremea aceia, mai mult ca oricare alta, îi plăcea lui Anghel să şi-o amintească. Era tânăr atunci şi bogat, urzea cele dintâi vise, împletea cele dintâî versuri. Seria strofe inspirate, fără să ştie că e poet şi fără să-şi închipuie, că, mai târziu, va fi nevoit să scrie ca să trăiască. Douăzeci de ani trecuseră de atunci, dar amintirea aceasta era mai vie în sufletul său decât aceşti din urmă ani, care, au început frumos, cu o prietenie literară, cu succese literare şi au continuat apoi cu o dragoste vinovată, chinuitoare, apoi cu dezastre, apoi cu monotonie, alterată cu mizerii cotidiane de toate felurile, din toate părţile, ca să culmineze tot printr-un dezastru, de data aceasta final.

Printre scriitorii noştri, de obicei aspri în legăturile lor de toate zilele, lipsiţi de acea simpatică mlădiere a oamenilor cărora le zicem „bine crescuţi”, Anghel răsărea ca un civilizat, atât prin naşterea sa, prin lumea în care trăise, cât, mai ales, prin sufletul său delicat şi foarte sensibil. Avea o eleganţă înăscută în mişcări, în îmbrăcăminte, ochiul său era mai deprins ca al oricui să prindă nuantele cele mai discrete. De aceea, literatura lui e plină de imagini, de aceea a iubit şi a cântat fluturii multicolori şi florile stropite cu toate luminile.

Născut dintr-un tată avut şi dintr-o mamă orientală ce i-a trecut în suflet toate amintirile şi basmele Bosforului, Anghel avea mlădieri şi visări de femeie şi avea fantezia dezordonată şi, poate, violenţa tatălui său. Era ciudat în aprecieri, inegal şi capricios cu prietenii, pătimaş în credinţe, rigid cu cei antipatici şi viforos cu cei ce-l supărau. Ar fi ucis într-o clipă de mânie, dar n-ar fi iignit niciodată cu o vorbă rea, or cu un gest dispreţuitor. Cu prietenii era cald, foarte comunicativ, duios, sincer.

Poezia lui Anghel e numai o parte din sufletul său. Căci sufletul său deschidea un amestec de sentimentalism şi ironie franceză, de fantezie şi melancolie orientală, ca un ecou de doină şi ca un refren de poveste. Parisul de altădată – şi care n-a putut fi Parisul de mâine – trăia în ochii lui, luminând din suflet.”

*****

sursa: Victor Eftimiu, Fum de fantome. Evocări, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1940, pag. 55-56

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: