Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). Crearea statului totalitar

simboluri comuniste

În România, Partidul Comunist a luat iniţiativele menite să reducă ţara la starea de obedienţă faţă de Uniunea Sovietică. Acest lucru s-a realizat prin intermediul sistemului politic, al sindicatelor şi al sistemului de învăţământ. Pe plan intern, scopul urmărit a fost acela de a distruge structurile sociale existente şi a fost încununat de succes. Actul final a fost abdicarea silită a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea unui război civil.  În aceeaşi zi, a fost proclamată Republica Populară Română. Aceasta nu era expresia unei voinţe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca marionetă a stăpânului din exterior. Odată cu înfiinţarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar.

Primul pas era înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic. Acest lucru s-a înfăptuit la 4 februarie 1948 printr-un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi Uniunea Sovietică şi s-a bazat pe ideea unei apărări comune împotriva „Germaniei sau oricărei alte puteri care ar putea fi asociată cu Germania, fie direct, fie în orice alt mod”. Semnificaţia deplină a acestui articol a fost explicată de către Viaceslav Mihailovici Molotov, ministrul de externe sovietic, care a spus că tratatul era „deosebit de important acum, când instigatorii unui nou război din lagărul imperialist se străduiesc să creeze blocuri politice şi militare îndreptate împotriva statelor democrate”. Regimul se asigurase pe plan extern.

Al doilea pas către totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masă, constituit dintr-o elită şi membri devotaţi. Acest lucru s-a realizat prin desfiinţarea principalelor partide de opoziţie, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, în vara anului 1947 şi prin contopirea forţată a Partidului Social Democrat cu Partidul Comunist la 12 noiembrie 1947, ca rezultat al infiltrării comuniste. La ultimul congres al Partidului Social Democrat, la 5 octombrie 1947, la care au participat ca invitaţi Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, a fost adoptată cu aclamaţii o rezoluţie cu privire la unirea cu Partidul Comunist. Potrivit cifrelor prezentate la Congres, Partidul Social Democrat avea la acea dată circa o jumătate de milion de membri, dintre care doar jumătate par să se fi înscris în noul partid, obţinut prin fuzionare, cunoscut sub numele de Partidul Muncitoresc Român, care aduna una peste alta 1.060.000 membri.

Partidul Muncitoresc Român şi-a ţinut primul congres la 21-23 februarie 1948. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost reales secretar general, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au devenit ceilalţi trei membri ai Secretariatului. Se punea accentul acum pe caracterul de elită al partidului şi au fost introduse criterii mai stricte privind calitatea de membru de partid. Nu era admis niciun membru al „fostelor clase exploatatoare”; cei ce făceau cerere de intrare în partid trebuiau verificaţi şi era obligatoriu stagiul de „candidat”. S-a procedat la o campanie de verificări ca urmare a unei rezoluţii a Comitetului Central din noiembrie 1948, campanie de verificări dusă de ceea ce s-a numit „activul fără de partid”, constituit din aproximativ 200 000 de cadre, eufemism care acoperea participarea Securităţii, Armatei şi a oficialităţilor din Ministerul de Justiţie. Perioada de verificări a ţinut din noiembrie 1948 până în mai 1950 şi avizat diversele valuri de membri care fuseseră recrutaţi în partid.

Un prim val a cuprins muncitorii care nu făcuseră anterior parte din alte partide şi tinerii legionari, cărora li se dăduseră funcţii de răspundere în fabrici şi în sindicate ca o recompensă pentru aderare. Acest grup includea şi servitori care fuseseră atraşi de comunişti să intre în rândurile partidului ca instrumente utile de informare cu privire la activitatea stăpânilor lor. Al doilea val intrase în partid î nanii 1946 – 1947 şi provenea din unităţile militare, precum Divizia „Tudor Vladimirescu”, care fusese constituită din prizonieri de război în Uniunea Sovietică. Aceasta includea şi personal administrativ român ce lucra pentru Armata Sovietică. Un al treilea val, fusese generat de unificarea cu Partidul Social Democrat în 1948, iar al patrulea era format din cei care intraseră în noul aparat birocratic de pe statele instituţiilor, create să înfăptuiască revoluţia comunistă în toate sectoarele de activitate. Printre cei din urmă se aflau angajaţii sfaturilor populare, ţăranii care intraseră în gospodăriile colective şi de stat, precum şi studenţii şi profesorii din sistemul de învăţământ de după reformă. Majoritatea celor recrutaţi considerau calitatea de membru de partid fie ca o cheie pentru avansare şi privilegii, fie ca o asigurare că nu vor fi dezavantajaţi sau chiar arestaţi. În motivaţia lor era o doză foarte mare de oportunism, mai ales în rândurile celor mai în vârstă.

Procesul de verificare a înlăturat din Partidul Comunist 192.000 de „elemente exploatatoare şi duşmănoase”, iar eliminarea lor nu putea decât să mărească sentimentul de teroare ce cuprinsese cea mai mare parte a societăţii româneşti. Acestă epurare, menită să creeze o elită, coincidea cu programul Partidului de revoluţionare a agriculturii, de industrializare a economiei şi de transformare a societăţii. Aplicarea acestui program necesita instituţionalizarea noului regim comunist şi, în acest scop, a fost creată o structură de partid care să supravegheze fiecare domeniu al activităţii. Au fost înfiinţate secţii ale Comitetului Central pentru femei, tineret, ţărani, sindicate, transporturi, aprovizionare, industrie şi comerţ, cu structuri corespunzătoare la nivel local. O importanţă deosebit de mare a fost acordată învăţământului ideologic, care nu numai că era menit să contribuie la consolidarea sentimentului de apartenenţă la o elită, dar inculca şi fidelitatea faţă de partid, apărându-i pe membrii acestuia de influenţe externe insidioase. Sentimentul elitismului şi al exclusivităţii a servit de asemenea la sporirea coerenţei şi unităţii rândurilor Partidului, cu toate că ambele erau ameninţate de disensiuni interne, până când această ameninţare a fost eliminată, în 1952, prin îndepărtarea de către Gheorghiu-Dej a lui Teohari Georgescu, Vasile Luca şi Ana Pauker.

Un al treilea pas în impunerea modelului totalitar sovietic în România a fost adoptarea Constituţiei Republicii Populare Române în aprilie 1948 şi introducerea sistemului judecătoresc de sorginte sovietică. Constituţia prelua tiparele constituţiei sovietice din 1936. Parlamentul, numit Marea Adunare Naţională, avea o singură cameră, definită ca „organul suprem al puterii de stat”. Un prezidiu, compus dintr-un preşedinte, un secretar şi 17 membri, acţiona în numele Adunării când aceasta nu se afla în sesiune, ceea ce se întâmpla destul de des, în timp ce Consiliul de Miniştri era organul executiv suprem. Toate aceste organisme se aflau, desigur, supuse autorităţii Partidului Comunist. Erau prevăzute garanţii pe cât de multe, pe atât de lipsite de conţinut, în privinţa libertăţilor civile, după cum o dovedeşte articolul 32: „Cetăţenii au dreptul de asociere şi organizare dacă scopurile urmărite nu sunt îndreptate împotriva ordinii democratice, stabilite prin Constituţie”. Această ordine democratică a fost definită de Partidul Comunist şi consolidată de Securitate.

Partidul a acţionat cu rapiditate pentru a transforma România, urmând modelul sovietic şi folosind normele şi practicile staliniste. Naţionalizarea întreprinderilor industriale, a băncilor şi a societăţilor de asigurări, a minelor şi întreprinderilor de transport în iunie 1948 nu numai că a permis introducerea planificării centralizate cantitative, ci şi distrugerea bazei economice a celor stigmatizaţi ca duşmani de clasă. Confiscând micile proprietăţi agricole şi ameninţându-i pe proprietari fără înconjur, agricultura a pus probleme din ce în ce mai complexe. La 2 martie 1949, proprietatea asupra pământului a fost luată complet din mâinile particularilor. Aceasta a permis lichidarea rămăşiţelor fostei clase moşiereşti şi a chiaburilor, echivalent al termenului sovietic kulak, definind „ţăranii înstăriţi”, aceia care angajau forţă de muncă sau îşi închiriau propriile maşini, indiferent de mărimea proprietăţiilor. Pământul, efectivele de animale şi echipamentul proprietarilor de pământ, care posedaseră terenuri până la maximum 50 ha, în temeiul legii agrare din 1945, au fost expropriate fără compensare. Practic peste noapte, Miliţia a acţionat şi a scos 17. 000 de familii din casele lor şi le-a mutat în zone de reaşezare. Pământurile confiscate, totalizând aproape 1 milion de ha, au fost comasate fie pentru a crea gospodării de stat, fie gospodării colective, care, teoretic, erau proprietate colectivă, dar, în fapt, erau conduse de stat, întrucât Ministerul Agriculturii indica tipurile de culturi şi fixa preţurile. Membrilor gospodăriilor colective li s-a permis să păstreze mici loturi de pământ, care să nu depăşească 0,15 ha.

Cei mai mulţi ţărani, începând cu cei lipsiţi de pământ, până la cei care îşi lucrau pământul folosindu-se doar de braţele de muncă ale familiei, au fost organizaţi în gospodării de stat sau în gospodării colective. Acest proces s-a făcut prin măsuri de coerciţie pe scară largă. Rezistenţa faţă de colectivizare a avut drept rezultat aruncarea în închisoare a circa 80. 000 de ţărani, pentru opoziţialor, 30. 000 dintre aceştia fiind judecaţi public. Colectivizarea a fost încheiată în 1962. Ca urmare, 60 la sută din totalul suprafeţei de 15. 000. 000 ha de teren agricol au revenit gospodăriilor colective, 30 la sută gospodăriilor de stat, 9 la sută rămânând în proprietate personală. Aceste din urmă terenuri se aflau în zona de deal şi de munte, inaccesibilitatea făcând colectivizarea lor nepractică.

Distrugerea partidelor de opoziţie a fost urmată de lichidarea presei lor, astfel că mijloacele de informare publică au intrat total sub controlul statului. Bibliotecile şi librăriile au fost epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic, activităţile ziariştilor, scriitorilor, artiştilor şi muzicienilor au fost puse sub controlul Secţiei de Agitaţie şi Propagandă (Agitprop) a Comitetului Central al Partidului. Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare.

Învăţământul a avut aceeaşi soartă. În august 1948, legea pentru reforma învăţământului a închis toate şcolile străine, inclusiv acelea administrate de culte. S-au făcut epurări în rândurile profesorilor şi studenţilor de la universităţi. Eminenţi profesori au fost scoşi de la facultăţile de istorie şi filosofie, iar locurile lor au fost luate de îndoctrinatori stalinişti, cel mai notoriu dintre aceştia, în domeniul istoriei, fiind activistul Agitprop Mihai Roller. Ministerul învăţământului a interzis folosirea unor materiale didactice şi a autorizat manuale incorporând precepte marxist-leniniste. Marxism-leninismul, în interpretarea lui Stalin, a devenit obligatoriu de la şcoala secundară în sus; predarea religiei a fost total interzisă.

Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic, dar în acest caz Partidul Comunist Român nu a urmat ad litteram soluţia sovietică. Atât Biserica Ortodoxă Română, cât şi Biserica Greco-Catolică sau Unită din Transilvania avuseseră un rol esenţial în prezervarea sentimentului coeziunii şi identităţii naţionale de-a lungul secolelor XVIII şi XIX, ambele beneficiind de fidelitatea a milioane de români. Dacă aceste biserici puteau fi manipulate pentru a servi ţelurile regimului, nu avea rost să fie distruse. Potrivit Constituţiei din 1923, Biserica Ortodoxă fusese declarată dominantă şi i se acordase privilegii speciale, precum plata salariilor clerului de către stat. Partidul Comunist avea să folosească această dependenţă pentru a aduce ierarhii ortodocşi sub controlul său. Biserica Unită ridica o problemă diferită. Ea fusese creată la sfârşitul secolului XVII ca urmare a convertirii de către iezuiţi a multor români ortodocşi din Transilvania, pe baza acceptării a patru puncte, printre acestea supremaţia papală. Atâta timp cât autoritatea asupra Bisericii se afla la Roma, ar fi fost dificil pentru noul regim să şi-o subordoneze. Astfel, Partidul Comunist, deşi condamna oficial credinţa religioasă, o tolera în cadrul unor limite prescrise de lege. În acest sens, era mai îngăduitor decât regimul sovietic. Toleranţa faţă de cultele recunoscute cerea supunerea faţă de partid şi validarea de către acestea, cu glas tare, a politicii partidului, fie internă, fie externă.

Legea cultelor religioase din 4 august 1948 a conferit Ministerului Cultelor controlul în problemele legate de treburile cultelor legal recunoscute. Deşi articolul 1 afirma garantarea „libertăţii de conştiinţă şi de credinţă”, această libertate era strict circumscrisă de o prevedere ambiguă potrivit căreia religia practicată era în armonie cu Constituţia, securitatea internă, ordinea publică şi moralitatea generală (articolele 6 şi 7). Recunoaşterea legală a unui cult putea fi revocată oricând se considera justificat (articolul 13). Restricţii similare se regăseau implicit în articolul 32, care prevedea că „preoţii care exprimau atitudini antidemocratice puteau fi lipsiţi temporar sau permanent de salariul lor, asigurat de către stat.” Această prevedere a fost invocată cu regularitate în timpul perioadei ceauşiste, în încercarea de a suprima activitatea pastorilor baptişti. Tuturor cultelor li se cerea să supună aprobării Ministerului Cultelor un statut reglementând activitatea lor, în conformitate cu legile statului; în schimb, ministerul avea să plătească salariile clerului cultelor recunoscute.

Aplicarea legii a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a înţesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist şi a impus Bisericii Ortodoxe — principala biserică — având aproape 10,5 milioane credincioşi, un nou statut, centralizând administrarea sa sub autoritatea unui patriarh. Toate acestea au permis regimului să manipuleze biserica mai uşor. În acelaşi timp, toate proprietăţile şi fondurile bisericii au fost naţionalizate, instituţiile sale de învăţământ au fost preluate de către stat sau închise, instruirea clerului fiind sever limitată, iar practicile religioase, precum celebrarea publică a Crăciunului şi a Paştilor fiind interzisă. Biserica Ortodoxă a făcut un compromis cu regimul, ceea ce i-a asigurat supravieţuirea în dauna autorităţii ei morale.

Alte biserici au suferit mult mai mult, în mare măsură din cauză că au rezistat impunerii controlului de către stat. Strânsele legături ale Bisericii Romano-Catolice şi ale Bisericii Greco-Catolice (Unite) cu Occidentul le-a îmbărbătat, dar trebuie să recunoaştem că şi episcopii lor au dovedit o remarcabilă demnitate, curaj şi fidelitate faţă de crezul lor. Exista, cu toate acestea, o deosebire majoră în modul în care au fost tratate cele două biserici aflate la cheremul regimului:Biserica Unită a fost desfiinţată, Biserica Romano -Catolică nu, deşi nici aceasta nu a scăpat persecuţiei. Explicaţia rezidă în faptul că majoritatea credincioşilor romano-catolici erau maghiari, iar regimul din România se baza în politica sa faţă de această biserică pe nevoia de a evita acţiuni care să poată fi interpretate de către vecinul său frăţesc, Ungaria, ca anume îndreptate împotriva minorităţii maghiare. În consecinţă, politica Partidului Comunist faţă de Biserica Romano-Catolică a fost nu de a o desfiinţa, ci de a o manipula, urmărind înlocuirea controlului Vaticanului prin controlul Bucureştilor. Această politică a reuşit doar în parte. Deşi a tăiat legăturile bisericii cu Roma, regimul nu a fost niciodată în stare să-şi impună autoritatea asupra ei. În timpul perioadei comuniste, Biserica Romano-Catolică a fost ţinută într-o poziţie ambiguă, fiind tolerată, dar nerecunoscută. Nu s-a ajuns niciodată la o înţelegere cu Ministerul Cultelor în privinţa statutului legal al bisericii şi astfel cea de-a doua biserică din România ca mărime, care a supravieţuit, a rămas efectiv ilegală.

Fidelitatea uniţilor faţă de biserica lor a avut drept consecinţă o brutală campanie de distrugere a acesteia. Ultimele cifre disponibile — de dinaintea suprimării ei — indicau 1,5 milioane uniţi, ce dispuneau de 1. 725 biserici. Biserica a fost creată în 1699, aderenţii ei practicau ritul grec, dar recunoşteau supremaţia Papei. Aşa fiind, faptul era supărător atât pentru ortodocşi cât şi pentru comunişti. Unirea cu Roma a fost înfierată în publicaţiile oficiale din perioada comunistă drept „antinaţională şi antiistorică” întrucât rupsese unitatea poporului român. Aceste argumente au fost readuse pe tapet cu regularitate de-a lungul anilor ceauşişti, întrucât poziţiile sale ultranaţionaliste cereau mobilizarea în jurul său de către aparatul propriu de propagandă a unei „naţiuni” unitare, nedivizate, „strânsă în jurul fiului său unic”. Nu este niciun accident că preoţii ortodocşi au jucat rolul de marionetă a ventrilocului Ceauşescu, în special, mitropoliţii succesivi din Transilvania ale căror dioceze au primit bisericile unite confiscate şi alte proprietăţi ce nu fuseseră naţionalizate în 1948 şi ale căror congregaţii au fost umflate ca număr de sutele de mii de uniţi cărora li s-au interzis propriile biserici în care să se roage.

Regimul, cu ajutorul Bisericii Ortodoxe, a manipulat contopirea celor două Biserici, proces în care a fost folosită Securitatea pentru a smulge consimţământul clerului unit. Aceia care s-au opus contopirii au avut parte din plin de „atenţiile” Securităţii. Bisericile unite au fost predate Bisericii Ortodoxe, în timp ce mănăstirile au fost închise. Existenţa legală a Bisericii Unite s-a încheiat la 1 decembrie 1948; diecezele şi instituţiile sale au fost desfiinţate, iar clădirile sale încredinţate Bisericii Ortodoxe.

sursa: Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pag. 490-496

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: