Istoriografia greacă şi elenistică (prima parte)

Hesiod

Hesiod

Ca şi alte manifestări ale spiritului uman, istoriografia – în sensul propriu al cuvântului – este un produs al Greciei antice. Faptul îşi are explicaţiile sale bine definite. Elada a oferit gândirii, în general, şi celei istoriografice, în particular, condiţii mult mai favorabile decât acelea din Orientul antic. Ele rezultă, în primul rând, din superioritatea structurii social-politice a Greciei antice. Spre deosebire de Orient, unde imense teritorii sunt reunite sub puterea despotică a unui monarh, considerat ca o zeitate pe tron, ceea ce nu îngăduia o viaţă politică şi elimina posibilitatea unei gândiri libere, în Grecia predominau statele-cetăţi; or, multitudinea acestora şi specificul organizării lor au permis participarea unui mare număr de cetăţeni la viaţa publică. Dezbaterile din agora, prin varietatea lor şi relativa libertate în care erau purtate, au contribuit nu numai la stimularea gândirii politice, ci şi la dezvoltarea generală a spiritului grec. Printre altele, ele erau de natură să stimuleze preocupările pentru istorie; în dezbaterea unei probleme contemporane, apelul la trecut era adesea indispensabil pentru argumentarea unei anumite hotărâri.

Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere orizontul mult mai larg al elenilor în raport cu orientalii. Orăşeni şi navigatori în cea mai mare parte, ei au întemeiat numeroase colonii, pe o arie întinsă, iar călătoriile maritime, uneori la distanţe apreciabile, au constituit o îndeletnicire de bază a lor. Ei au venit, astfel, în contact cu realităţi foarte diferite. Interesul pentru situaţiile din alte locuri a fost, în mod logic, asociat cu interesul pentru situaţiile din alte timpuri; dealtfel, în primele manifestări istoriografice, nu se face o distincţie între descrierile geografice şi povestirile istorice.

În sfârşit, naşterea şi dezvoltarea istoriografiei eline (practicată nu de funcţionari, ca în statele despotice din Orient, ci de o intelectualitate liberă) trebuie raportate şi la efervescenta atmosferă culturală din Grecia antică. În mod deosebit, trebuie să avem în vedere dezvoltarea literaturii şi filosofiei, a unor domenii deci înrudite cu istoriografia. Dealtfel, aceasta din urmă a fost mult timp considerată ca parte componentă a literaturii; ca şi alte genuri literare, ea îşi avea muza sa, Clio. Această apropiere era cu atât mai logică cu cât poeţii şi prozatorii îşi alegeau frecvent ca subiect fapte, reale şi legendare, ale trecutului, cele mai adânci rădăcini ale istoriografiei fiind căutate uneori încă în poemele homerice. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că, în încercarea de a explica originea omului şi a societăţii, elenii au apelat la mitologie, domeniu legat de literatură, dar care, mai multă vreme, datorită spiritului lor religios şi neputinţei de a rezolva ştiinţific problemele referitoare la timpurile mai îndepărtate, a fost încorporat şi istoriografiei.

O primă încercare sistematizată de a explica, pornind de la mitologie, originea omenirii şi fazele evoluţiei ei aparţine lui HESIOD, cu lucrările sale Teogonia (Originea zeilor) şi Munci şi zile. Prima din ele începe cu mitul creării lumii şi continuă cu istoria generaţiilor succesive de zei, prezentaţi într-o lumină mai arhaică decât la Homer. În Munci şi zile, se încearcă legarea trecutului de prezent, într-o tratare cronologică ale cărei trepte sunt generaţiile. Preluând şi amplificând o teorie orientală, Hesiod dezvoltă ideea unei evoluţii descendente a omenirii, sugerată şi de simbolizarea vârstelor ei prin diferite metale (aurul, argintul, bronzul, fierul). Iniţial, în epoca de aur, omul a fost fericit, dar voind să-i egalizeze pe zei prin focul răpit de Prometeu, aceştia l-au pedepsit, vârstele de argint şi de bronz constituind un continuu declin.

Preocupările pentru trecut s-au amplificat în secolul al VI-lea î.Hr., în oraşele din Ionia. Aici a apărut o bogată literatură istorico-geografică, ilustrată de logografi (scriitori în proză). Aceştia nu sunt însă istorici în sensul propriu al cuvântului, ei oscilând între poezia epică şi noul spirit filosofic care se afirmă în această perioadă, între mitologie şi realitate, ceea ce conferă scrierilor lor un caracter mixt, contradictoriu. A contribuit la aceasta şi faptul că, adesea, ei îşi aleg subiectele din trecutul îndepărtat (genealogii ale ginţilor nobile, care de obicei începeau cu zeii, legende despre întemeierea oraşelor ş.a.). Totuşi, meritele logografilor în pregătirea terenului pentru istoriografie sunt incontestabile. Mai întâi, ei au desfăşurat un efort considerabil pentru documentare. În tendinţa de a strânge informaţii cât mai ample şi mai sigure, ei au practicat în mod curent constatarea la faţa locului. Culegerea unui material eterogen a determinat şi apariţia primelor încercări critice. Apoi, logografii nu se ocupă numai de istoria cetăţilor greceşti, ci şi de aceea a altor populaţii şi state, ceea ce contribuia la lărgirea orizontului scrierilor lor. În ele apar, pentru prima dată, consideraţii despre structura politică a statelor orientale, în raport cu polisurile greceşti. Astfel se impune şi metoda comparativă. În sfârşit, logografii nu-şi propun numai simpla informare, desluşirea adevărului, ci urmăresc să facă nemuritoare faptele măreţe ale trecutului, toate acestea într-o formă influenţată de epopee, dar utilizând uneori şi un început de stil ştiinţific.

Cei mai importanţi dintre ei sunt Hecateu din Milet şi Hellanicos din Mitilene.

Om politic şi cărturar, HECATEU a trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea şi la începutul secolului al V-lea î.Hr. A călătorit mult, el fiind acela care a denumit Egiptul “un dar al Nilului”. Hecateu manifestă notabile preocupări pentru unele aspecte esenţiale ale cercetării trecutului. Este adevărat, elementul mitic are încă un loc important (chiar autorul se consideră descendent, la a 16-a generaţie, al unui zeu). El îşi propune însă să stabilească o cronologie mai riguroasă a timpurilor legendare. Numele său este asociat şi de prima subliniere a necesităţii criticii istorice, care apare chiar la începutul Genealogiilor:

“Astfel grăieşte Hecateu milesianul: scriu acestea aşa cum socot că au fost cu adevărat; căci spusele grecilor sunt multe şi, după părerea mea, bune să stârnească râsul”.

În aplicarea criticii, el adoptă principiul verosimilităţii, în funcţie, fireşte, de credinţele vremii; de exemplu, nu neagă existenţa Cerberului la intrarea infernului, dar consideră că acesta nu poate fi un câine cu trei capete – întrucât aşa ceva nu există în realitate – ci un şarpe veninos.

Celălalt logograf important, HELLANICOS, are merite mai ales în dezvoltarea erudiţiei. Dintre lucrările sale trebuie să reţinem, mai întâi, prima încercare cunoscută de a alcătui un tablou cronologic, în raport cu ciclul anilor astronomici, al tuturor evenimentelor cunoscute din jumătatea de mileniu care despărţea epoca războiului troian de vremea sa. Pentru aceasta, a ales ca axă de referinţă lista preoteselor sanctuarului Herei din Argos (primul său succesor, Hippias din Elis, va prefera, exemplu care va fi urmat, lista învingătorilor la olimpiade). Tot Hellanicos este autorul primei monografii erudite, o istorie a Atenei (Atthis), ca şi al altor scrieri asupra Eoliei şi Arcadiei, sau asupra unor popoare străine (perşii, sciţii). Se poate spune că prin el se realizează un început de specializare a cercetării trecutului.

Pregătită de realizările logografilor, istoriografia s-a impus ca disciplină de sine stătătoare în secolul al V-lea, î.Hr. Faptul nu este întâmplător. Secolul al V-lea – “Secolul lui Pericle” – constituie o perioadă de maximă afirmare a societăţii eline. În Atena şi în alte state greceşti, se impune democraţia, formă de organizare evident superioară celor din alte regiuni, şi care a permis o adevărată efervescenţă spirituală. Este acum perioada când apar tragediile lui Sofocle şi Euripide, ca şi comediile lui Aristofan, când Fidias creează remarcabilele sale opere, când filosofia cunoaşte importante progrese, datorate sofiştilor şi adversarului lor Socrate, când Hippocrat pune bazele medicinii raţionale. O asemenea atmosferă trebuia să se răsfrângă, în mod pozitiv, şi asupra modului cum era realizată cunoaşterea trecutului. În această privinţă, un rol deosebit a revenit şi marilor evenimente politice pe care le cunoaşte Grecia secolului al V-lea. Este vorba, mai întâi, de războaiele medice, pe care elenii le-au considerat multă vreme drept cel mai important eveniment al istoriei universale şi care s-au bucurat de un ecou cu atât mai puternic şi mai prelungit datorită inegalităţii forţelor aflate în luptă şi condiţiilor dramatice în care a fost obţinută victoria. O impresie la fel de puternică a produs-o războiul peloponeziac, cu atât mai mult cu cât el s-a desfăşurat între cetăţile greceşti şi a avut importante consecinţe pentru dezvoltarea ulterioară a acestora, ca şi a raportului de forţe dintre ele. Dealtfel, tocmai asupra acestor subiecte şi-au îndreptat atenţia principalii istoricii ai secolului, Herodot şi Tucidide.

sursa: history.uaic.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: