Istoriografia greacă şi elenistică (ultima parte)

Xenofon

Xenofon

După Tucidide, istoriografia elină cunoaşte o perioadă de evidentă decădere. Afirmaţia este valabilă chiar pentru urmaşul său direct, XENOFON. Atenian de origine (născut prin 427–426), discipol al lui Socrate, el a dus o viaţă aventuroasă, s-a înrolat în oastea de mercenari cu care Cirus cel Tânăr urmărea să-l înlăture de pe tronul Persiei pe fratele său Artaxerxes, a fost exilat din Atena, trăindu-şi o mare parte a vieţii la Sparta şi participând la diferite expediţii, pentru a reveni în ultima parte a vieţii (a murit după 354), în cetatea natală.

Xenofon a scris mult şi în diverse genuri. În istoriografie, el şi-a propus să-l continue pe Tucidide cu opera sa Elenicele, care expune evenimentele dintre anii 411 şi 362 (bătălia de la Mantineea). Lucrarea este însă mult inferioară Războiului peloponeziac. Informaţia lui Xenofon este lacunară, iar expunerii îi lipseşte unitatea. El nu face eforturi pentru înţelegerea evenimentelor, atribuie multă importanţă intervenţiei divinităţii, crede în visuri şi preziceri. În plus, opera are un caracter tendenţios, fiind redactată în cea mai mare parte de pe poziţii prospartane.

În schimb, Xenofon are un evident talent de povestitor. Acesta şi-l va dovedi, mai ales, într-o lucrare a sa, Anabasis (cunoscută şi sub denumirea de Expediţia celor zece mii). Lucrarea relatează, într-o manieră extrem de atrăgătoare, expediţia mercenarilor lui Cirus cel Tânăr, înfrângerea acestora şi retragerea lor prin mijlocul unor populaţii în majoritate duşmane. Scrisă de un participant la evenimente, care a avut un rol de prim plan în timpul retragerii, Anabasis inaugurează seria memoriilor istorice, gen care va cunoaşte mai târziu o deosebită înflorire, dar a cărui contribuţie la dezvoltarea istoriografiei rămâne redusă.

Tendinţele istoriografiei de a se reduce la o simplă narare a diferitelor evenimente a determinat şi modul în care a fost ea privită de contemporani. Deosebit de semnificativă este aprecierea pe care o face ARISTOTEL în Poetica (cap. IX). Făcând o paralelă între istorie şi poezie, filosoful considera că deosebirea esenţială nu constă în faptul că prima este scrisă în proză iar a doua în versuri, ci în aceea că una “înfăţişează fapte aievea întâmplate”, cealaltă “fapte care s-ar putea întâmpla”:

“De aceea – conchidea Aristotel – şi e poezia mai filosofică şi mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul”.

Evident, filosoful nu are o înţelegere exactă a raportului între general şi particular, a faptului că şi în istorie generalul se clădeşte pe particular. Aprecierea sa porneşte, însă, de la acea istoriografie care se limita, pentru a păstra exemplul său, la relatarea a “ceea ce a făcut ori pătimit Alcibiade”. Mai târziu, în Retorica, el a revenit asupra acestei chestiuni, considerând că faptele trecutului permit totuşi generalizări. Dealtfel, prin studiile sale asupra constituţiilor, Aristotel a impulsionat preocuparea de a lărgi câmpul istoric.

O deosebită importanţă pentru evoluţia istoriografiei a avut-o însă retorica, sub influenţa creatorului ei, Isocrate, şi a aceluiaşi Aristotel. Istoricii acordă o atenţie preponderentă formei, tendinţă facilitată şi de faptul că operele lor nu erau destinate lecturilor individuale, ci erau citite în public. Ei se străduiesc deci să facă o impresie maximă asupra auditoriului. Istoria devine astfel elocventă, dar superficială, metodele riguroase de cercetare şi încercările de explicare fiind în bună parte abandonate.

Un anumit reviriment în dezvoltarea istoriei s-a constatat în perioada elenismului. Ridicarea Macedoniei, expediţiile lui Alexandru, formarea regatelor elenistice au impus dimensiuni noi istoriografiei, au determinat o extindere a ei atât în timp, cât şi în spaţiu. THEOPOMP scrie Istoria lui Filip, iar EFOROS prima istorie universală. În acelaşi timp, se constată o dezvoltare a erudiţiei, fapt la care au contribuit intensa viaţă livrescă din statele elenistice, ca şi contactul strâns cu tradiţiile şi monumentele culturale din Egipt, Mesopotamia, Iudeea, Fenicia.

Structura politică a statelor elenistice a determinat însă şi o consecinţă negativă. Istoricii nu mai dispun de libertatea de gândire pe care o găseau în statul-cetate; de multe ori ei trebuie să-şi pună talentul în slujba cârmuitorilor, ceea ce fireşte nu putea asigura o prezentare obiectivă a faptelor; dealtfel acum apare, în bună parte sub influenţa personalităţii lui Alexandru cel Mare (care a luat în expediţiile sale şi istorici, ale căror opere s-au pierdut în cea mai mare parte), genul biografic, care oscilează între istorie şi literatură şi în care nu cultul pentru adevăr este acela care predomină. Pe de altă parte, după Tucidide, se constată o anumită ruptură între istoriografia propriu-zisă şi erudiţie. Istoricii se limitează adesea la o prelucrare după regulile retoricii a unor scrieri mai vechi, ceea ce nu dă operelor lor fundamentul solid al unei documentaţii precise; erudiţii sunt preocupaţi de strângerea şi analiza diferitelor izvoare, fără a urmări însă elaborarea unor sinteze pe baza lor. Dealtfel, ruptura istorie-erudiţie va persista multă vreme, ea întâlnindu-se până în perioada modernă a istoriografiei.

O importantă excepţie în această evoluţie o constituie opera lui POLIBIU (cca 210–125). Pe bună dreptate, în scara valorilor istoriografiei antice, el este de obicei plasat alături de Tucidide. Născut la Megalopolis, dintr-o familie importantă, Polibiu a luat de timpuriu parte activă la acţiunile Ligii ahaice, care încerca să salveze libertatea cetăţilor greceşti, ameninţată de creşterea puterii romane. După înfrângerea definitivă a Macedoniei (168 î.Hr.), romanii au început să se amestece direct în viaţa cetăţilor greceşti, luând şi un număr de ostatici, printre care s-a aflat şi Polibiu. În ultima parte a vieţii, pe care a împărţit-o între Grecia şi Roma, a avut un rol influent între compatrioţii săi şi l-a însoţit pe Scipio în campaniile de la Cartagina (146) şi Numantia (133).

Polibiu trăieşte, astfel, într-o perioadă favorabilă creării unei opere de mare valoare. Lupta pentru libertate a reînviat necesitatea unui ideal obştesc, capabil să ducă la o elevare a gândirii. Pe de altă parte, rapida ridicare a Romei şi prăbuşirea altor state solicita gânditorilor o explicaţie. Prin activitatea sa, Polibiu a fost într-o situaţie privilegiată, el cunoscând îndeaproape atât evoluţia politică a cetăţilor greceşti, cât şi pe aceea a Romei, fapt care I-a asigurat un orizont deosebit de larg. Este ceea ce se reflectă în mod pregnant în principala sa scriere, Istorii, cuprinzând expunerea evenimentelor de la primul război punic până la supunerea definitivă a Cartaginei şi Greciei (264–146 î.Hr.).

Lucrarea (cuprinzând iniţial 40 de cărţi, din care s-au păstrat integral primele cinci, iar restul fragmentar) dezvăluie o concepţie despre istorie asemănătoare cu aceea a lui Tucidide. Polibiu are o atitudine extrem de serioasă faţă de obiectul preocupărilor sale. Pentru el, principala condiţie pe care trebuie să o respecte istoricul este redarea adevărului care este lumina istoriei; “dacă nu-i pătrunsă de adevăr, istoria e o simplă poveste fără preţ” şi, de fapt, nici nu se mai poate numi istorie. De aceea, el întreprinde o ascuţită critică a istoriografiei retorice; observaţiile pe care le face asupra operei lui Timaios şi Theopomp îi prilejuiesc alcătuirea unui adevărat tratat de metodică istorică. În acelaşi timp, el caută să aplice principiile enunţate şi în cercetarea concretă a evenimentelor. În acest scop, a cules o documentaţie deosebit de bogată, cercetând arhive şi documente, făcând călătorii în locurile unde avuseseră loc diferitele evenimente, culegând mărturii orale, la care, pentru ultima parte a scrierii, adaugă propriile amintiri.

Apelând la o metodă riguroasă, Polibiu este, în acelaşi timp, preocupat în permanenţă să explice evenimentele pe care le tratează. În mod repetat, el arată că este necesar să se cunoască “cum, când şi din ce cauză” s-a produs un eveniment. Pentru el, “nimic nu trebuie observat şi cercetat cu mai multă atenţie decât cauzele unui eveniment”. În legătură cu aceasta, este de observat că, mergând pe urmele lui Tucidide, el face distincţie între cauza, pretextul şi începutul evenimentelor, dintre care prima este cea mai importantă. Preocuparea pentru descifrarea ei, deşi dificilă, este inerentă adevăratei istorii.

“Atât scriitorii, cât şi cititorii istoriilor trebuie să fie atenţi nu atât la povestirea faptelor înseşi, cât la împrejurările care au precedat, au însoţit sau au urmat faptele. Căci dacă se elimină din istorie cauzele, mijloacele şi scopurile care au determinat evenimen-tele, precum şi ce a rezultat, fericit sau nefericit, au avut, ceea ce rămâne din ea este numai un spectacol declamatoriu”.

Prin urmare, spune în altă parte Polibiu:

“cel care răpeşte istoriei […] cauza, […] răpeşte tocmai ceea ce este caracteristic istoriei”.

Insistenţa cu care istoricul revine asupra principiului cauzalităţii este legată de credinţa că studierea trecutului este cel mai sigur instrument de educaţie politică, cel mai potrivit mijloc de îndreptare şi cea mai strălucită învăţătură. El şi-a definit opera ca o istorie pragmatică, înţelegând prin aceasta expunerea faptelor (în gr. pragmata) istorice cu scopul de a oferi învăţăminte pentru prezent şi viitor.

Privită sub acest raport, cea mai mare utilitate o are istoria universală:

“Cei care cred că din istoria particulară pot să priceapă cum se cuvine ansamblul mi se pare că păţesc tocmai ca nişte oameni care, văzând bucăţile împrăştiate ale unui corp mai înainte viu şi frumos, ar socoti că îşi dau destul de bine seama de puterea şi frumuseţea însăşi a fiinţei vii […]. De la o parte se poate căpăta o idee despre întreg, însă o cunoaştere şi o noţiune adevărată nu se poate dobândi […]. Numai cine cercetează cu atenţie istoria sub toate aspectele va putea să tragă din ea folos şi desfătare”.

Sub acest raport, se poate spune că lucrarea lui Polibiu este cu adevărat o istorie universală, depăşind-o categoric pe aceea a lui Eforos.

Ceea ce dă unitate epocii la care se referă Polibiu este rapida ridicare a romanilor, care şi-au făurit o asemenea putere, “încât contemporanii pot doar s-o privească uimiţi, iar urmaşii nu vor ajunge niciodată s-o întreacă”. Încercând să explice această ridicare, Polibiu invocă destinul, care “participă continuu la luptele omenirii”, dar această invocare nu depăşeşte un cadru general. Fără a omite nici rolul hazardului, istoricul este preocupat, însă, de aflarea unor explicaţii umane, singurele care puteau conferi istoriei un rol de educatoare.
În mod deosebit, Polibiu insistă asupra importanţei constituţiilor:

“Structura constituţiei unui stat trebuie socotită cea mai însemnată cauză a reuşitei oricărei acţiuni. Căci din ea, ca dintr-un izvor, nu numai că ţâşnesc toate planurile şi începutul oricăror lucrări, dar tot din ea se trage şi sfârşitul”.

Reluând idei mai vechi, Polibiu distinge trei forme fundamentale de guvernământ, care se subîmpart însă în forme bune – monarhia, aristocraţia şi democraţia – şi forme rele – tirania, oligarhia şi ohlocraţia (tirania mulţimii). Formele bune au tendinţa de a se transforma în cele rele (monarhia în tiranie, aristocraţia în oligarhie, democraţia în ohlocraţie). O asemenea tendinţă nu există, însă, în cazul constituţiilor mixte, unde diferitele puteri se echilibrează. Este tocmai ceea ce, consideră Polibiu, a asigurat puterea Romei, deşi cu un alt prilej el revine asupra acestei idei, constatând şi în cazul romanilor o evoluţie în sens negativ.

În legătură cu aceasta, trebuie amintită şi o altă idee a lui Polibiu. Pornind de la exemplul cetăţilor greceşti, care ajunseseră, în majoritate, în decadenţă, el a ajuns la concluzia că fiecare stat, la fel ca organismele vii, se dezvoltă potrivit ordinii naturii şi că deci, după perioadele de creştere şi dezvoltare, urmează în mod inevitabil declinul şi prăbuşirea. Polibiu este, astfel, creatorul teoriei organice a evoluţiei societăţii, teorie care va fi frecvent reluată ulterior. Istoria îi apare lui Polibiu ca o disciplină cu o înaltă menire, care cere un considerabil efort metodologic şi interpretativ. Din acest motiv, ea nu poate fi practicată de oricine, pentru aceasta fiind indispensabile importante calităţi. Un istoric, spune el, trebuie să cunoască oamenii şi obiectul despre care scrie, să aibă experienţă în problemele militare şi în cele politice, să fi călătorit prin lume. Recunoaştem aici, de fapt, un autoportret pe care şi-l întocmeşte istoricul, justificat dealtfel de lucrarea sa. Privită în ansamblu, opera lui Polibiu este de o valoare netăgăduită şi ea s-a bucurat de multă preţuire, atât în antichitate, cât şi mai târziu.

În secolele următoare constatăm o adevărată efervescenţă a cercetărilor istorice, dar din multiplele încercări în acest domeniu doar câteva merită să ne reţină atenţia. În epoca lui August, DIODOR din Sicilia a dat Biblioteca istorică în 40 de cărţi, pe care a conceput-o ca istorie universală a tuturor timpurilor şi tuturor popoarelor. Din cele 15 cărţi care s-au păstrat, se observă însă că autorul lor nu avea capacitatea de a alcătui o adevărată sinteză, opera sa apărând mai degrabă ca o enciclopedie, ale cărei părţi sunt simple compilaţii după alte lucrări. În aceeaşi perioadă, DIONIS din Halicarnas a întocmit o voluminoasă lucrare, Antichităţile Romei, care a păstrat mai fidel tradiţiile asupra începuturilor istoriei romane. El subliniază necesitatea generalizărilor, considerând că “istoria este filosofia predată cu ajutorul exemplului”, dar, după cum s-a remarcat, nu are simţul problematicii istorice. Este probabil că o mai mare valoare au avut Studiile istorice, pierdute însă, ale lui STRABON, autorul cunoscutelor şi preţioaselor Studii geografice.

Dintre istoricii de la începutul erei creştine (în afara lui Flavius Josephus, care a alcătuit o istorie a evreilor în limba greacă), merită să fie amintit, mai ales, PLUTARH (cca 46–cca 125). Celebritatea sa a fost asigurată de scrierea Vieţi paralele. Lucrarea cuprinde 46 de biografii alternative ale unor personalităţi eline şi romane, după fiecare pereche urmând o paralelă. Impulsul acestei scrieri este, în acelaşi timp, de natură politică şi morală. Pe de o parte, el a urmărit o apropiere greco-latină, Vieţile paralele având menirea să arate romanilor că grecii au avut personalităţi comparabile cu ale lor, iar concetăţenilor săi că romanii nu sunt nişte barbari. Pe de altă parte, el şi-a propus să prezinte contemporanilor exemple care trebuie urmate. Preocuparea morală face însă ca biografiile lui Plutarh să se diferenţieze de istoria propriu-zisă. Este adevărat, el a adunat o documentaţie imensă, a utilizat uneori critica istorică, a încercat să explice faptele, dar modul său de expunere nu este întotdeauna cel al unui istoric. Dealtfel, chiar Plutarh a precizat distincţia necesară, la începutul perechii de biografii Alexandru cel Mare – Caesar:

“Aici noi nu scriem istorie, ci povestim vieţile unor oameni, şi apoi virtutea sau viciul nu se vădesc întotdeauna din faptele cele mai strălucite ci, de multe ori, un lucru neînsemnat, o vorbă sau o glumă dau în vileag firea unui om mai bine decât o dau luptele în care cad ostaşi cu zecile de mii şi decât întinse şiruri de oşteni gata de luptă şi chiar decât faimoasele împresurări de cetăţi”.

De aceea, Plutarh, fără a neglija marile fapte, s-a arătat mai puţin preocupat de reconstituirea adevărului istoric, uneori introducând şi elemente legendare. Datorită conţinutului său şi modului în care este scrisă, lucrarea s-a bucurat de o largă răspândire. Indiferent de discuţiile privind predecesorii săi în acest domeniu, se poate afirma că Plutarh este acela care a impus biografia politică. Vieţile paralele a fost una dintre operele antice cele mai citite începând din perioada Renaşterii, ele constituind şi o lectură preferată a cititorilor români din secolele XVIII–XIX. În 1844, când Heliade intenţiona să publice o “Bibliotecă universală”, primul istoric care urma să fie tradus era tocmai Plutarh.

Dependenţa politică a grecilor de Imperiul roman a avut importante consecinţe şi sub raport spiritual. Gânditorii elini continuă tradiţii care le sunt proprii dar, începând de la Polibiu, ei se consideră tot mai mult ca cetăţeni ai Imperiului, fiind preocupaţi, mai ales, de istoria acestuia. Se poate spune chiar că ultimii istorici greci mai importanţi, Arrian, Appian şi Dio Cassius, sunt mai curând istorici romani de limbă greacă.

Astfel, ARRIAN (95–175 d.Hr.), originar din Bithinia, s-a integrat cercurilor conducătoare ale Imperiului, fiind senator sub Traian, consul şi guvernator al Capodociei sub Hadrian. El a dat mai multe lucrări, dintre care principalul interes îl prezintă Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia. În conformitate cu tendinţele vremii, lucrarea se ocupă aproape exclusiv cu expediţiile şi bătăliile eroului, viaţa sa sentimentală şi intrigile de la curte. Prin bogăţia informaţiei şi conştiinciozitatea cu care a fost alcătuită, lucrarea rămâne, însă, cea mai valoroasă scriere din câte au ajuns până la noi asupra acestui subiect.

Contemporanul său, APPIAN, este un grec din Alexandria, care a căpătat rangul de cavaler, stabilindu-se la Roma ca magistrat. Admiraţia pentru puterea Romei l-a determinat să scrie o Istorie a Romei de la începuturi până în vremea sa. Materia este grupată într-o manieră originală, diferitele cărţi expunând monografic cuceririle succesive ale romanilor. Majoritatea lor s-au pierdut, printre care şi cartea a 23-a privind luptele cu dacii. Din ceea ce s-a păstrat, un interes deosebit îl prezintă partea referitoare la Războaiele civile. Appian nu-şi propune, în general, o explicare a faptelor, ci o simplă expunere a lor. Datorită însă şi subiectului, în prezentarea războaielor civile el a reuşit să arate în mod clar cauzele care au dus la izbucnirea lor, să distingă diferitele categorii sociale în luptă.

Tot o Istorie romană a scris, în secolul următor, DIO CASSIUS. Fără a se distinge printr-un spirit critic sau prin concepţii înaintate, el a întocmit o compilaţie conştiincioasă a istoriei Romei. Din cele 80 de cărţi s-au păstrat însă numai acelea privind perioada 69–10 î.Hr., restul lucrării, printre care şi partea referitoare la războaiele romanilor cu dacii, transmiţându-ni-se prin intermediul unor rezumate târzii bizantine.

Decăderea istoriografiei greceşti în ultimele ei secole este evidentă. Ea a fost sesizată şi de unii contemporani. Astfel, LUCIAN din Samosata (cca 120–180) a făcut o critică ascuţită a manierei în care era scrisă istoria, transformată într-un procedeu encomiastic, bazată mai mult pe legende şi fantezie decât pe realitate, devenită, prin utilizarea abuzivă a discursurilor, un fel de anexă a retoricii. În interesanta sa lucrare, Cum trebuie scrisă istoria, ale cărei idei sunt asemănătoare cu acelea ale lui Polibiu, Lucian arată că istoricul trebuie să cunoască treburile publice, să expună faptele cum s-au petrecut ele în realitate, să facă o selectare a lor, să utilizeze un stil uniform, să nu exagereze în utilizarea discursurilor, iar volumul lucrării să fie proporţional cu însemnătatea subiectului. Erau însă cerinţe pe care istoricii greci nu au mai fost capabili să le îndeplinească.

Evoluţia istoriografiei eline a urmat, în general, evoluţia de ansamblu a societăţii greceşti. Afirmată în momentul de maximă înflorire care a fost “Secolul lui Pericle”, ea a cunoscut apoi o involuţie, întreruptă doar de câteva mari realizări, printre care cea mai notabilă rămâne aceea a lui Polibiu. Cu toate acestea, mai ales prin marile ei personalităţi, dar şi prin activitatea mai modestă a altora, istoriografia elină a ridicat, cu limitele inerente unei faze de început, aproape toate marile probleme ale disciplinei. Influenţa ei asupra evoluţiei ulterioare a acesteia a fost, astfel, considerabilă, ea resimţindu-se, în primul rând, asupra istoriografiei latine.

sursa: history.uaic.ro

Un răspuns

  1. Domnule Horia Dumitru Oprea,

    felicitări pentru articol! Nu ştiam că acea carte 68 despre daci a lui Dio Cassius este doar o prescurtare târzie. Cine a făcut prescurtarea?

    Cu stimă,
    Petru Dincă, lingvist

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: