Rudolf II – Altfel decât împărat

Rudolf II 1552-1612

În istoria secolului XVI european, câteva personalităţi se disting pe plan politic: împăraţii Carol Quintul şi Rudolf II de Habsburg, regele Filip II al Spaniei si sultanul Soliman Magnificul. Dintre aceştia, un interes aparte prezintă Rudolf II, dar nu ca împărat al Sfântului Imperiu Romano-German sau ca rege al Boemiei şi Ungariei. Ne interesează aici acele laturi ale personalităţii sale care dau măsura realei lui valori şi fac din el unul dintre cele mai interesante personaje ale epocii: acelea de mare colecţionar şi de mecena al artiştilor şi savanţilor epocii sale, la care se adaugă „ciudăţeniile” lui.

În Spania, la studii

Rudolf II s-a născut la 18 februarie 1552 la Viena, fiind al doilea din cei opt copii care au rezultat din căsătoria lui Maximilian II (1527-1572), fiul lui Ferdinand, cu Maria de Spania (1528-1603), fiica lui Carol Quintul, deci verişoara sa (Ferdinand I şi Carol Quintul au fost fraţi). A crescut într-o atmosferă tensionată, între o mamă habotnică, manifestând un catolicism militant şi intransigent în privinţa protestantismului, care se răspândea chiar în acea perioadă, şi un tată cu preocupări intelectuale şi simpatizant deschis al protestanţilor, fără însă a renunţa la propria sa credinţă catolică. Era epoca în care ruptura dintre Biserica Romană şi Reformă devenea tot mai evidentă, lua forme adesea violente şi începea să se manifeste şi pe plan politic.

Nemulţumită de perspectiva ca tânărul Rudolf, moştenitorul coroanei Imperiului, să fie crescut într-o Viena în care protestanţii câştigau tot mai mult teren şi mai ales unde credinţa catolică a tatălui său părea contemporanilor îndoielnică, mama sa, împărăteasa Maria, a purtat o adevărată bătălie pentru trimiterea lui Rudolf în Spania, unde putea primi, în viziunea ei, o educaţie pe măsura viitorului său. Această educaţie trebuia să facă din Rudolf un prinţ pregătit să preia atribuţiile monarhice, un om de stat cunoscător al problemelor epocii sale şi mai ales intransigent în privinţa Reformei. Cu ajutorul fratelui ei, regele Filip II, Maria a reuşit să obţină trimiterea lui Rudolf în Spania.

Şederea în Spania (1564-1571), la curtea lui Filip II – simbolul supremaţiei politice, economice şi culturale a Spaniei în Europa -, i-a format viitorului împărat o gândire politică în spiritul conservării sistemului politic imperial habsburgic. A fost crescut sever, pentru a deveni un monarh absolut, dar acest sistem politic era inaplicabil în Europa Centrală, unde monarhii trebuiau să împartă autoritatea cu puternice regimuri de stări. De aceea Maximilian II şi consilierii săi insistau ca viitorul împărat să fie crescut în Austria, unde avea să şi domnească. În Spania Rudolf a cunoscut răceala din relaţiile interumane, religiozitatea fanatică a Contrareformei, dar a păstrat pentru totdeauna imaginea unei ţări impunătoare şi prospere.

„Educaţia spaniolă” a influenţat decisiv caracterul lui Rudolf II. A făcut din el un om sever, rece, trufaş şi închis la fire. De la curtea lui Filip II, viitorul împărat a plecat cu o puternică repulsie pentru fanatismul şi devoţiunea de tip spaniol. Istoriografia a constatat că şederea în Spania i-a influenţat, în epoca dificilă a pubertăţii, echilibrul nervos. Marele câştig a fost însă solida educaţie umanistă pe care a dobândit-o acolo şi pasiunea pentru arte şi ştiinţe.

Suferind de „melancolie”

La 1576, la moartea tatălui său, Rudolf II devenea împărat. La acel moment, contemporanii lui ştiau că preocupările sale nu „rimau” cu cele ale unui adevărat monarh: era lipsit de simţ politic şi îşi neglija atribuţiile specifice, pentru că nu-l interesau. Aici trebuie căutate cauzele unuia dintre conflictele sale interioare: între marile probleme ale epocii (raporturile cu stările, tensiunile catolicism-protestantism, relaţiile nesigure cu Imperiul otoman, criza financiară) şi dezinteresul său total faţă de ele. Se adaugă la acestea imposibilitatea de a se impune în faţa consilierilor (cărora tindea să le lase tot mai multe dintre atribuţiile sale), a stărilor şi chiar a propriei familii. Aceasta din urmă insista ca Rudolf II să-şi exercite cu seriozitate atribuţiile de monarh şi căuta să obţină, fie că era vorba de fratele Mathias (viitorul împărat Mathias II, între 1612 şi 1618) sau de unchiul Ferdinand de Tirol, diverse beneficii de pe urma fratelui, respectiv a nepotului-împărat. Dincolo de presiunile familiei, însuşi Rudolf II se făcea vinovat pentru relaţiile tensionate cu familia. Nu s-a putut impune în faţa ei şi nici nu renunţa la mai vechile sale antipatii şi prejudecăţi.

Prima criză serioasă, care avea să deschidă şirul lung al tulburărilor psihice, are loc în 1580-1581. Contemporanii şi cei zece doctori nu i-au acordat o prea mare atenţie, catalogând-o drept „melancolie”, o „boală” foarte la modă în epocă, căreia nu i se cunoşteau nici simptomele exacte şi nici remediile. Se manifesta prin nervozitate, schimbări bruşte de dispoziţie, depresii, urmate de stări de euforie, accese de pesimism, slăbiciune fizică, apatie, insomnie.

A fost primul moment în care în Imperiu (familia şi consilierii) s-a pus problema succesiunii. S-a crezut chiar că împăratul este aproape de moarte. Se naşte o încrengătură de intrigi, în care se remarcă Ferdinand de Tirol, interesat de moştenirea coroanei, şi principalii sfetnici ai împăratului: Wolfgang Rumpf şi Paul Sixt Trautson, care câştigă o tot mai mare influenţă asupra suveranului, pe care reuşesc să-l izoleze de familie. Ei i-au inoculat neîncrederea în familie, gândul că ea nu urmăreşte decât să pună mâna pe tron, suspiciune ce avea să ajungă la forme aberante, paranoice. Pe de altă parte, familia căuta în taină soluţii, în cadrul unor întruniri „de familie”, tot mai frecvente, despre care Rudolf II avea să afle, ceea ce i-a sporit bănuielile asupra fraţilor, verilor şi unchilor.

Deşi Rudolf II şi-a revenit din această criză, ea a lăsat urme adânci în psihicul său, mici trăsături negative permanetizându-se, acutizându-se şi, în timp, devenind simptome evidente ale bolii sale psihice: se închide într-un cerc foarte îngust de confidenţi, îşi limitează la maxim apariţiile publice, refuză să-şi îndeplinească atribuţiile de monarh (nu participă la şedinţele dietelor sau la negocieri, nu primeşte în audienţe), găseşte satisfacţie doar în admiterea şi sporirea faimoaselor sale colecţii şi îi creşte interesul pentru supranatural şi experimente.

În anul 1582, boala sa a recidivat pentru scurt timp, provocată pare-se de nervozitatea şi stresul pe teme politice. Greutăţile cu care se confruntă Imperiul, intrigile familiei şi ale sfetnicilor au potentat labilitatea psihică a împăratului, care „rezolva” toate aceste neplăceri: le ignora.

Infanta refuzată

După urcarea pe tron, familia, în frunte cu mama, Maria de Spania, a pus problema căsătoriei împăratului nehotărât. Partida cea mai bună era infanta Isabella Clara Eugenia, fiica lui Filip II, verişoara sa. În conditţile în care regele Spaniei era lipsit de urmaşi bărbăteşti, aceasta avea toate şansele să aducă viitorului soţ moştenirea coroanei Spaniei şi a imensului ei imperiu. Dezinteresat, Rudolf II o prefera pe concubina sa, Caterina Stada, sau alte amante ocazionale (cu care avea să aiba în total 6-7 copii nelegitimi). Aproape 15 ani a insistat Filip II în privinţa căsătoriei fiicei sale cu Rudolf II, dar fără succes. Împăratul era preocupat cum să amâne cât mai mult negocierile cu solii spanioli.

În cele din urmă, regele Spaniei a renunţat să mai spere în Rudolf II, propunând-o pe Isabella fratelui său Ernest, dar acesta avea să moară între timp, astfel încât Isabella s-a căsătorit, în 1599, cu Albrecht, un alt frate al împăratului. Paradoxal, în momentul în care a aflat că infanta spaniolă nu-i mai este lui destinată, Rudolf II s-a supărat foc, convins probabil, şi cu ajutorul consilierilor, de complotul ţesut împotriva lui de întreaga familie.

De unde indiferenţa împăratului faţă de o partidă atât de strălucită cum era infanta Isabella? Poate de la sugestiile sfetnicilor sau chiar ale Caterinei Strada, poate din teama lui Rudolf II de a aduce în casa lui atmosfera sumbră pe care o cunoscuse în Spania şi în preajma propriei sale mame.

O decizie importantă a lui Rudolf II a fost mutarea reşedinţei imperiale la Praga. După doi ani de şovaială, în 1583 împăratul se instalează în palatul Hradcany din Praga, urmat de instituţiile statului, de administraţie, familiile angajaţilor Curţii şi slujitori. Devenită capitală, Praga a căpătat greutate în politica şi economia europeana, la fel în viaţa culturală, prin artiştii şi savanţii atraşi de prezenţa împăratului. Oraşul de pe Vltava a devenit astfel unul dintre cele mai prospere oraşe ale Europei, expresia „Praga la 1600” fiind sinonimă cu „Praga rudolfina”.

Din ce motive s-a mutat împăratul la Praga? În primul rând, nutrea iluzia că astfel va scăpa de povara guvernării şi că se va îndepărta de intrigile din familie. Apoi el purta oraşului o mare afecţiune: îi plăceau clima, aşezarea şi peisajele sale.

Portretul împăratului

Aşadar, împăratul era contradictoriu în opinii şi gesturi, foarte serios, nu avea simţul umorului, greoi în luarea deciziilor (după cum rar revenea asupra lor), indiferent, alteori impulsiv, chiar nemilos, închis în sine, se ferea de oameni, privea cu superioritate pe cei din jurul său, egoist în chestiuni financiare (preocupându-l aproape exclusiv achiziţionarea de noi piese la celebrele sale colecţii). Din comoditate, a cedat responsabilitatea guvernării consilierilor săi.

Pe de altă parte însă era inteligent şi sensibil. Singuratic, iubea natura şi se îngrijea de caii sau cerbii din parcurile palatului imperial. Se temea exagerat de ciumă şi de epidemii şi îl pasionau anatomia şi medicina. Ca toţi contemporanii lui renascentişti cultivaţi, pendula între raţional-iraţional, credinţă-ştiinţă, căutând cu înverşunare răspunsuri nu în credinţă, ca omul medieval, ci în ştiinţe, în general, în cele oculte, în special, în magie, alchimie şi astrologie.

În chestiunile confesionale, acute în timpul domniei sale, Rudolf II a fost veşnic nehotărât. Deşi catolic destoinic, n-a răspuns niciodată la invitaţiile la intransigenţă făcute de factorii Contrareformei. Protestanţii au apreciat indiferenţa împăratului la cererile Papalităţii sau ale Spaniei, dar el n-a pactizat niciodată cu ei. În fond, Rudolf II a preferat să prelungească o stare de nesiguranţă, decât să încurajeze mari crize politico-confesionale, cum a fost „Noaptea Sfântului Bartolomeu” în Franţa.

A doua mare criză, dovedind că tulburările psihice erau de durată, l-a încercat în 1598, an decisiv pentru sănătatea sufletească a împăratului. Pe lângă simptomele manifestate la 1580-1581, de remarcat creşterea influenţei sfetnicilor Wolfgang Rumpf şi Paul Sixt Trautson, care practic controlau orice contact al împăratului cu exteriorul şi îi influienţau, deloc pozitiv, opiniile şi deciziile. Contemporanii – până atunci nebănuind că împăratul ar putea suferi de vreo boală psihică – au remarcat câteva ciudăţenii: refuzul sistematic de a se căsători şi scandalurile adiacente, neîndeplinirea obligaţiilor de monarh, conflictul permanent cu familia şi, nu în ultimul rând, singurătatea sa.

Epoca era tulburată de frica de atentate, masacre, progromuri („Noaptea Sfântului Bartolomeu” rămânea încă vie în amintirea contemporanilor), ceea ce nu a făcut decât să potenţeze teama exagerată pentru viaţa şi tronul său. Toate greutăţile şi nereuşitele conduceau spre comploturi misterioase, al căror scop era înlăturarea de pe tron şi uciderea sa.

Oamenii epocii lui nu i-au putut însă contesta preocupările pentru cultură şi artă şi realele calităţi intelectuale. Inteligent şi cultivat, Rudolf II era cu mult deasupra mediei celor din epoca sa, chiar a monarhilor europeni ai vremii, a înaintaşilor săi pe tronul Imperiului şi a fraţilor săi, care nici unul nu-l depăşea ca inteligenţă sau educaţie.

Crizele maniaco-depresive revin

Marea prăbuşire apare în 1600, perioadă în care fiecare subiect de enervare putea provoca o nouă tulburare. Cu cât crizele se succedau la intervale mai scurte şi erau mai intense, cu atât starea generală de sănătate a împăratului se agrava. Exploziile de mânie devin tot mai violente. Ele par a fi legate direct de eşecul (din vina exclusivă a împăratului) negocierilor pentru căsătoria cu infanta Isabella a Spaniei. Am amintit deja că ea s-a căsătorit, în cele din urmă, cu fratele împăratului, Albrecht, situaţie în faţa căreia Rudolf a reacţionat cel puţin ciudat, simţindu-se jignit, victimă a unui nou complot.

Familia pune deschis problema succesiunii la tron, dar Rudolf II refuza cu îndârjire să o discute. Dacă în privinţa succesiunii Albrecht, de care se temea împăratul, era inofensiv, Mathias reprezenta un real pericol. În 1599 el a avut curajul să-i ceară deschis fratelui său mai mare să-l numească moştenitor al tronului şi să-i cedeze guvernarea Cehiei şi Ungariei. Revendicarile sale nu ar fi fost atât de exagerate, dacă Mathias n-ar fi fost cunoscut prin incapacitatea de conducător, dovedită în Ţările de Jos şi pe frontul antiotoman din Ungaria. De data aceasta era într-adevăr vorba despre complot, pus la cale în colaborare cu o parte a stărilor, nemulţumite de ineficienţa împăratului, şi cu radicalii catolici, care solicitau fără succes expulzarea protestanţilor.

La sfârşitul anului 1599 şi începutul celui următor, la Praga bântuie ciuma. Împăratul se refugiază peste opt luni la Plzen, în sud-vestul Cehiei. Temerile iscate de epidemie şi nervozitatea provocată de sosirea unei delegaţii franceze, condusă de regele Henric IV – şi el interesat de succesiunea la tronul Imperiului – agravează dezechilibrul psihic al lui Rudolf II. Este tot mai chinuit de insomnii şi coşmaruri, iar alternanţa depresii/manifestări violente se îndeseşte. Îi concediază atunci pe principalii sfetnici, inclusiv pe Wolgang Rumpf şi Paul Sixt Trautson, rămânând înconjurat doar de câţiva servitori.

În ultima partea a anului 1600 se produce o ameliorare, datorată doctorului Johannes Pistonius. Spre deosebire de ceilalţi medici care s-au succedat în preajma împăratului, Pistonius acţionează foarte modern, ca un psiholog: nu crede că împăratul ar fi posedat de diavol, ci îl linişteşte, îndreptându-i atenţia spre colecţii, spre îmbogăţirea lor. În faţa unui asemenea succes, s-a crezut că suveranul s-a vindecat definitiv, dar după câteva săptămâni simptonele binecunoscute au reapărut.

Tragedia lui Rudolf II

Această situaţie s-a prelungit, cu scurte pauze, până la moartea survenită în 20 ianuarie 1612. Istoricii au încercat atunci să-i definească exact diagnosticul: paranoia (frica excesivă pentru viaţa sa şi pentru tron, obsesia comploturilor şi atentatelor) şi grandomanie (părerea foarte bună despre capacitatea sa de conducător şi militar). Dedicându-se ştiinţelor oculte şi iraţionalului, lui Rudolf II îi fusese frică să se confrunte cu realitatea.

Tragedia lui Rudolf II – personală şi nu numai, căci boala sa psihică a influenţat sesizabil evoluţia politică a imperiului, împiedicând adesea funcţionarea normală a administraţiei şi diplomaţiei – este strâns legată de evenimentele din ultimii ani de viaţă ai împăratului. La 1604 izbucneşte rebeliunea stărilor ungare, conduse de Ştefan Bocskay, care se leagă de prelungirea „lungului” război turcesc (1593-1606, încheiat în 1606 prin păcile de la Viena şi Zsitvatörök) şi de ofensiva arhiducelui Mathias, în vederea preluării atribuţiilor politice ale lui Rudolf II, ofensivă în care fratele împăratului s-a aliat chiar şi cu stările protestante, deşi n-a manifestat niciodată simpatii reformate.

S-a ajuns chiar ca, în fruntea unei armate puse la dipoziţie de stările din Austria,, Ungaria şi Moravia, Mathias să ameninţe Praga. Stările cehe nu i s-au alăturat, dar au folosit ocazia pentru a-şi impune revendicările împăratului. Cea mai importantă dintre acestea, libertatea confesională, a făcut obiectul cunoscutei „scrisori de maiestate”, semnată de Rudolf II la 1609. Doi ani mai târziu (februarie 1611), armata de mercenari a arhiducelui Leopold de Passau avea să pătrundă în Cehia, la cererea împăratului, care nu mai putea stăpâni tulburările politice provocate de stări şi încurajate de Mathias, ea intrând în Praga şi purtând lupte de stradă cu miliţiile orăşeneşti, fără însă să poată cuceri cartierele controlate de acestea.

După două luni, Rudolf II abdică în faţa dietei întrunite la Praga, rege al Cehiei fiind ales fratele său Mathias, care în anii anteriori reuşise să răpească lui Rudolf II toate funcţiile politice, mai puţin cea de împărat. El a obţinut însă nominalizarea ca succesor la tronul Sfântului Imperiu Romano-German. Tot el avea să mute, imediat ce s-a urcat pe tron, reşedinţa imperială înapoi la Viena.

Rudolf şi-a petrecut ultimele luni din viaţă într-o izolare totală, dispunând în sfârşit de liniştea pe care şi-a dorit-o pe parcursul celor 36 de ani de domnie. După moarte, trupul său îmbălsămat a fost depus în cripta familiei din catedrala Sf. Vit din Praga, alături de împăraţii Ferdinand I şi Maximilian II.

sursa: Radu Mârza, Rudolf II – Altfel decât împărat, Magazin istoric, 1999

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: