Istoriografia greacă şi elenistică (partea a doua)

Herodot si Tucidide

Herodot si Tucidide

HERODOT din Halicarnas (n. cca 485 – m. cca 420 î.Hr.) este considerat, în general, drept întemeietorul disciplinei noastre, drept “părintele istoriei”, după aprecierea lui Cicero. Scrierea sa, Istorii, este, astfel, o operă de pionerat, ceea ce face ca ea să aibă importante limite; în acelaşi timp, însă, Herodot a indicat principalele direcţii pe care trebuia să meargă noua disciplină, a pus bazele unor importante tradiţii, ce aveau să fie dezvoltate ulterior.

Participant de timpuriu la evenimentele politice din Halicarnas, Herodot a fost nevoit să-şi părăsească cetatea natală, făcând călătorii în Egipt, Siria, Babilon, nordul Mării Negre, stabilindu-se apoi pentru multă vreme la Atena şi participând, prin 444–443 î.Hr., la fondarea coloniei greceşti Thourioi din Italia (pe locul fostei cetăţi Sybaris), unde probabil a rămas până la sfârşitul vieţii. El şi-a creat, astfel, un bogat fond de cunoştinţe, călătoriile sale oferindu-i prilejul nu numai să facă observaţii asupra realităţilor din alte regiuni, ci şi să aibă convorbiri cu învăţaţii localnici. Deosebit de importantă a fost şederea sa la Atena, în viaţa culturală a căreia s-a şi integrat; aici, el a venit în contact cu filosofia sofistă, a făcut parte din anturajul lui Pericle, a devenit prietenul lui Sofocle, a primit recompense oficiale pentru lecturile publice fragmentare din Istorii. Contactul cu spiritul atenian a determinat includerea în scrierea sa a unor încercări de explicare raţionalistă; în acelaşi timp însă el rămâne tributar şi logografilor de la care preia modul de expunere, ca şi preocuparea pentru descrierile geografice. Această influenţă apare limpede din conţinutul Istoriilor. Arătând obiectivul acestora, autorul lor arată chiar de la început că:

“ Herodot din Halicarnas înfăţişează aici cele aflate în cercetarea sa; ca să nu fie uitate cu trecerea vremii câte s-au făcut între oameni; nici mari şi minunate isprăvi, ce le-au săvârşit în văzul lumii întregi grecii sau barbarii, ca să nu-şi piardă faima – cum şi ca să arate pentru care pricină s-au războit între ei”.

Lucrarea începe prin a expune primele contacte ale grecilor cu perşii, istoria lui Cresus, situaţia Greciei în secolul al VI-lea; urmează apoi istoria creşterii puterii persane, întreruptă de numeroase digresiuni privind Ecbatana, cetăţile greceşti din Asia, Libya, Tracia, Sciţia, cea mai lungă fiind aceea privind Egiptul, prilejuită de expunerea cuceririi acestuia de către Cambyse. Ultima parte a scrierii – aproape o jumătate a ei – este consacrată campaniilor persane împotriva Greciei europene, ale căror momente principale sunt expuse amplu şi dramatic.

Prin vastitatea lucrării, Herodot îi depăşeşte în mod evident pe logografi, după cum le este superior şi prin modul în care expune şi comentează faptele. Apoi, informaţia sa este mai variată şi mai sigură, situaţie la care contribuie şi faptul că el se referă mai ales la istoria contemporană lui, asupra căreia putea dispune de date mai precise. Printre izvoarele sale, figurează scrierile logografilor, poezia epică, însemnările asupra oracolelor, documente cu caracter oficial, unele inscripţii, informaţiile martorilor oculari şi cele culese în timpul călătoriilor ş.a. Constatăm, de altfel, în opera sa, o tendinţă spre obiectivitate pe care uneori o afirmă explicit. De asemenea, el îşi critică predecesorii, creând şi aici o tradiţie a cercetării istorice, care, datorită caracterului ei de permanentă perfectibilitate, trebuie să preia critic realizările anterioare. La Herodot, critica însă nu este constantă şi uneori lipseşte cu desăvârşire, ceea ce îl face să accepte unele date, cum sunt cele oferite de poemele homerice, fără a mai analiza veridicitatea lor.

Această atitudine este legată şi de incapacitatea “părintelui istoriei” de a se desprinde complet de mitografie, fapt care se reflectă pregnant în interpretarea diferitelor evenimente. După cum am văzut, el îşi propune nu numai să expună conflictul dintre greci şi barbari, ci să-i explice şi cauza. La fel, el sesizează transformările la care sunt supuse diferitele societăţi. Sublinierea acestor transformări, impusă de realitate, nu porneşte însă de la înţelegerea caracterului evolutiv al omenirii; pentru Herodot, la fel ca pentru ceilalţi istorici antici şi mulţi de mai târziu, omul este acelaşi în toate timpurile, indiferent de condiţiile în care trăieşte. Conform unei credinţe dominante în întreaga istoriografie antică, diferitele evenimente sunt un rod al destinului: “Întâmplările cârmuiesc oamenii şi nu ţin oamenii cârma întâmplărilor”, spune Herodot, într-o formulare care ne face să ne gândim la aceea a lui Miron Costin. Zeii intervin în mod constant în evoluţia societăţii, fără ca această intervenţie să fie privită ca plecând întotdeauna de la aceleaşi criterii; o deosebită importanţă se acordă acţiunii lor, ca urmare a “invidiei” (nemesis), faţă de realizările pământenilor, temă cu o largă circulaţie în beletristica antică. De asemenea, istoricul pare să creadă în oracole. În acelaşi timp, însă, el încearcă să găsească evenimentelor şi explicaţii de natură umană, mai ales de natură psihologică.

Atitudinea lui Herodot asupra obiectului expunerii a avut influenţe şi asupra stilului folosit. Renunţând la dialectul doric, matern, el a întrebuinţat dialectul ionic, devenit limba prozei ştiinţifice. Stilul său este însă mai apropiat de cel literar. A contribuit aici şi introducerea în text a numeroase discursuri (prezenţa acestora va fi caracteristică aproape tuturor scrierilor istorice antice), dialoguri, povestiri, anecdote. Istoriile câştigă, astfel, sub raportul savorii, pierd însă sub acela al rigurozităţii.

Opera “părintelui istoriei” are, astfel, nu numai importante merite, ci şi notabile limite. Dealtfel, chiar unii antici i-au adus anumite reproşuri. Imposibilitatea lui Herodot, de a desprinde complet istoria de literatură, l-a determinat pe Tucidide, se pare, să-l includă printre logografi. Chiar meritoria sa încercare de prezentare obiectivă a faptelor i-a atras acuzaţia de “filobarbar”. Asemenea critici sunt, însă, în bună parte, neîntemeiate. Dealtfel, istoricul s-a bucurat, în general, de aprecierea anticilor şi a exercitat o importantă influenţă asupra urmaşilor. Opera sa a fost bine cunoscută începând din perioada Renaşterii. Limitele lucrării sale sunt evidente, dar ele erau nu numai un rezultat al condiţiilor în care a fost scrisă, ci şi inerente în cazul unui deschizător de drumuri, aşa cum a fost Herodot în cazul disciplinei istorice.

În mare parte, aceste limite au fost depăşite de urmaşul său imediat, TUCIDIDE. S-a observat, pe bună dreptate, că, deşi diferenţa de vârstă între acesta şi Herodot este de numai 20–25 de ani, operele lor apar ca produsul a două epoci diferite. Se poate afirma că scrierea lui Tucidide, Războiul peloponeziac, constituie apogeul istoriografiei antice.

Tucidide s-a născut în jurul anului 460. El aparţinea unei mari familii ateniene, din care făceau parte Miltiade, învingătorul de la Maraton, şi Cimon. Tatăl său, Oloros, pare să se tragă din regii traci, fiind posesorul unei importante averi. Mediul familial era astfel propice pentru cultivarea marilor fapte ale trecutului. În acelaşi timp, Tucidide a putut beneficia de climatul intelectual al Atenei, într-o perioadă de maximă înflorire a acesteia. De tânăr a asistat la marele conflict care a fost Războiul peloponeziac şi la care a fost participant activ. Ales strateg în 424 î.Hr., el a fost învins de spartanul Brasidas, ceea ce a făcut să fie exilat în Tracia. Anii de exil, favorabili cercetării şi meditaţiei, i-a consacrat redactării operei, pe care nu a apucat să o termine (expunerea evenimentelor se opreşte la anul 411 î.Hr.), întrucât, revenit la Atena în 404, s-a stins din viaţă la puţină vreme.

Războiul peloponeziac, aşa cum o indică chiar titlul, este, într-o măsură mai mare decât în cazul Istoriilor lui Herodot, o lucrare de istorie contemporană. După cum rezultă din explicaţiile pe care le dă Tucidide la începutul scrierii sale, două au fost, mai ales, raţiunile pentru care s-a oprit asupra acestui subiect. Mai întâi, pentru istoricul atenian:

“aceasta a fost cea mai mare frământare din lumea elenică şi pentru o oarecare parte a barbarilor şi, ca să ne exprimăm astfel, pentru cea mai mare parte a omenirii”.

Abordarea unui subiect de istorie contemporană trebuia să aibă importante consecinţe, atât sub raportul metodei, cât şi sub acela al concepţiei. Tucidide, ne-o spune el singur, a început să scrie istoria Războiului peloponeziac imediat după ce acesta a izbucnit. Aceasta nu înseamnă însă că scrierea sa are un caracter memorialistic. Dimpotrivă, Războiul peloponeziac este o operă istorică, alcătuită pe baza celor mai riguroase criterii pe care le putea oferi antichitatea.

Ceea ce impresionează, de la început, în scrierea istoricului atenian este preocuparea constantă pentru întrebuinţarea unei metode sigure de cercetare. Convins că descoperirea adevărului este scopul principal al istoricului, el elimină tot ceea ce nu poate fi dovedit prin mărturii documentare sigure. Din acest motiv, critică pe logografii care au povestit evenimentele în aşa fel încât “să fie mai fermecătoare la auz decât mai apropiate de adevăr”. Dimpotrivă, un istoric trebuie să utilizeze numai informaţiile care se dovedesc a fi exacte. Tucidide poate fi considerat drept întemeietorul criticii istorice, fiind primul care îi schiţează principiile. El ţinea astfel seama de inexactitatea transmiterii informaţiilor şi de caracterul tendenţios al mărturiilor contemporane.

Aceste principii sunt aplicate în cercetarea concretă a desfăşurării evenimentelor, istoricul atenian asigurându-şi o documentaţie amplă şi sigură, permisă şi de faptul că subiectul său este de istorie contemporană. A utilizat mărturiile orale, a călătorit în localităţile în care avuseseră loc cele mai importante evenimente, a folosit documente pe care le-a redat, pentru o mai mare autenticitate, în limba lor. În acelaşi timp, a încercat să găsească informaţii sigure asupra trecutului printr-o analiză critică a legendelor sau a rămăşiţelor vechilor legi şi obiceiuri. Ceea ce sporeşte valoarea operei lui Tucidide este, apoi, şi tendinţa sa de a da explicaţii raţionale evenimentelor. Este adevărat, la fel ca ceilalţi antici, el crede în destin şi nu omite rolul întâmplării; în general, însă, este preocupat să descifreze explicaţiile umane ale evenimentelor. În mod deosebit, el insistă asupra rolului pe care l-au avut personalităţile; în acelaşi timp, are în vedere rolul condiţiilor naturale, rolul comerţului în dezvoltarea oraşelor, sesizează legătura între istoria militară şi viaţa internă. De asemenea, face distincţie între cauzele şi pretextele evenimentelor, motiv pentru care consideră necesar ca, înainte de a începe expunerea propriu-zisă a conflictului, să-i studieze antecedentele. Atitudinea raţionalistă în relatarea faptelor, importanţa acordată scrisului istoric sunt legate la Tucidide şi de necesitatea unei expuneri adecvate:

“Şi poate că lipsa miraculosului va părea că desfată mai puţin auzul. Toţi însă care vor să cerceteze adevărul celor întâmplate şi celor care vor mai avea loc cândva iarăşi – la fel, sau aproape la fel, datorită firii omeneşti – le vor socoti de folos. Căci am făurit o operă cu valoare permanentă, nu în vederea unei audiţii de o clipă”.

Este de la sine înţeles ca, într-o scriere pe care însuşi autorul o doreşte “o operă cu valoare permanentă”, să se utilizeze un stil sobru, iar expunerea să fie sistematizată după criteriul strict cronologic – “s-a scris în ordine cum s-a întâmplat fiecare eveniment, pe veri şi pe ierni”, precizează Tucidide – iar digresiunile, care dau atâta savoare Istoriilor lui Herodot, să lipsească aproape cu desăvârşire. Singurul element care apropie Războiul peloponeziac de literatură sunt frecventele şi amplele discursuri atribuite diferitelor personalităţi. Istoricul atenian nu are însă pretenţia că aceste discursuri sunt redate aşa cum au fost rostite în realitate. În ultimă instanţă, el le foloseşte pentru a da o explicaţie diferitelor evenimente, adeseori expunând în ele propriile concepţii.

Sub multiple raporturi, Tucidide, considerat uneori ca “primul istoric filosof”, s-a ridicat până la cel mai înalt nivel pe care îl putea permite epoca. El s-a bucurat de o mare preţuire atât din partea istoricilor elini, cât şi a celor latini. Să observăm însă că influenţa sa a fost puternică mai ales în ceea ce priveşte modul de expunere; în antichitate, se studia stilul său, metodele de naraţiune, nu însă şi cele de cercetare, care au fost aproape complet abandonate. Abia mult mai târziu, începând de la Hobbes, el a fost preţuit sub toate aspectele, fiind considerat, uneori, ca un precursor al istoriografiei moderne.

sursa: history.uaic.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: