Deux ex machina – Un zeu dintr-o maşinărie

deux ex machina

În vremea tiranului Pisistrate (600 ‑ 527 î.e.n.), la Atena au loc primele reprezentaţii teatrale. Ritualurile cu măşti de ţap de la sărbătorile lui Dionysos se dezvoltă dincolo de intonarea imnurilor închinate zeului de corul dirijat de un corifeu: apare dialogul, prin divizarea corului şi prin avansarea actorului‑interpret al patronului divin. Tematica se extinde asupra miturilor, a legendelor şi a istoriei. Inovaţiile se succed neverosimil de rapid şi, numai pe durata unui secol şi jumătate, teatrul grec atinge nivelul unui clasicism excepţional prin Eschil (526‑456 î.e.n.), Sofocle (496‑405 î.e.n.), Euripide (480‑406 î.e.n.) şi Aristofan (445‑380 î.e.n.), expresie a faptului că dramaturgia răspunde unor imperative ale societăţii aflate în căutarea identităţii sale în raport cu Destinul, cu voinţa afirmării, cu sensul personalităţii umane, cu aspectele unei religii ale cărei limite devin transparente.

Eschil îl alege pe Prometeu pentru răzvrătirea sa care schimbase viaţa oamenilor în bine ‑ introducând al doilea actor în scenă ‑, Sofocle dezvoltă reflectarea, descoperind dramatismul omului „ca măsură a tuturor lucrurilor” (aducând al treilea actor, element ce dinamizează considerabil spectacolul), iar Euripide diversifică structura pieselor prin alternarea de secvenţe şi prin crearea de momente încărcate de tensiune şi generatoare de sentimente puternice. Tragedia greacă parcurge traseul uimirii de la slăvirea necondiţionată şi exclusivă a sublimului religios, la descoperirea interiorului uman, fascinat de universul interogativ şi de complexitatea răspunsurilor posibile.

Considerat iniţiatorul artei scenografice, Sofocle inventează un procedeu ingenios de rezolvare a situaţiilor dificile: el imaginează intervenţia divinităţii, coborând „un zeu” cu ajutorul unei instalaţii (asemănătoare cu o macara ‑ machina), care determină deznodământul piesei. În „Filoctet”, când situaţia pare compromisă de refuzul personajului de a‑l însoţi pe Ulisse la asediul Troiei, apare Heracles în theologeion, suspendat în văzduh: „Auzi‑mi sfatu‑ntâi, vlăstar/ Al lui Peas!… (…)/ Spre zidul Troiei ai să mergi cu‑acest flăcău,/ Şi când de rana‑ţi grea vei fi tămăduit,/ Cu toţi te‑or socoti viteaz între viteji!…” (Sofocle, Filoctet). Totul se petrece întocmai, scurtând drumul spre final.

La Euripide, procedeul intră în reflexul dramaturgului: în „Medeea”, protagonista zboară cu carul ei înaripat; în „Oreste”, intervine izbăvitor Apollo; în „Elena” ‑ Dioscurii, în „Ifigenia în Aulida” ‑ zeiţa Artemis, în „Andromeda” ‑ Tetis etc.

Aristotel dezaprobă modalitatea „zeului din maşinărie”, preocupat de necesar şi de verosimil: „Prin urmare este limpede că tot aşa şi deznodământul intrigii trebuie să reiasă din subiect, iar nu dintr‑o intervenţie divină cum e cazul în Medeea şi în Iliada, când e vorba de reîntoarcere: dimpotrivă, nu trebuie să folosim intervenţia divină decât pentru întâmplările petrecute în afara dramei…; noi recunoaştem doar zeilor darul de a vedea totul. În fapte nu poate să existe nimic iraţional…” (Aristotel, Poetica). Semnificaţiile procedeului ţin de complexitatea conţinutului ideatic şi de modernizarea formei.

„Deus ex machina” ilustrează figurat ideea de rezolvare a unei situaţii de impas, prin intervenţia oportună a unui factor dincolo de limitele credibilului.

sursa: Theodor Parapiru, Expresii celebre. „Deux ex machina” , în AXIS LIBRI, An III, nr. 9, decembrie 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: