Viaţa lui Octavian Augustus

Octavian Augustus

Augustus, Caesar sau Octavian născut Caius Octavius ulterior Caius Iulius Caesar Octavianus (23.09.63 î.Hr. – 19.08.14 d.Hr., Nola, lângă Napoli)

Caius Octavius a preluat numele oficial Caius Iulius Caesar Octavianus ca prim împărat roman după căderea republicii. Regimul său autocratic era cunoscut ca principat, el fiind princeps, adică primul dintre cetăţeni, plasat în fruntea instituţiilor republicane aparent reînviate, în aşa fel încât autocraţia să fie suportabilă. Cu o inepuizabilă răbdare, cu abilitate şi eficienţă, s-a îngrjit de fiecare aspect al vieţii romane, asigurând pacea şi prosperitatea în întregul imperiu.

Caius Octavius s-a născut într-o familie bogată stabilită de multă vreme la Velitrae (Velletri), în SE Romei. Tatăl său, care a murit în 59 î.Hr., a fost primul din familie care a devenit senator roman, fiind ales mai târziu în înalta funcţie anuală de pretor, a doua în ierarhia politică după aceea de consul. Mama lui Caius Octavius, Atia, era fiica Iuliei, sora lui Iulius Caesar, care avea să-l lanseze pe tânărul Octavius în viaţa publică. La 12 ani şi-a făcut debutul ţinând discursul funebru la moartea bunicii sale, Iulia. Trei sau patru ani mai târziu, a primit râvnita calitate de membru al colegiului marilor preoţi (pontifices). În anul 46 î.Hr. a stat alături de Caesar, pe atunci dictator, în procesiunea triumfală de după victoria din Africa asupra oponenţilor din războiul civil şi, un an mai târziu, în ciuda sănătăţii precare, s-a alăturat dictatorului în Spania. În anul 44 î.Hr. se afla în Apollonia (Albania de astăzi) unde îşi desăvârşea studiile academice şi militare şi unde i-a parvenit vestea asasinării lui Caesar.

Ascensiunea la putere

Revenit în Italia, a aflat că fusese desemnat de Caesar prin testament ca principal moştenitor. Avea doar 18 ani când, nesocotind sfaturile tatălui său vitreg şi pe ale altora, a hotărât să-şi preia primejdioasa moştenire şi a pornit către Roma. Marc Antoniu (Marcus Antonius), mâna dreaptă a lui Caesar, care îşi însuşise deja documentele şi bunurile acestuia şi se aşteptase să-i fie succesor, l-a împiedicat să intre în posesia averii, obligându-l să se împrumute pentru a îndeplini toate obligaţiile publice pe care le pretindea ceremonia funerară. Asasinii lui Caesar, Marcus Iunius Brutus şi Caius Cassius Longinus, l-au ignorat complet, retrăgându-se în provinciile răsăritene. Cicero, vestitul orator şi unul dintre principalii oameni de stat ai Romei, a sperat să-l manipuleze în folosul său, dar i-a subestimat calităţile.

Octavius a reuşit să atragă sub comanda sa un număr considerabil din trupele dictatorului. În noile circumstanţe, Senatul, încurajat de Cicero, s-a dezis de Antoniu, i-a cerut ajutor lui Octavius (oferindu-i rangul de senator în ciuda vârstei fragede) şi s-a alăturat campaniei de la Mutina (azi Modena) împotriva lui Antoniu, care a fost nevoit să se retragă în Gallia. După moartea consulilor care comandau armata Senatului, trupele lui Octavius i-au constrâns pe senatori să-i acorde consulatul rămas vacant. Sub numele de Caius Iulius Caesar, a fost recunoscut apoi oficial ca fiu adoptiv al lui Caesar. Deşi era firesc să adauge şi „Octavianus” (ca trimitere la originea numelui său de familie), el a preferat să nu facă acest lucru. Astăzi i se spune totuşi Octavian (pentru perioada care precede atribuirea numelui onorific de Augustus).

Octavian a ajuns repede la o înţelegere cu Antoniu şi cu un alt fidel al lui Caesar, Marcus Aemilius Lepidus, care îl urmase în funcţia de mare preot. La 27 noiembrie 43 î.Hr., celor trei li s-a acordat în mod oficial un mandat dictatorial de cinci ani ca triumviri pentru reconstrucţia statului (al doilea triumvirat, după cel neoficial compus din Pompei, Crassus şi Caesar). Provinciile de răsărit au fost ocupate de Brutus şi Cassius, iar triumvirii şi-au împărţit între ei Occidentul. Aceştia au întocmit o listă a duşmanilor politici „proscrişi”, iar execuţiile ce au urmat au numărat 300 de senatori (unul dintre ei fiind chiar Cicero, duşmanul personal al lui Antoniu) şi 2 000 de equites sau cavaleri. Proclamarea lui Iulius Caesar ca zeu al statului roman, în ianuarie 42 Î.Hr, l-a acoperit de prestigiu şi pe Octavian, ca fiu al zeului. Împreună cu Antoniu, el a traversat Adriatica şi, sub conducerea militară a lui Antoniu (Octavian fiind suferind), a câştigat cele două bătălii de la Philippi împotriva lui Brutus şi a lui Cassius, care s-au sinucis.

Lui Antoniu, partenerul mai vârstnic, i s-au atribuit provinciile din răsărit (şi Gallia), iar Octavian s-a întors în Italia, unde revoltele provocate de împroprietărirea veteranilor săi l-au implicat în Războiul Perusin (pe care l-a câştigat la Perusia, Perugia de azi) împotriva fratelui şi soţiei lui Antoniu. Ca să neutralizeze un alt duşman potenţial, Sextus Pompeius (fiul lui Pompei cel Mare), care controla Sicilia şi rutele maritime, Octavian s-a căsătorit cu o rudă a acestuia, Scribonia (de care a divorţat ulterior). Aceste legături de rudenie nu l-au împiedicat pe Sextus, după Războiul Perusin, să formuleze pretenţii; Antoniu le-a respins însă şi a încheiat o nouă înţelegere cu Octavian prin Tratatul de la Brundisium, prin care lui Octavian îi revenea tot vestul (mai puţin Africa, cedată lui Lepidus) şi Italia care, deşi teoretic teren neutru, era de fapt sub controlul lui Octavian. Răsăritul avea să revină din nou lui Antoniu, care, deşi îşi petrecuse iarna precedentă în Egipt cu regina Cleopatra, se obliga să o ia de soţie pe Octavia, sora lui Octavian. Acest tratat părea să pună capăt atâtor ani de război civil. În 38 î.Hr., Octavian a strâns şi mai mult legăturile cu aristocraţia prin căsătoria cu Livia Drusilla.

Reconcilierea cu Sextus Pompeius s-a dovedit prematură şi Octavian s-a văzut implicat din nou într-un război împotriva lui. După eşecul primelor operaţiuni împotriva bazelor siciliene ale lui Sextus, în 37 î.Hr. a încheiat un nou pact cu Antoniu la Tarentum (Taranto). Antoniu se obliga să-i furnizeze lui Octavian nave de război, primind în schimb trupele de care avea nevoie pentru războiul proiectat împotriva Parţiei, vecinul estic al imperiului, şi împotriva mezilor cu care aceasta era aliată. Antoniu a trimis navele, dar Octavian nu i-a mai trimis niciodată trupele promise. Tratatul mai prevedea reînnoirea celui de-al doilea triumvirat pentru cinci ani, până la sfârşitul lui 33 î.Hr.

Augustus Octavian

Succese militare

În anul următor, balanţa puterii a început să se schimbe. Expediţia în răsărit a lui Antoniu a eşuat, dar flota lui Octavian, comandată de fostul său coleg de şcoală Marcus Agrippa, un amiral de geniu deşi neagreat de nobilii influenţi, l-a învins definitiv pe Sextus Pompeius la Capul Naulochus (Venetico) în Sicilia. Al treilea triumvir, Lepidus, care intenţiona să conteste prin forţa armelor supremaţia lui Octavian în provinciile de vest, a fost dezarmat de Octavian, deposedat de funcţie şi obligat la exil. Totodată, ignorând dreptul lui Antoniu de a-şi instala veteranii în Italia şi de a recruta forţe proaspete, Octavian i-a lăsat la vatră pe mulţi dintre legionarii săi, întemeindu-le aşezări anume. Rivalitatea cu Marc Antoniu pentru stăpânirea asupra Romei creştea.

Prin căsătoria cu doi ani înainte, Octavian îşi atrăsese de partea sa mulţi nobili anterior simpatizanţi ai lui Marc Antoniu. Octavian a lansat o amplă propagandă religioasă şi patriotică, punând accent pe clasicul zeu al ordinii, Apollo, prin contrast cu patronul, mai puţin roman, al lui Antoniu, Dionysos (Bacchus). În plus, Octavian a început să adauge numelui său atributul imperator, care sugera preeminenţa sa în calitate de conducător, şi, deşi s-a folosit pe mai departe de prerogativele de triumvir, a încetat treptat să le mai reprezinte pe noile monede.

Dar, dacă Octavian voia să se măsoare cu prestigiul militar a lui Antoniu, avea nevoie de câteva victorii în afara imperiului. În consecinţă, el a purtat între 35 şi 33 î.Hr. trei campanii succesive în Illyricum şi Dalmaţia (părţi din Slovenia şi Croaţia de azi). Cu ajutorul lui Agrippa, a cheltuit apoi sume enorme pentru împodobirea Romei, dar, când Octavian a protestat public împotriva cedărilor dc teritorii pe care Antoniu le făcuse în favoarea Cleopatrei, devenise limpede că o ciocnire între cei doi bărbaţi era iminentă.

În 32 î.Hr. triumviratul a luat oficial sfârşit şi Octavian, spre deosebire de Antoniu, n-a continuat să-şi exercite prerogativele. Antoniu a divorţat de Octavia. În replică, fratele ei, Octavian, a pus mâna pe testamentul lui Antoniu şi a susţinut că a găsit în el dovezi incriminatoare privind influenţa Cleopatrei asupra lui. Fiecare conducător a cerut supuşilor să-i jure credinţă.

Apoi, în ciuda nemulţumirii provocate de taxele pe care le instituise în Peninsula Italică, Octavian a declarat război, dar nu direct lui Antoniu, ci Cleopatrei. Însoţit de Cleopatra, Antoniu şi-a dispus flota şi armata în puncte strategice de-a lungul coastei vestice a Greciei, dar în 31 î.Hr., Octavian şi-a luat duşmanii prin surprindere, trimiţându-l pe Agrippa, înainte de venirea primăverii, să cucerească Methone, cel mai îndepărtat loc din SV ţării. Octavian l-a lăsat responsabil în Italia pe prietenul şi sfătuitorul său etrusc, Caius Maecenas, şi împreună cu Agrippa au blocat flota lui Antoniu în golful Ambracia. În bătălia de la Actium, Antoniu a încercat să-şi salveze vasele în speranţa că va putea continua lupta în altă parte. Deşi el şi Cleopatra au reuşit să scape, doar un sfert din flota lor a rămas neatinsă. Cei doi au fugit în Egipt şi s-au sinucis un an mai târziu, când Octavian avea să cucerească ţara. Octavian a anexat Egiptul şi, după ce l-a executat pe fiul Cleopatrei, Ptolemeu al XV-lea Caesar (Caesarion), al cărui tată Cleopatra pretindea că era chiar Caesar, a menţinut ţara sub controlul său direct.

Tezaurul Cleopatrei i-a permis să-şi plătească veteranii şi l-a impus ca stăpân al întregii lumi greco-romane. A început o lungă serie de reforme prudente şi graduale, la capătul cărora a instituit principatul roman, un sistem de guvernare care-i permitea să menţină controlul absolut în domeniile esenţiale. Treptat, şi-a redus legiunile de la 60 la 28 şi a păstrat cca 150 000 de legionari, majoritatea italici, suplimentând numărul cu tot atâţia auxiliari recrutaţi din provincii. O gardă permanentă (pretorienii), alcătuită din trupe de elită, era cantonată la Roma şi în alte oraşe italice. A fost construită o reţea remarcabilă de drumuri pentru a menţine ordinea internă şi a facilita comerţul, iar o flotă eficientă a fost organizată să apere Mediterana. În anul 28 î.Hr., Octavian şi Agrippa au făcut primul recensământ al populaţiei civile din cele trei care au avut loc sub administraţia lor. Au redus Senatul de la 1 000 la 800 (şi apoi la 600) de membri, iar Octavian a fost numit preşedinte al Senatului.

augustus

Guvernare şi administraţie

Aducându-şi totuşi aminte că asasinarea lui Caesar se datorase ambiţiilor sale de putere, Octavian a înţeles că clasa guvernantă l-ar accepta ca pe un adevărat pacificator doar dacă şi-ar disimula autocraţia sub diferite forme capabile să evoce tradiţiile republicane. Astfel, din 31 până în 23 î.Hr., baza constituţională a puterii sale a constat într-o succesiune continuă de consulate, iar în ianuarie 27 î.Hr. a demisionat ostentativ din toate funcţiile şi „a pus statul la dispoziţia Senatului şi poporului”, câştigând faima falsă, deşi aparent îndreptăţită, de a fi restaurat republica. I s-au acordat pe 10 ani puteri depline asupra unei zone largi (provincia) care cuprindea Spania, Gallia şi Siria, unde staţionau cele mai numeroase trupe. Celelalte provincii urmau să fie guvernate de proconsuli numiţi de Senat în vechiul stil republican. Octavian ţinea însă să-şi apere înaltul prestigiu – cristalizat în termenul semnificativ auctoritas – de orice sfidare din partea acestor persoane, dovedindu-se capabil să le influenţeze numirile mai mult sau mai puţin indirect, tot aşa cum fusese capabil să influenţeze numirile în consulate şi în alte funcţii metropolitane care continuau să funcţioneze după modelul republican.

La patru zile după aceste măsuri, la numele de Caesar, obţinut prin adopţie conform testamentului, a fost adăugat cel de Augustus, o denumire cu o sonoritate antică religioasă, în strânsă legătură etimologică cu auctoritas şi cu vechea practică a augurilor. Cuvântul augustus era adesea opus lui humanus şi de aceea faptul că şi-a însuşit acest titlu ce exprima noua ordine indica, extraconstituţional, superioritatea sa faţă de restul omenirii. Prin contribuţia unor scriitori ca Vergiliu, Tit Liviu şi Horaţiu, care, în feluri diferite, împărtăşeau aceleaşi idei, şi-a manifestat veneraţia patriotică faţă de vechea religie italică, reînviind multe din sărbători şi refăcând multe temple.

Operaţiunile militare au continuat în multe zone de graniţă. În 25 î.Hr., triburile alpine recalcitrante au fost supuse şi a fost anexată Galaţia (Asia Minor centrală), Mauritania a fost trecută de la statutul de provincie romană la cel de regat clientelar, la fel ca multe alte monarhii dependente, care preluau în schimb o parte considerabilă din povara apărării imperiului. Augustus a vizitat Gallia şi a condus o parte din campania din Spania cât starea sănătăţii i-a permis. În anul 23 s-a îmbolnăvit din nou şi era să-şi dea sfârşitul. Rapoartele pe care le primea privind conspiraţiile din jurul său l-au convins să adopte noi reforme şi a hotărât să pună capăt seriei de consulate în favoarea unei puteri (imperium maius) separate de funcţie şi de inconvenientele ei practice. Această putere l-a ridicat deasupra proconsulilor; dar, deşi n-a fost niciodată reprezentată pe monedele oficiale sau consemnată în documentele politice ale lui Augustus, puterea aceasta era reală, urmând să fie exercitată în principal în situaţii de urgenţă şi în vizitele personale. I s-a atribuit totodată pe viaţă puterea de tribun (tribunicia potestas).

Puterea totală pe care şi-o asuma implica noi pârghii de acţiune practică, printre care dreptul de a convoca Senatul; dar mai ales funcţia de tribun avea avantajul de a-i conferi o aură „democratică” în virtutea vechii tradiţii a tribunilor aleşi anual ca apărători ai plebei. Era lucrul de care avea poate cea mai mare nevoie, deoarece Augustus, deşi susţinea interesele oamenilor săraci printr-o lărgire a dreptului de a face plângere în justiţie, era preocupat să menţină ordinea socială aşa cum se găsea.

Lui Agrippa i s-a conferit o poziţie preeminentă faţă de proconsuli, probabil pentru ca armata să rămână în mâini sigure în cazul în care vreuna din bolile repetate ale lui Augustus s-ar fi dovedit fatală. Cel care a murit însă primul a fost tânărul nepot al împăratului, Marcus Claudius Marcellus, căsătorit cu fiica acestuia, Iulia, şi care ar fi putut să-i fie succesor. În acelaşi an, 23 î.Hr., Agrippa a fost trimis ca locţiitor al împăratului în proviciile răsăritene, iar doi ani mai târziu, devenea cel de-al doilea soţ al Iuliei. În acest timp, Augustus a călătorit el însuşi în Sicilia, Grecia şi Asia (22-19 î.Hr.). Peste tot a iniţiat restructurări majore şi a produs o imensă satisfacţie când a ajuns, în anul 20 î.Hr., la un acord cu părţii, prin care aceştia recunoşteau protectoratul Romei asupra Armeniei, înapoind stindardele legiunilor luate de la Crassus cu 33 de ani înainte.

În 19 î.Hr., Agrippa a reuşit supunerea integrală a Spaniei. În acel an prerogativele lui Octavian au fost sporite în Italia, iar în următorii doi ani noua legislaţie şi-a propus să încurajeze căsătoria, să reglementeze pedepsele pentru adulter şi să descurajeze luxul. În anul 17 î.Hr. au fost organizate celebrări pline de fast ale vechilor rituri, numite Jocurile Seculare, menite să-i purifice pe romani şi să consfinţească începutul unei ere noi.

Deşi principatul nu era o funcţie care putea fi transmisă automat, Augustus a lăsat impresia că avea deja în vedere un succesor când i-a adoptat pe cei doi fii ai Iuliei, de 1 şi 3 ani, care aveau să se numească Caius Caesar şi Lucius Caesar. Tatăl lor, Agrippa, ale cărui puteri fuseseră sporite odată cu cele ale stăpânului său, s-a întors în răsărit. Augustus le dăduse însă funcţii importante şi fiilor săi vitregi, fiii soţiei sale Livia, dintr-o căsătorie anterioară, Tiberius şi Drusus cel Bătrân. Traversând Alpii, ei au anexat Noricum şi Raetia, care cuprindeau părţi importante din Elveţia, Austria şi Bavaria de azi, extinzând frontiera imperială până la Dunărea de Sus (16-15 î.Hr.)

Probabil că aceasta a fost perioada în care a fost instituit un comitet executiv (consilium) al Senatului menit să-l ajute pe Augustus să-şi exercite atribuţiile senatoriale. Povara administrativă a fost uşurată şi de sporirea propriului personal (alcătuit din cavaleri, care puteau să acceadă la anumite posturi-cheie, sau din liberţi) care reprezenta începuturile unui serviciu civil inexistent înainte, dar care urma să devină o trăsătură esenţială a sistemului imperial. A fost realizată o reformă completă a administraţiei Romei şi a întregului imperiu.

Sistemul financiar era evident mult mai eficient decât tot ce cunoscuse imperiul până atunci. Se baza pe o trezorerie centrală (aerarium), dar detaliile relaţiei dintre aceasta şi trezoreriile provinciilor încă nu sunt complet clarificate, în parte deoarece, deşi împăratul îşi declara cu mândrie la trezoreria centrală darurile primite, nu raporta şi ce fonduri mergeau în direcţie inversă.

Sistemul de impozitare care reprezenta baza acestor venituri cuprindea, se pare, două impozite directe: un impozit pe cap de locuitor (tributum capitis), plătit în unele provincii de toţi adulţii, iar în altele doar de bărbaţii adulţi, şi un impozit pe pământ (tributum soli). Existau şi impozite indirecte care (ca şi în trecut) erau administrate de subcontractori pentru că veniturile rezultate erau imprevizibile şi serviciul civil embrionar nu avea capacitatea să se ocupe de ele. Taxele vamale republicane au continuat, dar nivelul lor era destul de redus, încât să nu împiedice comerţul care, în condiţiile de pace create de Augustus, înflorea într-o manieră fără precedent. Industriile nu existau pe scară foarte largă, dar comerţul era puternic stimulat printr-o reformă cuprinzătoare şi prin extinderea monedei romane. Piesele de aur şi de argint, cu însemne reflectând multiplele faţete ale publicităţii imperiale, erau bătute în cantităţi mari în destul de multe monetării. Monetăria Romei a fost redeschisă în acest scop în anul 20 î.Hr. Lipsa monedelor de bronz, rare multe decenii, a fost compensată prin fabricarea de bani din oricalc galben şi cupru roşu. În vestul cu capitala la Roma, principala monetărie se afla la Lugdunum (Lyon), care făcea monede cu imaginea Altarului Romei şi a lui Augustus, model urmat şi în capitalele altor provincii.

Coloniile de cetăţeni romani din vest, dintre care multe înfiinţate de Augustus pentru veteranii săi, au suplimentat această producţie cu propriile monede locale, dar în est, mai ales în Asia Minor şi în Siria, multe oraşe greceşti au obţinut permisiunea să bată monede proprii, dar de valori mici.

Augustus Statuie

Expansiunea imperiului

Moartea în 12 î.Hr. a lui Lepidus i-a permis lui Augustus să-i preia înalta funcţie de conducător oficial al religiei romane, pontifex maximus. În acelaşi an a murit şi Agrippa. Augustus a aranjat apoi căsătoria văduvei acestuia, Iulia, cu Tiberius, împotriva voinţei ambilor. În următorii trei ani, Tiberius a fost mai mult pe câmpul de luptă, supunând Pannonia până la Dunărea de Mijloc, în timp ce fratele său, Drusus, a traversat frontiera Rinului şi a invadat Germania până la Elba, unde a şi murit în 9 î.Hr. În anul următor, Augustus şi-a mai pierdut un apropiat, pe Mecena, un remarcabil patron al artelor.

Tiberius, care i-a luat locul lui Drusus în Germania, a început din anul 6 î.Hr. să împartă cu tatăl său vitreg puterea de tribun, dar la scurtă vreme s-a retras pe insula Rhodos. În anul 2 î.Hr, Augustus a primit titlul apoteotic de „părinte al patriei” (pater patriae). Tiberius s-a întors acasă în anul 2 d.Hr., iar în anul 4 d.Hr. a fost adoptat de Augustus, urmând ca la rândul său să-l adopte pe Germanicus, fiul fratelui său, Drusus. Puterea conferită lui Tiberius l-a făcut aproape egalul lui Augustus în toate, mai puţin în prestigiu.

Deşi Augustus simţea povara anilor, perioada petrecută împreună cu Tiberius a fost marcată de însemnate inovaţii administrative: anexarea Iudeei în 6 d.Hr. (regele ei clientelar, Irod cel Mare, murise cu zece ani în urmă), înfiinţarea la Roma (în acelaşi an) a unei brigăzi de pompieri cu atribuţii poliţieneşti, suplimentată şapte ani mai târziu de o forţă de poliţie adevărată (cohortes urbanae), crearea unei trezorerii militare (aerarium militare) care să acopere pensiile soldaţilor din taxe, şi transformarea numirii ocazionale de până atunci a prefectului oraşului (praefectus urbi) într-o funcţie permanentă (13 d.Hr.).

Când, la aceeaşi dată, puterile lui Augustus au fost reînnoite pentru încă zece ani, Tiberius a devenit egalul său în toate aspectele constituţionale. În aprilie, Augustus şi-a depus testamentul la Templul Vestalelor din Roma. El cuprindea un inventar al resurselor militare şi financiare ale imperiului (breviarium totius imperii) şi testamentul său politic, numit Res Gestae Divi Augusti (Faptele Divinului Augustus). Cea mai bine păstrată copie a acestui document se află pe zidurile Templului Romei şi al lui Augustus din Ankara, în Turcia  (Monumentum Ancyranum).

În 14 d.Hr., Tiberius a trebuit să plece în Iliria, dar a fost adus înapoi de vestea că Augustus era grav bolnav. Augustus a murit pe 19 august, iar pe 17 septembrie Senatul l-a trecut în rândul zeilor statului roman.

Augustus caesar

Personalitate şi realizări

Augustus a fost unul din cele mai mari genii administrative din istorie. Uriaşa muncă de reorganizare pe care a făcut-o în fiecare domeniu al vieţii romane şi pe tot cuprinsul imperiului a transformat decadenta republică într-un regim monarhic ce avea să dureze multe secole de atunci încolo şi a creat o pace romană durabilă, bazată pe comunicaţii eficiente şi un comerţ înfloritor. Această Pax Romana a asigurat supravieţuirea şi în final transmiterea moştenirii clasice, greacă şi romană deopotrivă, şi a oferit mijloacele necesare pentru răspândirea iudaismului şi a creştinismului. Deşi autocratic în esenţă, graţie tactului şi unei remarcabile inventivităţi propagandistice prin care autocraţia îmbrăca formele tradiţiei republicane pe gustul unei generaţii cu vocaţie războinică, regimul politic instituit de Augustus a oferit beneficii mai cu seamă ordinului cavalerilor, aflat imediat în preajma nobilimii conducătoare.

Augustus a fost capabil să câştige devotamentul unora dintre cei mai mari scriitori pe care i-a cunoscut lumea, precum Vergiliu, Horaţiu sau Tit Liviu. Entuziasmul lor se datora în bună măsură ideii pe care o promova Augustus privitoare la universalismul lumii romane. Concepţia lor venea în conflict cu vederile lui Antoniu şi ale Cleopatrei, care preconizau un fel de parteneriat greco-roman aşa cum avea să se şi contureze trei, patru secole mai târziu.

Augustus era un om cultivat, autor a numeroase lucrări (toate pierdute): un pamflet împotriva lui Brutus, o expunere filozofică, o relatare a tinereţii sale, o biografie a lui Drusus, poeme şi epigrame.

Se spune că a manifestat o mare cruzime în tinereţe, pentru a deveni moderat în ultimii ani ai vieţii. Dar, după ce şi-a impus puterea, nu mai avea nevoie de cruzime, însă când situaţia o impunea (anume în suprimarea aşa-ziselor comploturi) era gata să recurgă la ea. Este de bănuit că fără un anumit grad de cruzime politică nici n-ar fi putut obţine rezultate atât de semnificative.

Viaţa sa particulară totuşi era simplă şi modestă. În cadrul familiei, morţile succesive ale celor pe care îi desemnase drept succesorii sau ajutoarele sale i-au provocat multă tristeţe şi dezamăgire. Devotamentul faţă de soţia sa, Livia Drusilla, a rămas neschimbat, deşi, ca şi alţi romani, îi era infidel. Scrisorile păstrate arată bunătate faţă de rude. Cu toate acestea, a exilat-o pe fiica sa, Iulia, pentru vina de a fi ofensat morala publică şi l-a exilat şi pe fiul lui Agrippa şi al Iuliei, Agrippa Postumus, pe care, fără dovezi suficiente, s-a spus că l-ar fi ucis. În ce priveşte rudele de parte bărbătească ale lui Augustus, care erau ajutoarele sale, le-a fost fidel, dar s-a purtat cu ei la fel de sever cum s-a purtat şi cu sine. Avea nevoie de ei pentru că povara era foarte grea şi mai cu seamă avea nevoie de ei în zona militară, pentru că nu era un comandant prea grozav. În Agrippa şi Tiberius şi în alţi câţiva a găsit oamenii care să-i suplinească această deficienţă şi, deşi se spune că pe patul de moarte a avertizat asupra riscurilor unei extinderi a imperiului, el însuşi, cu ajutorul acestora, a extins frontierele în mai multe direcţii.

Augustus a suferit de o mulţime de boli şi slăbiciuni, multe dintre ele recidivate. Mai ales în tinereţe, numai voinţa lui puternică l-a ţinut în viaţă, prefigurând desfăşurarea unei vieţi fără precedent şi fără egal.

Înfăţişarea lui Augustus s-a dovedit un dar ceresc pentru artiştii epocii elenistice care erau cei mai buni sculptori ai vremii, pentru că i-au înalţat trăsăturile la rangul unui tip imperial emoţionant şi memorabil, pe care artiştii lui Napoleon, printre alţii, au căutat bucuroşi să-l întreacă. Busturile contemporane ale lui Augustus, care şi-au găsit ecou pe monede, făceau parte dintr-o renaştere semnificativă a artelor în care stilurile italic şi elen erau în chip strălucit şi discret amestecate.

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 5-10

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: