Ana de Austria – O seducţie infinită (a treia parte)

Regele Ludovic XIII, Ana de Austria, fiul lor Ludovic XIV, cardinalul Richelieu si ducesa de Chevreuse

Regina pusă sub acuzare   Singura consolare rămasă Anei erau legăturile epistolare cu familia ei, neîntrerupte nici măcar când, în mai 1635, Franţa şi Spania intraseră oficial în război. Întrucât era vorba despre un război dorit de un ministru pe care-l ura şi care diviza lumea catolică, regina nu ezită să furnizeze spaniolilor informaţii utile. Ştiindu-se supravegheată, Ana îşi scria scrisorile la Val-de-Grâce, mănăstirea pe care o întemeiase în 1621 şi unde obişnuia să meargă să se roage. Misivele treceau apoi în mâinile credinciosului La Porte, care le transcria în cifru cu cerneală simpatică şi le trimitea la destinaţie slujindu-se de oameni de încredere.

Cu toate aceste precauţii, spionii lui Richelieu descoperiseră repede existenţa corespondenţei şi interceptaseră multe scrisori, dar cardinalul se hotărî să activeze capcana doar în 1637. Pe când ieşea din Luvru cu o scrisoare pentru doamna de Chevreuse – pe atunci exilată la moşiile ei, din ordinul regelui – La Porte fu arestat şi dus la Bastilia, unde fu supus unor interogatorii foarte dure şi ameninţat cu cele mai atroce torturi. La percheziţionarea apartamentului său nu apărură decât câteva scrisori ale doamnei de Chevreuse, iar zbirii nu găsiră nici cheia codului şi nici sigiliul reginei, care erau bine ascunse într-o ascunzătoare din perete. Şi descinderile de la Val-de-Grâce se dovediseră infructuoase, deoarece se loviseră de tăcerea absolută a călugăriţelor.

Toate acestea însă La Porte n-avea de unde să le ştie. Deşi înarmat cu un curaj într-adevăr extraordinar şi hotărât să reziste oricărei intimidări, se temea totuşi că strategia lui de a nega până la capăt să nu vină în contradicţie cu ceea ce ar fi putut mărturisi regina. Într-adevăr, şi Ana de Austria fusese pusă sub acuzare şi apăruse sigură de sine, până când îi fusese arătată copia unei scrisori pe care o trimisese unchiului ei, cardinalul infant; din acel moment fusese constrânsă să recunoască unele lucruri. Dar cum putea fi informat La Porte, închis într-o celulă inaccesibilă, de ceea ce trebuia să spună ca să nu-şi dezmintă stăpâna şi astfel să o ducă definitiv la pierzanie? În ajutorul prietenilor Anei de Austria veni fantezia, care o transformă pe regină într-o eroină de roman. Pe firul Memoriilor lui La Porte, putem reconstitui desfasurarea incredibilei aventuri.

Travestită în cameristă, frumoasa Marie d`Hautefort, care preferase prietenia reginei şi nu curtea lui Ludovic al XIII-lea, se prezentă la Bastilia şi ceru să vorbească cu comandantul Jars, ajuns în închisoare pentru a fi conspirat împotriva lui Richelieu. Pus la curent cu situaţia, comandantul se declară gata să moară pentru regină şi, după ce făcu o gaură în podea, intră în legătură cu prizonierul din celula de dedesubt şi coborî un bilet care să-i parvină, prin acelaşi sistem, lui La Porte, închis într-0 altă celulă, de pe etajul inferior. În acest fel, instruit despre tot ceea ce trebuia să spună, servitorul Anei îşi jucă de minune rolul şi, după ce lăsă să treacă ceva timp ca să nu stârnească suspiciuni, se limită să mărturisească ceea ce anchetatorii lui ştiau deja.

În ciuda acestor dovezi de generozitate şi curaj, Ana fu constrânsă să capituleze într-un mod puţin spus umilitor. A fost interogată ca o criminală şi pusă să jure strâmb; cancelarul Séguier, afirma La Porte, îndrăzni chiar să pună mâna pe ea ca să vadă dacă nu ascundea în corsaj documente compromiţătoare; soţul ei pretinse, în schimbul iertării, o mărturisire scrisă, care se încheia cu promisiunea „să nu mai cadă niciodată în asemenea greşeli şi să trăiască împreună cu regele… ca o femeie ce nu are alte interese decât pe cele ale persoanei lui şi ale statului“. Mai mult, trebui să se angajeze „să urmeze cu sfinţenie” regulile de comportare pe care Ludovic al XIII-lea i le fixase în scris.

Dar dacă regina înfrântă era prizoniera soţului ei, şi Ludovic era prizonierul unei situaţii fără ieşire. În mod obiectiv avea numeroase motive să se simtă trădat şi ofensat de o soţie care îi era ostilă şi care nici măcar nu reuşise să-i dea un moştenitor şi probabil că niciodată mai mult decât în momentul descoperirii corespondenţei ei secrete în dauna statului nu luase în considerare posibilitatea de a o repudia. Era însă prea religios ca să adopte o solutie care l-ar fi constrâns să-şi calce pe conştiinţă şi se resemnă să-şi ducă mai departe trista lui viaţă conjugală, procedând însă în aşa fel încât soţia lui să nu mai fie în măsură să nu-i dea ascultare, să conspire şi să facă rău.

Ludovic-darul-lui-Dumnezeu    Dinspre partea ei, Ana crezuse că era pierdută şi această amară reconciliere depăşea aşteptările ei cele mai roze. Cum să-şi închipuie că peste numai câteva luni viaţa ei avea să se schimbe în mod radical? La începutul lui 1638, aproape la patruzeci de ani, regina îşi dădu seama că era însărcinată şi pe 5 decembrie, după o graviditate fără incidente, dădu naştere, la castelul Saint-Cermain-en-Laye, unui băiat ce fu numit Louis-Dieudonné, Ludovic-darul-lui-Dumnezeu. De douăzeci şi trei de ani, de când părăsise Spania, Ana de Austria nu mai fusese atât de fericită. Acel fiu nesperat nu era doar salvarea ei, despăgubind-o pentru toate suferinţele, ci venea să umple ca prin miracol nevoia ei de afecţiune. Într-o epocă în care sentimentul matern era încă incert şi se confunda cu interese genealogice, Ana descoperi bucuria de a iubi mai mult decât orice acea fiinţă pe care, după atâtea rugăciuni, Dumnezeu i-o trimisese. Naşterea lui Filip, duce de Anjou, doi ani mai târziu, o ridică în culmea fericirii, dar marea dragoste pe care o nutrea pentru al doilea născut nu avea să întreacă niciodată veneraţia pe care o avea pentru Delfîn.

Dacă naşterea copiilor nu atenuase neîncrederea regelui faţă de soţie, comportamentul reginei se schimbase semnificativ. Deoarece continua să fie tratată cu răceală şi suspiciune, era ţinută departe de treburile publice, nu era consultată nici măcar în privinţa hotărârilor referitoare la educaţia micilor prinţi şi trăia cu spaima că ar fi putut fi despărţită de ei, Ana devenise împăciuitoare, prudentă, circumspectă; se menţinu riguros în afara noilor conjuratii tesute împotriva lui Richelieu, arătând cardinalului ministru cea mai mare deferenţă, ajungând chiar să-l roage să intervină în favoarea ei pe lângă rege. În acest fel, Ana nu se limită numai la un joc de apărare, ci privea şi spre viitor. Totul lăsa să se presupună că atât Ludovic al XIII-lea, cât şi Richelieu – amândoi serios bolnavi – nu aveau să mai trăiască multă vreme, iar o regenţă apărea ca inevitabilă. Trebuia însă văzut care din ei avea să moară primul.

Două morţi    Richelieu a fost acela care plecă, în decembrie 1642, după ce înăbuşise în sânge ultima conjuratie împotriva lui şi-l pedepsise pe rege, care o încurajase în secret, constrângându-l să trimită pe eşafod pe ultimul lui favorit, preafrumosul marchiz de Cinq-Mars. Confesorului care, pe patul de moarte, îl imploră să-şi ierte duşmanii, Richelieu îi răspunse că duşmanii lui erau duşmanii statului. Plecă urât de toată lumea, începând cu regele pe care-l servise atâta vreme, dar cu mândria de a fi rămas credincios intenţiilor pe care le formulase cu douăzeci de ani înainte, la începuturile ministeriatului său: „înfrângerea partidei hughenote, umilirea orgoliului marilor seniori, constrângerea tuturor supuşilor să-şi facă datoria, impunerea numelui regelui respectului statelor străine“. La timpul potrivit, Ana avea să-şi amintească programul celui mai mare duşman al ei şi avea să facă totul ca să-l urmeze.

Ludovic al XIII-lea a mai avut doar şase luni la dispoziţie pentru a gusta plăcerea de a domni singur, eliberat în sfârşit de tirania ministrului său. La 14 mai 1643 veni şi rândul lui să iasă din scenă. Susţinut de o mare credinţă, suveranul părea să-şi ia rămas bun fără regrete de la o viaţă chinuită şi săracă în bucurii, dar vizibil angoasat de problema succesiunii. Potrivit precedentelor create de Caterina de Medici şi Maria de Medici, ştia că nu o putea împiedica pe soţia lui să-şi asume regenţa şi se temea că Ana, pentru care încerca cel mai mare dispreţ, să nu profite de situaţie pentru a încheia pacea cu Spania şi a zădărnici succesele politicii lui Richelieu. Dispuse aşadar ca reginei să-i fie alăturaţi ducele de Orleans şi prinţul de Condé, precum şi patru miniştri aleşi de el şi inamovibili: ceea ce echivala cu a o pune sub tutelă.

Ana jură să se supună voinţei soţului şi îl asistă cu abnegaţie în timpul lungii lui agonii, veghind şi rugându-se la căpătâiul lui. Ea însăşi avea să mărturisească doamnei de Motteville că nu şi-ar fi închipuit că moartea soţului sau ar fi putut să-i producă o durere atât de profundă şi că „atunci când l-a văzut dându-şi suflarea de pe urmă a crezut că i se smulge inima din piept”. La urma urmei, fuseseră tineri şi nefericiţi împreună, victime ale aceloraşi tirani, şi nu le fusese dat să cunoască altă viaţă decât cea petrecută unul lânga altul.

De îndată ce Ludovic îşi dădu obştescul sfârşit, cu o reacţie opusă celei a Mariei de Medici cu patruzeci şi trei de ani înainte, Ana „se duse la micul Delfin, sau mai bine zis la rege, îl salută şi-l îmbrăţişă cu lacrimi în ochi, ca pe regele şi fiul său deopotrivă”. Franţa întorcea pagina şi Ana de Austria se schimba odată cu ea. Nici o altă regină franceză, cu excepţia Mariei Antoaneta, nu avea să cunoască o metamorfoză analoagă celei a văduvei lui Ludovic al XIII-lea. Dar, în timp ce nefericita principesă austriacă devenise conştientă de responsabilităţile sale de regină doar în momentul când coroana îi era smulsă de pe cap, infanta spaniolă deveni franţuzoaică pentru a o apăra pe cea a fiului său. Fidelitate faţă de ţara de origine, resentimente, prejudecăţi, legături de prietenie, datorii de recunoştinţă – totul a fost sacrificat pentru interesele tronului al cărei garantă devenise ea însăşi.

Apare Mazarin     Cu o determinare şi o inteligenţă politică de nebănuit, Ana se grăbi, în acord cu principii de sânge şi cu Parlamentul, să anuleze testamentul soţului său şi să îndepărteze pe toţi miniştrii, în afară de unul singur – un cardinal italian de puţin timp membru al Consiliului, pe care însuşi Richelieu îl indicase lui Ludovic al XIII-lea ca succesor al său. Alegerea lui Giulio Mazarino (Jules Mazarin) surprinse pe toată lumea. Probabil Ana avusese încredere în clarviziunea politică şi în cunoaşterea oamenilor lui Richelieu. În afară de aceasta, în ultimele luni de viaţă ale soţului ei regina avusese posibilitatea să aprecieze tactul şi diplomaţia noului ministru, căruia i se făcuse onoarea deosebită de a-l ţine în braţe la botez pe Delfin. Totul o făcea să spere că, lipsit de protecţia precedentului său protector şi sosit în Franţa de prea puţin timp pentru a-şi fi stabilit relaţii de interese, avea să depindă întru totul de ea şi avea să-i aparţină pe de-a-ntregul. A fost o alegere inteligentă, căreia Ana avea să-i rămână credincioasă peste ani.

sursa: Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

prima parte aici

partea a doua aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: