Constantin Noica – De ce nu a fost profesor universitar?

Constantin Noica

Asemenea altor congeneri atraşi de mirajul universitarului Nae Ionescu, Constantin Noica (1909-1987) părea şi el că se îndreaptă spre vocaţia de gânditor la catedră, deşi nu a fost adoptat de acesta, asemenea lui Mircea Vulcănescu sau Mircea Eliade. Absolvent al facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti (1931), remarcându-se printre „criterionişti” – alături de  unii dintre ei îmbrăţişând ideologia naţionalistă, de tip „legionar”, deşi el nu s-a înrolat efectiv  în gruparea din urmă–, intră după căsătoria cu englezoaica Wendy Muston (1934) într-un soi de letargie intelectuală, retras la Sinaia, în vila socrilor, şi trăind mai mult din traduceri uşoare (de regulă romane poliţiste) şi gazetărie. Abia în 1938 reuşeşte să ajungă pentru o specializare la Paris, cu o bursă a statului francez, după care, revenit în ţară, îşi susţine doctoratul în mai 1940. Câteva luni mai apoi pleacă la Berlin, ca referent la Institutul Româno-German, în vremea guvernării lui Antonescu cu legionarii lui Horia Sima, pentru ca să se întoarcă în primăvara lui 1941.

Însă peste numai doi ani este scos la concurs postul de conferenţiar la catedra de Filozofia istoriei şi culturii, la care C. Noica îşi va depune candidatura, alături de Mircea Eliade  şi Ion Zamfirescu (acesta făcuse parte din echipele de cercetare sociologică ale lui D. Gusti, fiind totodată şi cumnat cu Constantin Rarincescu (decan la facultatea de drept). Consiliul profesoral din 24 noiembrie 1943 stabileşte comisia, alcătuită din D. Gusti (preşedinte), L. Blaga, N. Bagdasar, M. Ralea şi Gh. Oprescu. În cele din urmă, M. Eliade – care fusese suplinitor al conferinţei de Metafizică, pe lângă Nae Ionescu (între 1936-1937) – se retrage din competiţie, deoarece se afla din acel an pe postul de consilier cultural în cadrul Legaţiei Române din Lisabona. În aceste împrejurări, la 3 februarie 1944, membrii comisiei iau în discuţie activitatea ştiinţifică a celor doi rămaşi în cursă. În vreme ce L. Blaga apreciază că Noica „este un filosof adevărat, prin structura sa spirituală, prin temperament şi pregătire”, iar Zamfirescu este un „cugetător agreabil, uneori cam gazetăresc”, notând pe primul cu 20 şi pe celălalt cu 18, D. Gusti procedează invers, notând cu 17, respectiv 18, ceilalţi membri ai comisiei neacordând nicio notă lui Noica – deşi au aprecieri pozitive asupra lui –, pe motiv că activitatea ştiinţifică a acestuia nu se potriveşte cu tema conferinţei. Astfel, C. Noica nu va mai fi admis la examen, deşi Lucian Blaga face o întâmpinare-protest, dar care nu va fi luată în seamă de comisie. Rămas singur în competiţie, I. Zamfirescu trece examenul oral şi probele practice, fiind proclamat admis cu nota 17,57 şi numit conferenţiar provizor la 21 martie 1944.

sursa: Lucian Nastasă, Suveranii universităţilor româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, pag. 442-443

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: