Din istoria cosmeticii (partea a doua)

cosmetica machiaj

O dată cu înaintarea evului mediu, entuziasmul pentru cosmetică a cunoscut o perioadă de scădere. Una din cauze a fost, fără îndoială, aspra condamnare a cosmeticii – ca şi a oricăror altor manifestări ale vanităţii – de către autorităţile bisericeşti. Dacă Tertulian, de pildă, era sincer convins că pomezile şi vopselile pentru faţă erau inventate de diavol, Clement Alexandrinul arăta, la rândul său, că vopseaua pusă pe faţa unei femei dovedeşte că ea nu este cu sufletul curat (de altfel, acelaşi autor a condamnat cu vehemenţă şi „feminizarea” bărbaţilor care-şi tundeau sau îşi rădeau barba, „acest semn distinctiv al virtuţii masculine”.

În aceste conditii, vreme de câteva secole cosmetica a fost cultivată mai mult în lumea musulmană. Izolarea, viaţa retrasă a femeilor în cadrul civilizaţiei islamice au dus la apariţia unui rafinament deosebit în folosirea mijloacelor de înfrumuseţare. În haremuri, îngrijirea corpului şi a feţei ocupa multe ore: masaje, depilare, manichiură şi pedichiură şi, se-nţelege, îngrijirea feţei. Pentru gene se utiliza o vopsea neagră, ochii erau măriţi cu tuş (aşa se face şi astăzi în ţările musulmane în care femeile poartă încă feregea), buzele şi gingiile erau colorate în roşu aprins cu substanţe vegetale, pe obraji se dădea cu un strat de pudră roză. Pentru a ne forma o părere cât mai exactă despre răspândirea cosmeticii în ţările Orientului, este de ajuns să amintim că numai în Bagdadul secolului al XII-lea funcţionau 5 000 de „hemani”-uri, un fel de institute de înfrumuseţare ale vremii.

machiaj frumusete

Renaşterea: Cursa frumuseţii continuă

O cotitură hotărâtoare în atitudinea europenilor faţă de cosmetică s-a produs în Italia în epoca Renaşterii. În această perioadă s-a format acel ideal de frumuseţe care cerea eforturi însemnate în îngrijirea corpului. Trebuie totuşi să avem în vedere că acest ideal are foarte puţine puncte comune cu concepţia noastră de astăzi despre frumuseţe. Ca şi în Egipt şi în Roma antică, eforturile principale erau îndreptate, pe teritoriul actualei Italii, spre asigurarea albeţei feţei. Ecaterina  Sforza, de pildă, a lăsat urmaşelor ei următoarea reţetă de alifie care garanta albul ca zăpada al pielii feţei: „Apă amestecată cu sânge de porumbel, petale de crin, camfor, ouă proaspete şi miere de albine“. Se poate observa că ultimele două componente se folosesc în cosmetică şi în zilele noastre. Totuşi, multe din vechile reţete erau vătămătoare, din cauza utilizării largi în preparate a oxizilor metalici. Se poate spune că goana din vechime după culoarea albă 0 pielii nu costa mai puţin, în ceee ce priveşte daunele aduse sănătăţii, decât costă azi pornirea de a obţine cu orice preţ maximum de bronzare e pielii.

Locuitoarele Florenţei, Romei, Genovei au învăţat repede să-şi rimeleze ochii cu negru şi să folosească efectul contrastului cu culoarea albă e feţei şi mai ales cu părul de culoare deschisă. În întreaga peninsulă italică femeile foloseau măşti pentru frumuseţea feţei: o felie subţire de carne crudă de viţel muiată în apă de ploaie. Cât de adânc îşi intrase cosmetica în acea epocă în drepturi se poate deduce şi din spusele lui Dante, care sublinia că femeia care nu foloseşte creme, alifii, frecţii, pomezi şi vopsele constituie o excepţie de la regulă.

În continuare, cosmetica devine tot mai stăpână pe situaţie, cucereşte noi teritorii. N-au ajutat nimic împotrivirile moraliştilor, care susţineau că macchiajul femeilor este inestetic, groslan, şi care le îndemnau pe acestea cu sârg: „Nu vă acoperiţi faţa cu vopsele, nu procedaţi ca acele neruşinate ce se boiesc ca nişte paiaţe şi-şi ung buzele cu chinovar”. Datorită Caterinei de Medici, devenită regină a francezilor, gusturile italiene în sale cosmeticii au pătruns şi în Franţa, care va deveni ulterior arbitru în această privinţă. În secolul al XVIII-lea cosmetica franceză avea să cunoască o dezvoltare şi o existenţă contradictorii: pe de o parte, un rafinament fără precedent, pe de alta, o artificialitate şi lipsă de bun-gust care stârnesc mirare.

moda secolului XVIII

Dacă în cele două veacuri precedente în Europa năzuinţa în ceea ce priveşte utilizarea cosmeticelor era de e imita natura, de a face sublinieri şi reliefări în sensul natural, secolul al XVIII-lea rupe cu această tradiţie, arbitrii machiajului din acea vreme tinzând, în chip declarat, programatic, să utilizeze cosmetica pentru e obţine efecte în contrast cu natura. Este, în planul cosmeticii, un fel de disociere între frumosul natural şi frumosul artistic, disociere de mare importanţă şi rodnicie în arta adevărată a tuturor timpurilor, dar inadecvată când e vorba de frumuseţea femeii, care nu este operă de artă. Şi oricât de subtile şi de noi ar fi toate elementele de înfrumuseţare, finalitatea lor este de a pune în valoare frumosul natural.

Dar să ne întoarcem la secolul al XVIII-lea. Cum se făcea machiaiul atunci? O atenţie deosebită se acorda sublinierii ochilor şi a genelor, însă accentul principal era pus acum pe albirea întregii feţe. Totuşi, albul feţei trebuie să fie diferit: mai deschis pe frunte, usor întunecat pe pomeţii obrajilor (cu o anumită tentă de bleu), în timp ce în jurul gurii „culoarea albă trebuie amestecată cu un pic de galben şi de albastru”, după cum scria almanahul „Bibiloteca pentru doamne“ pe anul 1764. Totuşi, culoarea cea mai caracteristică pentru această epocă a fost roşul „a la Versailles“: un rosu foarte aprins, care făcea cu culoarea albă folosită de machiajul feţei un contrast voit nenatural. La aceasta se adăuga culoarea bleu, folosită, ca şi în antichitate, pentru trasarea reţelei de vene pe faţă, pe umeri şi pe piept, care trebuia să scoata şi mai mult în relief albeaţa feţei.

În aceeaşi vreme erau la modă şi „musculiţele”, adică aluniţele artificale. În amplasarea lor nu era nimic întâmplător, fiind şi aici vorba de un întreg „cod”, de un sistem de semne.

Triumful definitiv al naturaleţei

Secolul următor, al XIX-lea, avea să dea însă cosmeticii un curs a cărui direcţie principală se menţine până în zilele noastre. Cosmetica artificială, sofisticată şi decadentă a aristocraţiei avea să fie înlocuită cu o cosmetică ale cărei trăsături esenţiale vor fi simplitatea şi naturaleţea. Pe acest fundal şi în acest cadru , multe maniere şi mode cosmetice se vor succeda. În anii noştri – în ciuda unor sporadice şi repede trecătoare mode extravagante, şocante – tendinţa a fost şi a rămas net în favoarea naturaleţei, cu precizarea că folosirea inteligentă şi avizată a cosmeticelor s-a transformat, dintr-un apanaj al unor elite, întru-un atribut al practicii de masă şi într-un semn distinctiv al traiului civilizat.

sursa: Almanahul Flacăra, 1988

2 răspunsuri

  1. Buna ziua !
    Stiu ca este vorba de altceva, dar vreau sa va pun o intrebare. Pot ? Are legatura cu istoria :))

  2. Normal ca are legatura cu istoria. Istoria nu este doar despre razboaie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: