Ana de Austria – O seducţie infinită (a doua parte)

Ana de Austria si ducele de Buckingham

Ostilitatea Mariei şi a lui Richelieu faţă de Ana de Austria era legată şi de faptul că puţină lume rămânea insensibilă la fascinaţia tinerei regine. Legenda spune că însuşi cardinalul ministru făcuse parte dintre „galanţii” respinşi de ea şi că de aceea îi purta ranchiună.

Ana era frumoasă, conştientă de originea ei înaltă şi provenea dintr-o familie foarte unită, care o înconjurase cu multă afecţiune. Mai mult, Ana era considerată „una dintre marile frumuseţi ale veacului“. Iată cum şi-o aminteşte doamna de Motteville la pragul a treizeci de ani, adică la o vârstă care pentru femeile din epoca se învecina periculos cu maturitatea: „Părul, pe care îl avea foarte des, devenise puţin mai închis. Nu avea trăsături delicate, ba avea chiar defectul unui nas cam mare şi punea, potrivit modei spaniole, prea mult roşu pe obraji; pielea ei era însă albă şi frumoasă cum nu se mai văzuse. Ochii îi erau de o frumuseţe perfectă: străluceau în ei deopotrivă blândeţea şi majestatea; culoarea lor, bătând în verde, îi făcea privirea şi mai vie… Gura îi era mică şi de un roşu aprins, surâsul îi era minunat şi ceea ce buzele ei luaseră de la casa de Austria era doar atât cât trebuia pentru a le face mai frumoase decât ale multor altora ce se lăudau cu desăvârşirea. Conturul feţei era plin de graţie şi fruntea bine desenată. Mâinile şi braţele îi erau de o frumuseţe surprinzatoare şi toată Europa auzise laudele ce li se aduceau: albeaţa lor era, fără nicio exagerare, asemenea zăpezii… Oricine o vedea era sedus de marea ei fascinaţie şi de frumuseţea ei, fără a uita însă niciodată de veneraţia şi respectul ce i se cuveneau”.

Orgoliul dinastic, credinţa, virtutea, frumuseţea se asociau la tânăra regină cu o mare bucurie de a trăi. Era veselă, spirituală, simpatică, îi plăcea să aibă companie, îi plăceau „conversatiile frumoase”, petrecerile, eleganţa, rafinamentul şi era nebună după teatru. Pe tot parcursul lungii sale vieţi conjugale, prizonieră a unei situaţii neaşteptat de grele, fără altă mângâiere afectivă decât scrisorile tatălui, apoi ale fratelui ei sau compania puţinelor servitoare spaniole care nu fuseseră expediate la Madrid, Ana nu înceta să fie bine dispusă. Găsise în doamnele ei de companie frantuzoaice, tinere, frumoase, vesele ca şi ea, prietene şi complice. Deşi toate fuseseră alese cu grijă de regina-mamă, de Ludovic al XIII-lea, de Richelieu, fără a i se cere niciodată părerea, cu sarcina de a o spiona şi a o chema la ordine, toate treceau, mai devreme sau mai târziu, de partea ei şi ar fi fost gata să-şi dea viaţa pentru ea. Se coalizau ca să lupte împotriva plictiselii lungilor ore de aşteptare între o ceremonie şi alta, pentru a evada cu imaginaţia din sălile întunecoase şi triste ale Luvrului, ca să râdă, să glumească, să-şi bată joc de rege, de cardinal şi de strategiile lor machiavelice. Nu toate erau însă înzestrate cu prudenţă, iar Ana era lipsită de dibăcie.

În 1618 regele acordă demnitatea de supraintendent pentru casa reginei soţiei favoritului său, preafrumoasa ducesă de Luynes. Marie de Rohan Monbazon avea atunci optsprezece ani – aceeaşi vârstă cu a Anei – şi era greu să te sustragi fascinaţiei ei. Cea care avea să devină cea mai mare aventurieră a secolului nu se gândea la altceva decât la distracţie şi cochetărie, inteligenţa şi strălucirea ei radiau în juru-i bună dispoziţie: era tocmai de ce avea nevoie soţia lui Ludovic al XIII-lea ca să mai uşureze atmosfera de plumb a propriei existenţe.

Când, în toamna lui 1622, regina rămase în sfârşit însărcinată, ştirea o umplu de bucurie nu mai puţin decât pe soţul ei. Dar, într-o seară, întorcându-se în apartamente împreună cu ducesa de Luynes şi cu o altă doamnă de companie, Ana se lăsă antrenată de veselia fetelor: cele trei prietene se luară de braţ şi străbătură în goană marea sală a tronului, cufundată în penumbră; regina căzu şi pierdu copilul. Reacţia lui Ludovic îi dezvălui fără echivoc felul neîndurător de a fi: informat de cele petrecute, nu numai că nu arătă nicio înţelegere pentru durerea soţiei, dar o pedepsi dându-i afară doamnele de companie, iar de atunci nutri faţă de ea o ranchiună de neşters.

În loc să se resemneze, odată pentru totdeauna, la cea mai strictă obedienţă, Ana persevera în veleităţile de evadare. Cinci ani mai târziu, sosirea la Paris a ducelui de Buckingham avea s-o împingă la săvârşirea unei serii de imprudenţe şi mai grave. De data aceasta, responsabilitatea prietenei ei de suflet a fost de netăgăduit. După ce fusese îndepărtată de la Luvru, Marie de Rohan se întorsese cu capul sus şi într-o poziţie de forţă, căci se măritase, după moartea conetabilului de Luynes, cu Claude de Lorraine, duce de Chevreuse, unul dintre cei mai mari seniori ai regatului.

Pasiunea ducelui de Buckingham

Să încercăm pentru o clipă să uităm versiunea acestei celebre poveşti expusă de Alexandre Dumas în Cei trei muşchetari şi să ne limităm la mărturiile contemporanilor. O dată mai mult vom fi constrânşi să constatăm că, trecută prin proba faptelor, concepţia feminină despre „galanteria onestă“ se deosebea mult de cea masculină.

Sosit la Paris în mai 1625 cu însărcinarea de a o aduce în Anglia pe Henriette-Marie, fiica cea mai mică a lui Henric al IV-lea şi a Mariei de Medici, a cărei nuntă prin procură cu principele de Wales – viitorul Carol I – fusese abia celebrată, ducele de Buckingham fusese amplu precedat de faima lui. Abia trecut de treizeci de ani, cu trăsături regulate, cu nişte foarte frumoşi ochi negri, cu un trup zvelt şi umeri de atlet, favoritul lui Iacob I se afla atunci în culmea puterii şi gloriei, iar ascendentul sexual pe care îl avea asupra suveranului său nu-l împiedica să iubească femeile şi să treacă drept un seducător irezistibil.

„Era bine făcut, cu un chip frumos; avea un suflet mare; era magnific, liberal şi era favoritul unui mare rege. Ca să se împodobească putea dispune de toate comorile şi de toate bijuteriile coroanei Angliei. Nu e de mirare dacă, având toate aceste calităţi, nutrea gânduri îndrăzneţe şi dorinţe nobile. dar periculoase.“ Aşa avea să abordeze în memoriile sale austere doamna de Motteville povestea care riscase să compromită reputaţia nepătată a reginei sale: deoarece, trebuie recunoscut, „ducele de Buckingham a fost singurul care îndrăznise să-i asedieze inima”.

Ducele avea la dispoziţie prea puţine zile pentru a-şi duce la bun sfârşit intenţiile şi a o face pe regină să admită „că dacă o honnête fêmme ar fi putut să iubească pe altcineva decât pe propriul ei soţ, el însuşi ar fi fost cel în măsură să-i placă”; dar doamna de Chevreuse acţionase în toate felurile pentru a-i netezi calea. La douăzeci şi cinci de ani, prietena reginei nu se mai mulţumea cu jocuri nevinovate şi nu se sfia să-şi înşele pe faţă soţul. „Iubea fără să aleagă, numai pentru că trebuia să iubească pe cineva“, avea să scrie despre ea cardinalul de Retz, şi „nicicând o femeie n-a arătat mai mult dispreţ pentru scrupule, recunoscând că singură datorie pe aceea de a fi pe plac amantului ei“. Şi, întrucât se întâmpla ca amantul în funcţie sa fie Lord Holland, ambasadorul Angliei, ducesa puse la cale cu acesta, „pentru a-şi onora pasiunea“, să promoveze „o legătură de interes şi de galanterie între regină şi ducele de Buckingham”.

Când trimisul regelui Angliei îşi făcu apariţia la Luvru în toiul petrecerilor nupţiale, lăsând în urma lui o dâră de diamante care se desprindeau rând pe rând de pe haina lui de ceremonie şi care erau destinate doamnelor de la curte, Ana de Austria ştia deja totul despre el şi despre dragostea pe care o nutrea pentru ea încă de când, sosit incognito la Paris, o admirase – frumoasă între frumoase – la un bal de la curte. Străină de intriga ce se ţesea în spatele său, regina îl primi pe Buckingham ca pe un cavaler ideal, venit să se pună în serviciul ei: regina, ne spune La Rochefoucauld, „i se păru şi mai amabilă decât reuşise el să-şi închipuie, iar el i se păru [reginei] bărbatul cel mai demn să o iubească”. „Se folosiră de prima lor audienţă oficială pentru a vorbi despre lucruri care îi interesau mai mult decât treburile celor două coroane, lăsându-se pe de-a-ntregul absorbiţi de interesele pasiunii lor.“

Timp de nouă zile, favorizaţi de absenţa lui Ludovic al XIII-lea, pe care o boala îl constrângea să rămână în apartamentele lui, ca şi de complicitatea doamnei de Chevreuse, Ana şi Buckingham avură posibilitatea să fie împreună sub ochii curioşi ai întregii Curţi; după care ducele plecă înapoi la Londra cu Henriette-Marie. Ceremonialul prevedea ca mama şi cumnata să o însoţească pe tânăra mireasă până la nava care urma s-o ducă în Anglia; dar, probabil informat de curtea asiduă făcută de Buckingham soţiei sale, regele dispuse ca cele două cortegii să urmeze itinerarii diferite şi să se reunească doar la Amiens, ultima etapă a călătoriei pe teritoriu francez, pentru a petrece acolo împreună nouă zile.

În micul oraş împodobit de sărbătoare, fără să-i pese de reputaţia femeii iubite, ducele îndrăzni ceea ce părea de neconceput. În seara de 15 iunie se apropie de regină, care se plimba în compania suitei sale în grădina casei unde era găzduită, şi încercă s-o seducă. Putem alege, dintre textele memorialistice ale epocii, între cinci versiuni ale celor întâmplate. Potrivit doamnei de Motteville, prin jocul întâmplării, Buckingham se găsise pentru o clipă singur cu regina într-o porţiune de alee ascunsă de o palisadă. „Surprinsă de a se afla singură şi evident jenată de un exces de pasiune a ducelui”, Ana „scoase un strigăt şi, chemându-şi la ea scutierul, îi reproşă acestuia că se îndepărtase“.

După La Rochefoucauld, în schimb, regina se găsea singură într-un pavilion, după plimbarea de seară, când de ea se apropie Buckingham „care încercă să profite de împrejurarea favorabilă, dând dovadă de o asemenea lipsă de respect, încât regina fu constrânsă să-şi cheme în ajutor doamnele, fără a reuşi să ascundă cu totul starea de tulburare şi de dezordine în care se găsea“.

Pentru fidelul camerist La Porte, care avea să fie pedepsit apoi de Ludovic al XIII-lea pentru că îşi lăsase stăpâna singură, ducele mersese cu îndrăzneala până acolo încât vrusese s-o „mângâie” pe regină, în vreme ce ireverenţiosul Tallémant des Réaux susţine „că adoratorul o trântise pe regină pe jos şi îi julise coapsele cu cizmele lui brodate, dar în zadar”.

Toate mărturiile sunt însă de acord cu doamna de Motteville asupra unui punct esenţial: strigând după ajutor, regina voise să-şi pună la adăpost inocenţa, chiar cu preţul de a suscita blamul general al oamenilor şi a stârni mânia regelui. Episodul făcuse însă prea mult zgomot pentru a putea fi ignorat şi, cu scopul de a preveni noi scandaluri, regina-mamă grăbise plecarea fiicei ei spre Anglia.

În clipa despărţirii de Ana, Buckingham nu reuşi să-şi stăpânească lacrimile şi, odată sosit la Montreuil-sur-Mer, decise să se întoarcă la Amiens pentru a o saluta pe regină o ultimă dată. Fără a ţine seamă de riscurile la care purtarea sa o expunea pe suverană, Buckingham pătrunse în camera ei, se aruncă în genunchi la picioarele patului unde ea zăcea, istovită după ce i se luase sânge, acoperindu-i cu sărutări aşternuturile, vărsând fluvii de lacrimi, delirând de dragoste. Ana rămase fără grai de uimire, în vreme ce doamna ei de companie îl mustra cu severitate pe duce, până când acesta fu constrâns să se retragă. A doua zi, după un scurt salut protocolar, Buckingham plecă spre Anglia. Ducele nu avea să o mai revadă pe Ana: numeroasele lui tentative de a se întoarce în Franţa se vor lovi de vetoul absolut al lui Ludovic al XIII-lea, dar asta nu-l va împiedica să continue s-o compromită, declarându-şi în gura mare pasiunea pentru ea şi comportându-se ca un erou de roman.

Când, întors la Londra, îşi dădu seama că fosta lui amantă, Lady Carlisle – Milady a lui Dumas – dedată, ca şi doamna de Chevreuse, spionajului internaţional, îi sustrăsese, dansând cu el, două catarame cu diamante pe care le primise de la Ana de Austria – şi pe care aceasta, la rându-i, le primise în dar de la soţul ei! – pentru a le trimite lui Ludovic al XIII-lea şi lui Richelieu drept dovadă a vinovaţiei reginei, Buckingham dădu ordin ca toate porturile engleze să fie închise pentru două zile şi făcu să-i parvină Anei copiile exacte ale cataramelor furate, executate în timp record de bijutierul său. La Rochefoucauld este singurul care se referă la această aventură, dar ar fi putut avea informaţia de la doamna de Chevreuse, cu care avusese o legătură. Sigur este ca în inventarul de bijuterii alcătuit la moartea Anei de Austria figurau şase catarame cu diamante, în valoare totală de 7000 de lire.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns atâta nechibzuinţă, Buckingham îşi convinse guvernul să armeze o falimentară expediţie împotriva Franţei, trimiţând flota engleză în ajutorul protestanţilor francezi rebeli ţinuţi sub asediu la La Rochelle. Şi pentru că adevăratul motiv care-l împinsese spre această acţiune sa fie destul de limpede, se îngriji să transforme salonul navei-amiral într-un fel de capelă votivă, aşezând portretul Anei pe un altar luminat de o mulţime de lumânări. Ducele nu ignoră desigur că indiscreţia lui putea să aibă consecinţe funeste pentru femeia iubită, dar la el vanitatea prevala asupra oricărui alt sentiment. La ce bun să slujească cea mai minunată dintre regine dacă nu se putea lăuda cu asta?

Oricât de nevinovată – „cel puţin de la brâu în jos“, cum se şoptea la curte – Ana avea oricum la activ o serie de grave frivolităţi prin care încălcase prudenţa ce se cerea unei regine a Franţei. Iar aceasta avea s-o lipsească pentru totdeauna de stima unui soţ răzbunător, obişnuit să sacrifice totul demnităţii sale de suveran şi care „dintr-un îndrăgostit nu avea decât gelozia”. Tratată cu o răceală distantă de Ludovic al XIII-lea, lipsită de persoanele ce-i erau credincioase, controlată ca o spioană, persecutată de Richelieu, ameninţată cu repudierea pentru că nu reuşise să dea regelui un moştenitor, Ana de Austria continua să comită imprudenţe peste imprudenţe, lăsându-se implicată, mai mult sau mai puţin deschis, în diferite tentative de complot – toate iremediabil menite eşecului împotriva cardinalului ministru. Dar încercarea de departe cea mai grea trebui s-o înfrunte în 1637 – şi de data aceasta vinovăţia ei a fost de netăgăduit.

citiţi prima parte aici

partea a treia aici

sursa: Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: