Rezistenţa anticomunistă şi disidenţa în România socialistă

rezistenta anticomunista

Primele forme de rezistenţă armată anticomunistă au apărut în Bucovina, odată cu pătrunderea trupelor sovietice (1944). Rezistenţa armată anticomunistă din România s-a desfăşurat în zonele muntoase şi cele puternic împădurite (1944-1960). Luptătorii proveneau din toate segmentele sociale: militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani care se opuneau colectivizării, femei şi muncitori. Oficial, aceştia erau numiţi de autorităţile comuniste „bandiţi”, „terorişti”, „legionari”, „fascişti”. Dotarea cu armament era precară: arme abandonate de armata germană în retragere, arme de vânătoare, arme şi muniţie capturate de la forţele represive. Luptatorii atacau de obicei grupuri izolate ale forţelor represive, eliminau activişti de partid din sate sau acţionau în vederea destabilizării anumitor zone şi chiar declanşării unor revolte regionale. Durata şi eficienţa acestor grupări depindea de atitudinea populaţiei locale. Numeroşi săteni le ofereau adapost, alimente şi informaţii despre trupele de represiune, alţii îi trădau. Împotriva lor regimul comunist folosea Securitatea, Miliţia, unităţi militare, uneori chiar şi armament greu. Se foloseau arestări masive pentru intimidarea populaţiei locale şi se recrutau informatori.

Principalele centre de rezistenţă au fost în Bucovina, Munţii Banatului (colonel Ion Uţă), Maramureş, Munţii Apuseni (maior Nicolae Dabija), Vrancea şi Munţii Neamţului. Deosebit de intensă a fost rezistenţa în Munţii Făgăraşului, unde acţionau grupurile conduse de Ion Gavrilă Ogoranu pe versantul nordic şi grupul colonelului Gh. Arsănescu şi ale fraţilor Toma şi Petru Arnăuţoiu pe versantul sudic.

O altă formă de rezistenţă anticomunistă o constituiau revoltele şi răscoalele ţărăneşti împotriva echipelor de colectivizare trimise de Partidul Comunist. Regiuni întregi au fost asediate cu ajutorul Miliţiei şi Armatei în Bihor, Arad, Suceava, Vlaşca, Gorj. După 1959 orice rezistenţă a fost eliminată, ca urmare a încheierii colectivizării. După distrugerea grupurilor armate anticomuniste din munţi, regimul comunist nu a mai fost confruntat cu fenomene de rezistenţă decât după 1975, sub forma disidenţei intelectuale (Paul Goma, Doina Cornea, Dan Tudoran, Ana Blandiana, A. Pleşu) care au criticat cultul personalităţii şi au cerut respectarea drepturilor omului. Împotriva lor, regimul va dezlănţui un val de persecuţii, izolându-i, instituind domiciliul obligatoriu sau deportându-i în zone îndepărtate ale ţării. Ei s-au alăturat protestelor unor largi pături ale populaţiei împotriva agravării condiţiilor de viaţă, care au culminat cu greva minerilor din Valea Jiului (1977) şi puternica demonstraţie de protest a muncitorilor din Braşov (1987).

De asemenea, un rol important în susţinerea disidenţei şi a moralului celor care luptau împotriva regimului comunist revine postului de radio Europa liberă.

Represiunea politică era realizată cu ajutorul instrumentelor create de partid. Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) înfiinţată în 1948  putea aresta, ancheta şi executa pe opozanţi. Ea va teroriza întreaga populaţie a României, atât prin efectivele ei (38 000 de persoane în 1989) cât şi prin numărul mare de informatori (400 000 persoane). Miliţia, înfiinţată în 1949, pe lângă atribuţiile proprii, a secondat Securitatea în reprimarea şi terorizarea populaţiei. De asemenea, un rol semnificativ în represiunea politica îl va juca şi Justiţia, total aservită puterii comuniste.

Sistemul concentraţionar românesc a imitat modelul sovietic, comuniştii români urmărind să-şi elimine toţi adversarii politici. În coloniile de muncă (canalul Dunăre – Marea Neagră), pe lângă interogatoriile interminabile, torturile sălbatice din timpul anchetelor, deţinuţii politici trebuiau să suporte munca istovitoare, subalimentaţia şi comportamentul inuman al gardienilor. De o sinistră celebritate se „bucurau” închisorile de la Sighet, Gherla, Râmnicu Sărat, Aiud, Jilava, Făgăraş, Miercurea Ciuc. După 1950 a fost încurajată metoda reeducării prin violenţă, devenită celebră mai ales datorită experimentului de la Piteşti.

Începând cu anul 1964, regimul închisorilor şi exterminarea fizică au fost înlocuite cu metode mai subtile de supraveghere a societăţii.

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010

2 răspunsuri

  1. Nimic despre Margaret Thatcher astăzi?

  2. Pantea Teodor Radu | Răspunde

    Partizanii din munți
    Impotriva cui puteau să lupte grupurile răzlețe de „partizani” (sau, că sună mai… mumos… ” luptătorii anticomuniști „), având adesea sub 10 membri, necoordonate vreodată de o comandă unică, având armament ușor, capturat de la diverse armate perindate pe teritoriul României de la acea vreme, și muniție puțină, din surse similare??!! Puteau lupta oare împotriva celor ce au făcut „jocurile” la Yalta??!! Sau împotriva celor ce luau deciziile, bune-rele, la București??!! Mai ales ca cei din urma, erau mai toții cam… ne-români!!! E naiv cine crede asta!! Erau, cum s-ar spune, „cantitate neglijabilă”, precum era la acea vreme toată România, dacă i-ar fi trecut prin cap să se opună „marilor decidentzi” ai vremii!!
    Deci, împotriva cui luptau în creierii munților și prin adâncuri de pădure, vajnicii “partizani”??!! Cu postul de miliție din vreun sat sau cătun de munte??!! De unde aveau cele necesare traiului, că doar nu mâncau pietre de munte cu garnitură de cetină de brad??!! Nu cumva, cu japca, de la populația de prin împrejurimi, care nu o dată, a ajutat autoritațile vremii, în anihilarea lor, dornici să scape de ei??!!
    Auzeam odată la un post TV afirmația că „au produs pierderi grele Securității”. Da, “pierderile” erau tineri militari care, la încorporare, au avut ghinionul să fie repartizați la trupele de securitate. În misiunile lor din munți, erau conduși de subofițeri sau ofițeri de rang inferior, nici măcar de „greii” de la București!! Acționau conform unor ordine fără ca ei înșiși să fi fost, neapărat, comuniști sau securiști!! Era, prin urmare, o lupta FRATRICIDĂ!! Un mic RAZBOI CIVIL, cum s-ar spune!!! Au murit tineri români-fii de români, care nu aveau nicio vină pentru „idealurile partizanilor” sau ceva în comun cu acestea.
    Dar, oare, Riga Mișu, șeful statului de la acea vreme, a mișcat vreun deget în favoarea “partizanilor eroi”??!! Măcar la nivel declarativ…
    Și aș mai întreba oarece dacă-i slobod: Dacă, cumva, acuma, s-ar forma prin munți, dupa modelul acelor mult-prea-slaviți “luptatori”, grupuri de „neo-partizani” anti-PSD (că tot e la moda…) sau „anti-orice/oricine”, și ar proceda după chipul și asemănarea acelora de odinioară, oare ar sta autoritațile cu mâinile în sân??!! Nu am auzi tot felu’ de slogane cu “statul de drept”, și alte alea pentru a-și motiva acțiunile contra lor??!! Oare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: