O victorie abandonată?

batalia de la Poltava

Când tronul Suediei era ocupat de către un tânăr desfrânat şi trufaş, trei naţiuni puternice îşi uneau forţele ca să-i fure teritoriile. Carol al XII-lea le zdrobea repede pe toate trei, dar nu a continuat să-şi urmărească adversarii ruşi până la Moscova.

Marele război nordic a început în 1700 cu spectaculoasa victorie a regelui Carol al XII-lea al Suediei asupra ţarului Petru cel Mare al Rusiei la Narva, oraş baltic de importanţă strategică. Suedia, cunoscută ca Stăpâna Nordului datorită mâinii de fier cu care conducea Europa de Nord, părea destinată să devină şi împărăteasa Estului, căci niciun obstacol nu mai stătea în calea disciplinatei, invincibilei sale armate în drumul către slab apărata Moscova. Şi totuşi, Carol al XII-lea, enigmaticul tânăr geniu militar care devenise erou celebru peste noapte, s-a oprit. Să fi abandonat cea mai importantă ocazie a carierei lui? Vreme de nouă ani, Carol a condus campanii epuizante împotriva unui inamic mai puţin important, lăsându-i timp lui Petru să-şi facă o armată modernă şi să creeze marina militară a Rusiei. Rezultatul a fost bătălia hotărâtoare de la Poltava din 28 iunie 1709, când armata suedezilor era înfrântă şi mândrul lor rege silit să se refugieze umilit în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman.

Născut să poarte războaie

Când regele Carol al XI-lea murea de cancer la stomac la 42 de ani, fiul său în vârstă de 14 ani nu era nepregătit pentru domnie. Luat din grija femeilor de la şase ani, băiatul învăţase să se distreze făcând sporturi dure, exerciţii militare şi teste de rezistenţă autoimpuse. Când împlinise 11 ani, îi murise mama; în acelaşi an împuşcase primul urs. Curând a hotărât că nu era bărbăteşte să folosească arme de foc împotriva urşilor şi s-a folosit doar de o furcă. În afară de un flirt, nu a căutat niciodata compania femeilor şi nu s-a căsătorit niciodată. Obsesia lui Carol al XII-lea era victoria pe câmpul de luptă. Neobişnuit de inteligent, băiatul îl luase drept model pe Alexandru cel Mare, a cărui biografie a purtat-o cu el toată viaţa. Raţional, convins că justiţia şi adevărul trebuie respectate mai presus de orice, studia asiduu Biblia şi, ca rege, a impus ca în armata lui luterană să se facă rugăciuni de două ori pe zi. Totuşi, comportamentul său de adolescent zurbagiu a scandalizat Stockholmul. Desi s-a presupus că se va institui o regenţă până când tânărul rege va împlini 18 ani, curând s-a constatat că acesta era hotărât să conducă efectiv. Spre groaza suedezilor iubitori de libertate, s-a autoîncoronat public la vârsta de 15 ani. Pradă unor noi excese, Carol bea până cădea lat sau tăia cu sabia capetele oilor vii până când coridoarele palatului se umpleau de sânge. „Vai de aceia al căror rege este un copil!“, au spus trei pastori în aceaşi duminică. După aceea, Carol s-a potolit şi a făcut jurământ de cumpătare şi nu a mai băut decât bere îndoită cu apă. Legământul lui venea exact la timp. Cu apetitul alimentat de zvonurile despre netrebnicia regelui imberb, suveranii din Danemarca, Saxonia-Polonia şi Rusia au conspirat spre a profita de situaţie. Toate cele trei ţări au hotărât să invadeze Suedia în acelaşi timp şi să împartă prada.

Carol XII, regele Suediei

Carol XII, regele Suediei

Cercul lupilor

Când duşmanii îl atacau în 1700, regele devenit sobru a fost uimit şi furios, dar nu şi descumpănit. „Am promis să nu încep niciodată un război nedrept”, a spus el, „dar nici să nu închei vreodată un război drept fără să înving.” Prima lui decizie strategică a fost extraordinar de simplă şi eficientă: a hotărât să se ocupe de fiecare invadator în parte, convins că Dumnezeu va fi de partea Suediei. La 13 aprilie a pornit spre Danemarca, fără să ştie că nu se va mai întoarce la Stockholm. Printr-o manevra temerară care i-a speriat pe sfetnicii săi, a reuşit să facă joncţiunea dintre flota lui si corăbiile aliaţilor englezi şi olandezi trimise de William al III-lea al Angliei. Peste două săptămâni, Copenhaga se preda şi marina daneză era învinsă. Drept pedeapsă, regele Frederik al Danemarcei era obligat să semneze un tratat prin care se revenea la situaţia de dinaintea invaziei.

Carol şi-a îndreptat imediat armata, utilată cu muschete noi cu fitil şi baionete circulare, către trupele ruseşti masate la Marea Baltică. Viscolele, politica pământului pârjolit practicată în retrageri de armata ţarului Petru şi lipsa proviziilor i-au determinat pe comandanţii regelui să-l sfătuiască să nu continue campania în iarnă. Acei factori l-au determinat pe ţar să creadă că suedezii nu vor ataca prea curând oraşul Narva. Încă nu avusese de-a face cu hotărârea supraomenească a tânărului său adversar. La 13 noiembrie, Carol a pornit cu 10 500 de oameni spre oraşul fortificat unde îl aşteptau 40 000 de soldaţi ruşi. Când a venit vestea că armata suedeză se apropie, Petru a luat o hotărâre care continuă să îi uimească pe istorici. Trebuia ca exact în acel moment să se ducă să se sfătuiască cu ultimul aliat rămas, August, rege în Saxonia-Polonia? Sau pur şi simplu a fugit de teamă? În orice caz, Petru şi-a lăsat trupele în seama unui comandant care nici măcar nu le vorbea limba!

În dimineaţa geroasă de 20 noiembrie, armata lui Carol a ocupat poziţii de luptă. La prânz s-a iscat viscolul şi suedezii s-au gândit să aştepte, dar Carol a văzut imediat şansa. Zăpada care îi orbea pe ruşi putea să ascundă înaintarea suedeză. La ora două după-amiaza, tânărul rege a lansat un atac rămas printre cele mai faimoase din istorie. Armata lui, mărşăluind cu viteza maximă şi depăşind orice obstacol îi ieşea în cale, i-a învins pe ruşi. În jur de 10 000 din soldaţii ţarului s-au înecat în timpul retragerii; alţii au murit când s-au prăbuşit două poduri. Atât de mulţi s-au predat, încât Carol a trebuit să lucreze în secret toată noaptea la reconstrucţia unui pod ca să scape de ei, căci învingătorii, mulţi dintre ei epuizaţi de bătălie sau de cantitatea de alcool consumată întru celebrarea victoriei, nu mai erau în stare să-i supravegheze.

Înfrângerea a făcut înconjurul Europei. Omagiat ca erou şi geniu, Carol al XII-lea apărea pe un medalion care îl reprezenta pe Petru fugind în lacrimi. Duşmanii Suediei începeau să-i stie de frică şi se năştea legenda invincibilităţii regelui. Din nefericire, la cei 19 ani ai săi, Carol începea să creadă şi el în propria lui legendă, fapt care avea să-i aducă pierzania.

Deceniul hotărâtor

Carol se gândea la un atac imediat asupra Moscovei, întrucât Rusia părea neajutorată, dar nu a profitat de ocazie. Deşi foamea şi bolile făceau ravagii în armata suedeză, hotărârea lui era determinată de motive personale. Suveranul saxon August, încă neînfrânt în acest razboi, era văr primar cu regele suedez, iar rolul jucat de el în invazia unită asupra Suediei reprezenta neîndoielnic o trădare de neiertat – cel puţin în ochii lui Carol al XII-lea. Învingătorul de la Narva considera ca poate să-i ignore pe ruşi, deja învinşi, şi că era mai avantajos să-şi îndrepte atenţia spre vest. Nimeni n-a înteles mai bine gravitatea greşelii regelui suedez decât Petru cel Mare, care nota ulterior în jurnalul său că dezastrul de la Narva îi silise, pe el şi poporul său, „să fim harnici, muncitori şi pricepuţi”.

În timp ce Carol îi hărţuia pe saxoni cu inventivitatea lui tactică – precum incendierea gunoiului şi fânului ud pentru a crea perdele de fum ca să ascundă traversarea unui curs de apă – Petru îşi concentra puterile autocrate asupra construcţiei unei maşini de război naţionale. În jur de 90% din resursele statului reveneau armatei. În mod la fel de semnificativ, ţarul – în ciuda opoziţiei nobililor şi poporului rus – punea bazele unui nou oraş în regiunea mlăştinoasă de la Marea Baltică. Construind oraşul Sankt Petersburg, el demonstra că este hotărât să reziste şi să lupte pentru acel teritoriu. Vreme de aproape şase ani, Carol l-a hărţuit pe vicleanul August, principele elector al Saxoniei care se proclamase şi rege al Poloniei. La un moment dat, în disperare de cauză, August a trimis-o pe cea mai frumoasă şi mai abilă dintre amantele lui ca să-l convingă pe vărul său să negocieze, dar Carol, celibatar convins, a trimis-o politicos la plimbare. Tenacitatea a dat rezultate. În toamna anului 1706, August era silit să renunţe la Polonia, permiţându-i lui Carol să instaleze pe tron un monarh-marionetă.

Plin de încredere în sine dincolo de limita aroganţei, belicosul rege suedez îl învinsese acum pe cel de-al treilea dintre suveranii care pusesera la cale în 1700 invadarea posesiunilor sale. În 1707 plănuia să scape şi de ţarul Petru.

 

Petru cel Mare, tarul Rusiei

Petru cel Mare, tarul Rusiei

Pedepsirea ţarului

În timpul retragerii lui Carol, Petru obţinuse câteva victorii, printre care şi recâştigarea Narvei şi măcelarirea „în masă“ a suedezilor aflaţi în oraş. Armata lui învăţase ce înseamnă disciplina; la fel ca şi Carol, se dotase cu un tun mobil cu ghiulele de 1,5 kilograme şi cu cele mai noi muschete şi baionete. Cu toate acestea, cei 70 000 de suedezi care porneau în 1707 spre Moscova păreau de neînvins, având în vedere mai ales forţa şi dezinvoltura cu care se lansau în lupta corp la corp. Într-adevăr, erau bine hrăniţi şi admirabil echipaţi în uniforme galben-albastre, dar curând s-au confruntat cu cei mai de nădejde aliaţi ai Rusiei: imensele întinderi pustii şi vremea schimbătoare.

În timp ce Petru se retrăgea tactic, lăsând în urma lui oraşele şi câmpurile pustii, suedezii se vedeau atacaţi cu focuri de armă de vânători înnăscuţi. În cele din urmă, disperaţi, ca să facă rost de mâncare, invadatorii au început să ucida copii spre a-i sili pe ţărani să le spună unde îşi ascundeau proviziile. La jumătatea drumului spre Moscova, după o victorie remarcabilă în faţa unor trupe ruseşti superioare numeric, Carol a hotărât să-şi lase armata să se refacă, iar Petru a încercat să prevadă următoarea mişcare a adversarului. Existau trei rute posibile către capitală; pe toate cele trei, Petru a distrus tot, pentru ca suedezii să nu găsească absolut nimic. Înfruntarea a avut loc între 110.ooo de rusi şi circa 62.000 de suedezi, dar aceştia din urmă îndurau consecinţele pământului pârjolit. Hotărând că avea nevoie de provizii înainte de a se angaja în atacul asupra Moscovei, în vara anului 1708, Carol s-a îndreptat spre pământurile fertile din sud. Altă greşeală. În felul acesta se îndepărta cu 150 de kilometri de transportul de alimente şi muniţii care se îndrepta către el. Circa jumătate din cei 12 000 de suedezi care mărşăluiau înaintea lui au fost ucişi sau capturaţi. În plus, ruşii prevăzuseră acţiunea lui şi pârjoliseră şi regiunea în care aceştia sperau să găsească apă şi alimente.

Iarna 1708-1709 a fost considerată în întreaga Europă cea mai grea din câte se ştiau. Circa 3 000 de oameni ai lui Carol au murit de frig, dar regele se încăpăţâna să ţină adunată o armată măcinată şi împuţinată, împărţind cu ei aceleaşi raţii modice. În aprilie a început un asediu împotriva ruşilor concentraţi la Poltava, un orăşel situat la circa 360 de kilometri sud-est de Kiev. Îi măi rămăseseră numai 19 000 de oameni cu care se pregătea să atace 42 000 de soldaţi ruşi. Sfetnicii încercau să-l convingă pe rege să se întoarcă acasă. Numai dârzenia lui Carol a reuşit să-i convingă pe ostaşii descurajaţi că victoria încă mai era posibilă.

 

Moartea unei legende

O veste îngrozitoare s-a răspândit brusc în rândurile armatei suedeze masate la Poltava. Regele Carol fusese împuşcat în picior. Cu un stoicism extraordinar, el a continuat vreme de trei ore să-şi conducă oamenii în bătălie, apoi a tăiat cu mâna lui carnea pe care doctorii ezitau să o înlăture – fără să arate că a suferit tot timpul intervenţiei. Curând a făcut febră şi ajunsese în pragul morţii. Deşi nu a murit, trebuia dus în lectică şi nu putea supraveghea desfăşurarea bătăliei. Cu toate acestea, la 28 iunie 1709, la ora 4:00, a ordonat asaltul împotriva oraşului.

Acţiunea s-a încheiat cu un dezastru. Invidioşi unii pe altii, comandanţii lui nu îşi comunicau limpede intenţiile. Fără geniul călăuzitor al regelui, s-a ajuns la haos când puterea de foc superioară a ruşilor a lovit infanteria suedeză. În îmbulzeală au murit 21 dintre cei 24 de oameni care purtau lectica lui Carol. Până la sfîrşitul zilei, jumătate din armata lui era ucisă, rănită sau luată in captivitate. Deprimat, probabil din nou cu febră, Carol a acceptat tăcut să fie scos cu lectica de pe câmpul de bătălie. Urmărit cu îndârjire de către ruşi, abia a reuşit să scape trecând fluviul Nipru şi străbătând stepa de-a lungul Bugului şi apoi să ajungă într-un teritoriu de la periferia Imperiului Otoman.

Prin această victorie, Rusia a luat locul Suediei şi a devenit colosul Europei nordice. Vreme de mulţi ani Carol a fost silit să-şi ducă zilele ca oaspete-prizonier al turcilor, care îl admirau în special pentru abilităţile lui războinice. În cele din urmă a reuşit să evadeze, în 1714, şi a ajuns călare în Suedia în numai două săptămâni, sub numele de „capitanul Frisk“. Încercând să reînvie spiritul luptător al poporului său, atacat acum din toate părţile, Carol a început o campanie împotriva Norvegiei şi a fost împuşcat mortal la Fredrikssten la 30 noiembrie 1718.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Un răspuns

  1. Felicitari pentru blog, faceti o treaba excelenta, va urmaresc zilnic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: