Eşecul în a ajunge universitar al lui Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu

Cum de la sine se înţelege, doar o infimă parte din toţi aceia care au dorit şi au sperat în mod evident să ajungă profesori universitari au şi reuşit acest lucru. Din diverse motive mulţi, foarte mulţi au eşuat. Surprinzător a fost eşecul în a ajunge universitar al uneia din marile personalităţi ale culturii române, Eugen Lovinescu (1881-1943).

Absolvent al Universităţii din Bucureşti, cu un stagiu de specializare şi de doctorat la Paris, în anii formării intelectuale Lovinescu a manifestat certe simpatii pentru magiştrii lui români ai epocii, precum Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. Era un personaj cu o puternică independenţă, dar parcă şi diferit de mediul în care aspira la o carieră intelectuală de calitate. Ca student şi proaspăt absolvent al facultăţii, Lovinescu vedea în Iorga pe idolul generaţiei sale, chiar dacă acesta din urmă, în ianuarie 1904, îi respinge un text de impresii de călătorie în Grecia, înmânat pentru a fi publicat în „Sămănătorul”, pe motiv de a fi prea „savant” pentru revista sa. Chiar şi mai apoi, în 13 martie 1906, când în urma conferinţei lui Iorga la sala „Eintracht” a avut loc o manifestaţie violentă contra „străinismului”, un grup în frunte cu E. Lovinescu îl va felicita pe Iorga, „împărtăşind sentimentele d-voastre patriotice”.

Era tendinţa firească a tânărului Lovinescu de a se ataşa unui protector, dar care nu a putut fi nicicum Nicolae Iorga. Treptat, mai totul îi va despărţi pe cei doi – inegali ca vârstă şi putere socială, ca formule şi forme de manifestare publică, Iorga mai tupeist  şi plin de sine, chiar foarte arogant şi extrem de orgolios, fostul lui student mai raţional  şi bine organizat, dar mai ales cu măsură în diversele lui modalităţi de expresie etc –, îndeosebi în chestiuni de ideologie şi gusturi estetice, ca să nu mai vorbim de conduită. Astfel, N. Iorga a devenit curând „pontificele trivialităţii  şi al insultei în literatura română”, beneficiind din partea criticului Eugen Lovinescu de pertinente, reci şi insensibile portretizări.

Revenit în ţară cu un doctorat obţinut la Paris, Eugen Lovinescu va deveni profesor de liceu, erijându-se totodată în patron de direcţie literară. Publică mai multe lucrări, aspirând totodată la o catedră universitară. În 1910 devine docent la Universitatea din Bucureşti, unde a ţinut un curs de literatură română, iar în toamna lui 1911 este numit suplinitor al catedrei de Istoria literaturii române moderne la Iaşi, în locul lui Garabet Ibrăileanu, care nu-şi susţinuse încă doctoratul, însă lucrase în echipa lui Al. Philippide la Dicţionarul Academiei şi beneficia de protecţia acestuia, dar şi a altor universitari ieşeni, era lider de direcţie literară la „Viaţa românească” etc. Până şi încredinţarea suplinirii nu a fost fără avataruri, solicitarea acestui lucru la începutul lunii octombrie 1911 fiind apreciată de consiliul profesoral din Iaşi ca inoportună, întrucât exista deja o persoană ce făcea acest lucru. A fost nevoie până la urmă de intervenţia ministrului Instrucţiunii pentru a i se încredinţa suplinirea. Acest fapt a mobilizat însă pe susţinătorii lui Ibrăileanu, care va dobândi titlul de doctor la 3 iunie 1912, în paralel o parte a presei ieşene dezlănţuind a infamă campanie contra pretendentului Lovinescu, campanie ce a depăşit cu mult limita bunului simţ. În condiţiile acestea, Lovinescu revine la Bucureşti, unde va suplini în anul 1913/1914 catedra de Literatură franceză a lui Pompiliu Eliade, iar ceva mai târziu, în 1918/1919, pe cea a lui Charles Drouhet, ţinând un curs despre „Influenţa literaturii franceze asupra literaturii române”, fără a se mai întrezări vreo ocazie concretă de a fi cooptat ca titular.

De altfel, toate aceste eşecuri îl vor face să renunţe în cele din urmă la opţiunea universitară. Iar una din cauzele eşecului o explica Elenei Farago încă din 1912: „La noi nu există nici umbra unui simţ de solidaritate. Aşa ne-am deprins să ne vedem asasinaţi cei mai buni prieteni ai noştri, alături de noi, fără nici un fel de emoţie”; „fiecare zi aduce raporturi noi între indivizi” (grupări, prieteni care te abandonează etc); „De la o vreme pierzi simţul realităţilor, al omeniei şi te laşi în voia impresiilor şi a intereselor ce se fac şi se desfac. Eu n-am ajuns încă la această dezvoltare”.

sursa: Lucian Nastasă, Suveranii universităţilor româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, pag. 427-430

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: