Slăbiciunea şi vanitatea lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga - vanitate, lingusire

De regulă, linguşitorii speculează vanitatea celor care deja deţin pârghii de putere, profitând de slăbiciunile acestora, fără ca faptul în sine să li se pară un act de umilinţă. În mediul intelectual linguşirea atinge cote uneori perfid de ridicate, pentru că modalităţile de a o face sunt multiple, bunăoară limbajul nefiind la întâmplare, iar cel ce practică acest lucru pare să cunoască şi să fi analizat bine pe cel căruia i se adresează, utilizând cu dibăcie cuvintele şi ideile care plac celui ce se complace a fi linguşit.

Câţi oare nu au profitat de slăbiciunea şi vanitatea lui Nicolae Iorga de a fi adulat, manifestând orgolii şi atitudini uneori groteşti, surprinse de mulţi din cei aflaţi prin preajma lui? Iorga era „orgolios” şi „nestatornic”, intelectual de excepţie, însă care „nu tolerează să fie contrazis, dar ascultă foarte bucuros linguşirile. În apropierea d-sale nu poate trăi nicio personalitate, dar o duc bine toţi idolatrii”.

Când Eugen Lovinescu îi făcea în Memoriile sale un portret lui Vasile Pârvan, care-i fusese coleg de facultate, afirmând că declicul succesului viitorului universitar şi arheolog se datora şi (dar poate în primul rând) linguşirii „marelui” Iorga, descrierea a fost imediat pusă pe seama relei credinţe a criticului, evocarea acestuia fiind considerată până şi astăzi drept pătimaşă şi profund nedreaptă. Însă lectura şi cu „alţi ochi” a diverselor mărturii şi fapte din epocă ne obligă să reţinem şi prezentarea lui Lovinescu, făcută „colegului” Pârvan, „figură de copil îmbătrânit”, care „pe lângă dârză hărnicie, el s-a semnalat chiar de la început printr-o ambiţie evidentă în încordarea şi voinţa ei de putere; omul pe a cărui cucerire o întreprinsese şi o  şi realizase, pe dubla cale a străduinţii şi a obedienţii faţă de o vanitate uşor de cucerit, era d. N. Iorga (…), după atâţi alţi discipoli ce nu-i ajungeau la subsuoară, i-a venit rândul şi lui Pârvan de a-i duce, abia ţinându-se de dânsul, geanta plină de cărţi, în zâmbetul ironic al trecătorilor Căii Victoria”.

Mai târziu însă, Iorga va juca un rol însemnat în cooptarea lui Pârvan la universitate, la numai 27 de ani acesta devenind profesor, la scurt timp şi director al Muzeului Naţional de Antichităţi, pentru ca doi ani mai apoi să fie ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1913 membru activ etc.

Dar până şi un intelectual echilibrat ca Sextil Puşcariu însemna în Memoriile sale, la 19 mai 1919, faptul că Iorga „nu se abate de la părerile lui şi nu primeşte bucuros de la alţii informaţii. Astfel depărtează de la sine pe oamenii de valoare care ţin cu adevărat la el şi ar vrea să se sfătuiască cu el. Se înconjoară în schimb cu mediocrităţile care îl adulează”.

Evident, nu întotdeauna! De pildă, când s-a pus problema configurării noului corp profesoral românesc la Cluj, în 1919, s-a străduit să-şi impună câţiva discipoli valoroşi, dar şi pe alţii, pe care chiar dacă nu i-a avut elevi, îi aprecia în mod deosebit. Aşa a fost cazul lui Vasile Bogrea – absolvent al Universităţii din Iaşi –, despre care Iorga  spunea prin 1915 că are „învăţătură cât 20 de savanţi şi că demult trebuia să urci treptele unei catedre universitare, dar se vede că nebiruita fire de moldovean cam nepăsător te-a făcut să tot amâi şi doctoratul şi darea la lumina tiparului a comorii d-tale de cunoştinţe şi ingeniozitate”.

În replică parcă, în vara lui 1919, când Iorga a primit „Legiunea de onoare” a statului francez, Bogrea alături de alţi doi aspiranţi la un post universitar la Cluj (Em. Panaitescu şi G. Oprescu) i se adresează în astfel de termeni: „Salutăm cu mândrie pe cel mai mare soldat al României întregite, legionar de onoare al Franţei victorioase, în clipa când nedreptatea seculară se năruie şi se inaugurează falnic viitorul visat”. Era genul ideal de linguşire a lui Iorga, ceea ce-l va determina – în plus – pe acesta din urmă să treacă până şi peste voinţa lui  Pârvan, care ar fi dorit să aducă la Cluj, la catedra de latină, fie pe D.M. Teodorescu, fie pe C. Diculescu, reuşind să-l impună totuşi pe Bogrea. Iar filologul nostru îi va mulţumi pe măsură lui Iorga (la 19 august 1919), în termeni utilizaţi  şi mai înainte, dar pe care îi vom regăsi şi ulterior, polihistorul atotinfluent fiind calificat drept „geniul nostru tutelar”, „providenţa mea” etc.

Iată de ce, poate că sintetica caracterizare a lui Eugen Lovinescu ar fi cea mai potrivită: „Iritabil, autoritar, dominator, d. Iorga nu rabdă în jurul său nici talentul, nici independenţa caracterului, nici măcar demnitatea omenească; meritând, prin atâtea calităţi remarcabile, să fie înconjurat de alţi oameni, el s-a mulţumit cu mediocritatea sau inocenţa”.

sursa: Lucian Nastasă, Suveranii universităţilor româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, pag. 275-277

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: