Nicolae Iorga – De la adeziunea entuziasmată până la respingerea agresivă

Nicolae Iorga

Profesorul Nicolae Iorga a fost perceput de studenţi în cele mai extreme forme, de la adeziunea entuziasmată şi necondiţionată, până la respingerea agresivă, soldată în cele din urmă chiar cu asasinarea lui de către legionari. Nu mai insistăm acum asupra unui aspect revelator în ceea ce priveşte forţa lui mobilizatoare, de pildă cu ocazia acţiunii din 13 martie 1906, pentru un  repertoriu în limba română pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, care în urma a două sau trei conferinţe la universitate, ce au adunat o masă enormă de auditori, a produs o mişcare violentă, cu confruntări de stradă între poliţişti şi studenţi etc. Însă chiar ca profesor, doar în aria strâmtă a specialităţii lui, era mai de toţi apreciat pentru cursurile sale „strălucite şi  originale”, pentru „bogăţia nemăsuratăde cunoştinţe expuse într-o formă atrăgătoare ca a nimănui, presăratăcu glume, îndrumări nebănuite şi lărgiri ori deschideri de perspective pentru gândire şi cercetări. (…) Ne zdrobea cu ştiinţa şi talentul lui; toată sala era captivată în cel mai adânc sens al cuvântului”.

Până şi C.C. Giurescu, care avea toate motivele să-i mai reducă din prestigiu, apreciază că prelegerile lui Iorga „erau uneori adevărate focuri de artificii, impresionând prin strălucire şi culoare”. Însă evidenţiază şi un alt aspect asupra căruia mai toţi memorialiştii sunt la unison: „La seminarii, în schimb, în loc săvorbim noi, studenţii, vorbea tot el, comentând izvoarele de care se folosise în prelegerea precedentă, citându-ne pasagii din aceste izvoare şi doar arareori adresându-se câte unuia din noi cu vreo întrebare. Aşa încât folosul la seminar era minim, nu făceam lucrări ca la Onciul, Pârvan şi Mehedinţi”. De altfel, pentru că la seminarii „nu avea metodă de dascăl”, mulţi din studenţi nici nu le prea frecventau.

Din această perspectivă, constatările lui Onisifor Ghibu parcă sintetizează trăsăturile lui Iorga, cu motivaţii nu fără credibilitate: „ca profesor, nu era la aceeaşi înălţime la care era ca cercetător, ca istoric, ca scriitor. El n-avea răbdarea necesară pentru a-şi pregăti lecţiile în mod sistematic. Era convins că, numai bazându-se pe cunoştinţele lui extraordinar de vaste, poate răspunde pe loc la orice întrebare şi poate să dezvolte orice subiect, fără o pregătire minuţioasă”; „Cursurile erau deci în general improvizate. Ele erau însă pline de idei, de multe ori însă şi pline de ciudăţenii şi de aprecieri subiective foarte îndrăzneţe”. Iar la seminarii, studenţii lui „nu s-au ales cu o metodă clară de cercetare. Acesta este şi motivul pentru care Iorga n-a putut să-şi păstreze studenţii multă vreme lângă sine; datorită stilului său, era foarte greu să te poţi împăca să lucrezi multă vreme cu el”. Treptat, îndeosebi în anii imediat următori primului război mondial, aşa cum relatează un memorialist care a audiat doi ani şi jumătate cursurile lui Iorga, popularitatea acestuia în rândul studenţilor a scăzut simţitor, tot mai puţină lume extrauniversitară venind să-i mai asculte cursurile „cu religiozitate”, ca în anii anteriori conflagraţiei.

Pe de altă parte, Iorga era şi foarte capricios şi susceptibil faţă de toată lumea, dar şi foarte sensibil la felul în care reacţiona sala la prelegerile sale. Dacă descoperea printre auditori figuri ce păreau foarte atente şi-l aprobau gestic, atunci Iorga se uita mereu la ei de parcă li se adresa. Însă dacă era cineva neatent, vorbea sau se mişca, atunci se enerva şi-l apostrofa. Iată cum surprinde însă acest aspect Eugen Lovinescu, care l-a avut ca profesor pe Iorga prin 1900-1901: „Faţăde masa nesigură a ascultătorilor, apostolul avea însă o atitudine agresivă: nu numai nu ne ademenea pe calea seducţiei personale sau a unei pomeni universitare, dar dimpotrivă, întrebuinţa arma ironiei şi a invectivei; impresionabil  şi bănuitor, el împingea nervozitatea până la jignire. Fără să presimtă simpatiile noilor veniţi, crezându-se înconjurat numai de ostilitate, cerea o linişte sepulcrală; orice şoaptă i se părea un comentariu, orice foşnet de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu în sală, iar odată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decât să asculte sau să ia note; faţă de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului faţă de zarafii din templu”.

Cu alte cuvinte, aşa cum îl caracteriza şi Şerban Cioculescu, Iorga era „un mare nervos, era un jupuit de viu. Singurul mod de a stăpâni demonul lui, şi care era la îndemâna tuturor, era măgulirea. Se lăsa foarte uşor măgulit şi ceda – la el orgoliul era puternic căptuşit cu vanitatea”. Se pare că ştia ce ştia Ch. Drouhet prin 1905, când îi scria cam în felul acesta lui Iorga, felicitându-l de ziua numelui (Sf. Nicolae), asigurându-l de „respectul şi admiraţiunea generaţiei noi, care s-a format la  şcoala d-voastră, pentru ideile ce le răspândiţi şi însuşirile ce le arătaţi în lupta împotriva obiceiurilor şi credinţelor rătăcite ale societăţii noastre”. Cei tineri au întâlnit totodată la Iorga „onestitate în cercetările ştiinţifice, spirit de dreptate şi de nepărtinire, dezinteresare şi mai ales curajul de a-şi spune în chip sincer părerile şi nu ocolind adevărul. Fiţi sigur că osteneala d-voastră nu e zadarnică şi că, în mijlocul unei societăţi de ambiţioşi, de vicleni şi de timizi, numărul părtaşilor crezului celui nou sporeşte din an în an”.

sursa: Lucian Nastasă, Suveranii universităţilor româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, pag. 479-481

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: