Ana de Austria – O seducţie infinită (ultima parte)

Ana de Austria si cardinalul Mazarin

Cardinalul şi regina    Curând, apăru limpede că Mazarin intenţiona să o izoleze pe regină de toată lumea şi să exercite asupra ei o suavă tiranie. Cei care o iubeau, care îi fuseseră credincioşi la nevoie, care înduraseră pentru ea închisoarea sau exilul – de la doamna de Chevreuse la doamna de Hautefort, de la ducele de Beaufon la La Rochefoucauld, de la doamna de Motteville la La Porte – se simţiră trădaţi.

„Voinţa ei – avea să scrie cu amărăciune doamna de Motteville – a fost întotdeauna supusă celei a ministrului… Simţul echităţii şi al dreptăţii îşi pierdeau la ea forţa îndată ce apăreau ca judecători pasiunea sau interesul celui care o sfătuia. Şi, spre nefericirea noastră, când se întâmpla ca părerea ei să fie în contradicţie cu cea a ministrului, stima pe care o simţea pentru acesta şi lipsa de încredere în ea însăşi o făceau să renunţe la opiniile ei şi o conduceau spre supunere.”

Deşi Mazarin nu era răzbunător şi nu se servea, pentru realizarea intenţiilor sale, de securea călăului, ci mai degrabă de extraordinara lui capacitate de a trata, de a disimula şi de a corupe, principii de sânge, marii seniori, înalţii funcţionari ai administratiei regale, Parlamentul, reprezentanţii poporului trebuiră să se încline în faţa evidenţei: în ciuda slăbiciunii care caracteriza puterea regală în timpul minoratului suveranului, în ciuda nevoii cronice de bani, aşadar de noi impozite, pricinuită de război, Mazarin era hotărât să evite ca „buna regenţă” să submineze autoritatea statului şi ca interesele particulare să prevaleze asupra celor ale ţării.

Rebeliunile Frondei aveau să arate în ce măsură Ana de Austria împărtăşea strategiile ministrului său. Timp de cinci ani, între 1648 şi 1652, numai ca să nu-l concedieze şi să nu-i trădeze politica, regina suportă umilinţe, insulte, neplăceri, pericole şi rătăci cu copiii ei printr-o Franţă în plin război, demonstrând o rezistenţă, un curaj, o capacitate de disimulare într-adevăr excepţionale. Încrederea pe care i-o inspira Mazarin îi dădea oare atâta putere? Într-o oarecare măsură, da, dar nu era vorba despre o încredere oarbă, aşa cum susţinea doamna de Motteville. Ana urma înainte de toate drumul care i se păruse cel mai bun pentru a apăra interesele fiului său şi pentru a atinge acest obiectiv era gata să înfrunte orice încercare.

În ianuarie 1651, condamnat prin decret la exil, cardinalul se refugie la Brühl, în apropiere de Koln, unde rămase aproape doi ani, perioada cea mai dramatică din întreaga Frondă, în timp ce regina rămânea să înfrunte singură o situaţie haotică şi în continuă schimbare. Corespondenţa cifrată dintre cei doi arată felul în care Mazarin o ghida de la distanţă, dar şi măsura în care ministrul se temea de a fi abandonat propriului său destin. Însă Ana nu ceda şi, la 3 februarie 1653, după ce Fronda fusese domolită, Mazarin îşi făcea intrarea triumfală în Paris, era reintegrat în funcţiile sale şi relua conducerea statului. În 1659, pacea din Pirinei – rod al excepţionalei sale abilităţi diplomatice – puse capăt, după douăzeci şi trei de ani, războiului cu Spania şi făcu din Franţa acul balanţei în politica marilor puteri. Nesuferitul italian, acuzat de toate ticăloşiile posibile, împotriva căruia se coalizaseră forţele din întreaga ţară, avea să se străduiască până la moarte pentru a asigura tânărului suveran o domnie glorioasă asupra celei mai splendide monarhii din Europa.

Prietenie? Dragoste?   „Nu e nimic mai înduioşător decât felul în care mă asiguraţi de prietenia Voastră şi, în lipsa încurajărilor pe care le-am primit în această privinţă, de mult aş fi disperat de soarta mea“, îi scria Mazarin reginei, către sfârşitul exilului său. La ce fel de prietenie făcea aluzie? La o legătură întemeiată pe stimă, admiraţie, respect? La una dintre acele amitiés amoureuses a căror modă era lansată tocmai în acei ani de către „Preţioase“? Sau la o legătură autentică de dragoste care îi aruncase pe unul în braţele celuilalt, cel puţin pentru o scurtă clipă?

Biografii Anei de Austria au păreri foarte diferite în materie. Prezentându-şi protejatul Anei de Austria, Richelieu avusese oare într-adevăr insolenţa de a-i spune: „Doamnă, o să vă placă, seamănă cu Buckingham”? Afirmaţia nu era lipsită de temei. Cu zece luni mai tânăr ca regina, Mazarin avea într-adevăr un aspect foarte plăcut: ca şi ducele, avea o faţă prelungă, încadrată de o barbă ascuţită, mustăţi lungi şi subţiri, întoarse la capete, de un castaniu închis, ca şi părul; trăsăturile îi erau regulate şi ochii mari căprui nu erau lipsiţi de un anume magnetism. Dar asemănările sfârşeau aici. Mazarin era politicos, prudent, persuasiv; avea capacitatea de a o încuraja, de a explica toate opţiunile şi de a-i da Anei senzaţia că ea era cea care decidea ceea ce în realitate el decisese deja în numele ei. Nu i se cunoşteau legături de dragoste şi unele indicii ar putea să inducă părerea că înclina mai degrabă spre „viciul italian”. Era trup şi suflet omul reginei, îi devenise de îndată indispensabil, avea totala ei încredere şi răspundea numai în faţa ei de acţiunile sale.

Prima campanie denigratoare violentă împotriva lui Mazarin a fost axată tocmai pe denunţarea unei legături între regentă şi ministru. Acuzaţia era în aşa măsură ultragioasă că nu putea să n-o atingă pe Ana şi La Porte, care-l detesta pe Mazarin, merse până-ntr-acolo încât lăsă pe patul stapânei sale o scrisoare anonimă cu lista bârfelor care circulau pe seama ei. Dar duşmanii lui Mazarin nu ţinuseră cont de orgoliul Anei şi de gustul ei pentru provocare. Josnicia şi netemeinicia insinuărilor, în loc să o intimideze, produseră rezultatul contrar – o legară şi mai mult de ministru şi o căliră împotriva avalanşei de infamii a căror ţintă avea să fie pe toată durata Frondei. Deşi toţi erau ostili lui Mazarin, nici unul dintre memorialiştii timpului, de la Retz la La Rochefoucauld şi la domnisoara de Montpensier, de la doamna de Motteville la La Porte, nu va prelua aceste zvonuri.

Nimic nu ne împiedică totuşi să credem că, sub impactul evenimentelor, legătura de stimă dintre regentă şi ministru s-ar fi putut transforma într-un raport mai intim. Susţinătorii tezei prieteniei platonice avansează însă argumente greu de ignorat, începând cu religiozitatea extremă, plină de respect pentru forme şi caracterizată prin spaima de păcat pe care regina o datora educaţiei spaniole. Cum ar fi putut, timp de ani şi ani de zile, să se spovedească, să se împărtăşească, să frecventeze mănăstiri, să participe la un număr nesfârşit de ritualuri religioase, dacă ar fi perseverat zi după zi într-un păcat atât de grav?

A fost avansată şi ipoteza unei căsătorii secrete: Mazarin nu îndeplinise decât riturile minore şi căsătoria i-ar fi fost îngăduită; pentru aceasta ar fi trebuit însă să renunţe la purpura de cardinal, ceea ce nu s-a întâmplat. Mai mult, oricât n-am vrea să ţinem seama de mândria dinastică şi de orgoliul ei de regină, greu compatibile cu dragostea pentru un bărbat cu origini umile precum Mazarin, este imposibil să nu ne întrebăm dacă idolatria ei pentru Delfin ar fi putut să lase loc unui sentiment ce ar fi riscat să suscite gelozia şi dezaprobarea fiului.

partea a treia Aici

sursa: Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: