Lupta pentru putere – Maria de Medici împotriva fiului său, regele Ludovic al XIII-lea (prima parte)

Ludovic XIII si Maria de Medici

Cele două regenţe care, în arcul unei singure generaţii, se succedă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, aceea a Mariei de Medici şi a nurorii ei Ana de Austria, reprezintă două maniere opuse de a înţelege dubla îndatorire de regine şi de mame. Comparaţia dintre cele două suverane este inevitabilă datorită legăturilor lor de rudenie, condiţionărilor lor reciproce, precum şi numeroşilor ani petrecuţi împreună. Maria iubea mai presus de orice puterea şi voia s-o păstreze cu orice preţ şi cât mai mult posibil; Ana îşi venera fiul şi şi-a cheltuit toate energiile pentru a-i transmite intactă autoritatea regală. Nu trebuie să ne surprindă dacă felul de a se comporta al celor două regine a lăsat urme adânci atât în caracterul fiilor lor, cât şi în stilul lor de guvernare.

„Doamnă, rugaţi-vă ca eu să trăiesc; pentru că dacă dispar, [fiul vostru] vă va trata rău“, spusese Henric al IV-lea soţiei sale, alarmat de primele semne clare de incompatibilitate între firea dură şi autoritară a Mariei şi aceea orgolioasă şi încăpăţânată a Delfinului. Profeţia avea să se dovedească exactă; dar prima care nu a arătat nicio consideraţie pentru fiul ei a fost tocmai regina-mamă.

Maria nu avea motive să regrete un soţ pe care nu-l iubise şi de la care pătimise multe umilinţe şi porni cu entuziasm să înfrunte noile responsabilităţi care-i reveneau. Deşi Henric o ţinuse tot timpul departe de putere, regina avea solide convingeri religioase şi o viziune politică lucidă şi înţelegea să se folosească din plin de prerogativele sale de regentă pentru a guverna. Şi o făcu, dând dovadă de capacităţi indubitabile: obţinu aprobarea Stărilor Generale şi a Parlamentului din Paris, jucă pe rivalităţile între principii de sânge şi marii seniori ai regatului, se folosi de miniştri competenţi, restitui curţii franceze prestigiul şi fastul, relansă mecenatismul regal. Părea să fi uitat însă că îndatorirea cu care fusese investită era aceea de a-şi pune cât de curând fiul în condiţia de a domni.

Dacă Maria era o mamă cu tendinţe spre abuz, Ludovic al XIII-lea era fără îndoială un fiu dificil. Extraordinarul Jurnal al lui Jean Héroard, medicul personal al Delfinului, care nota zi după zi, de la naştere până la vârsta adultă, starea de sănătate, schimbările de caracter, de psihologie, de inclinaţii, îndeletnicirile moştenitorului tronului, ne permit să observăm îndeaproape dureroasa transformare a unui copil impulsiv, rebel şi plin de viaţă, în acel bărbat introvertit, bănuitor, melancolic şi incapabil de indulgenţă care a fost Ludovic al XIII-lea.

Copilăria lui Ludovic fusese mângâiată de afectiunea luminoasă a unui tată vesel, tandru şi puternic. Hernic îşi iubea toţi copiii, legitimi sau nu, dar rezervase totdeauna Delfinului un tratament special. Încă de foarte mic îi inoculase conştiinţa rolului căruia îi era menit, a preeminenţei lui şi a respectului ce i se cuvenea, dar se silise şi să-i înfrângă temerile şi să-i corecteze defectele, pedepsindu-l cu severitate pentru încăpăţânare, pentru indisciplină, pentru înclinaţia lui spre duritate. Se jucase, înotase, se luptase cu el şi se îngrijise să-l iniţieze cât mai repede în meseria de principe, ducându-l cu el şi ţinându-l strâns lângă el în timpul şedinţelor Consiliului.

Asasinarea tatălui îl goni brutal pe Ludovic din paradisul copilăriei şi marcă intrarea lui în lumea maternă, rece, perfidă, înfricoşătoare. O trecere traumatică, ce avea să-l marcheze pentru toată viaţa. Ludovic avea nevoie să fie îmbărbătat, mângâiat, iubit; Maria era formală, distantă, concentrată în exclusivitate asupra ei înseşi şi acea puţină tandreţe maternă de care era capabilă se revarsa toată asupra celui de-al doilea născut, extrovertit, strălucitorul, expansivul Gaston. Într-un asemenea pustiu afectiv, micului rege i-ar fi reuşit probabil să-şi păstreze sentimentul propriei demnităţi, dar şi acesta îi fu negat: maică-sa nu-i arăta nicio consideraţie, niciun respect şi, mai rău încă, întreaga curte părea să-i urmeze exemplul. Singur cu durerea lui şi rănit în orgoliu, la rându-i, Ludovic se retrase în spatele unei forme de rezistenţă pasivă, refuzând să audă ce i se spunea, să colaboreze, să asculte, devenind un copil intratabil. Pedepsele prin care mama lui încerca să-l cheme la ordine îl ultragiau, scenele la care-l supunea îl terorizau şi, de când se hrănea zilnic cu ranchiuna şi cu dorinţa de revanşă, încăpăţânarea lui triumfa constant.

Credinţa în Dumnezeu, prin care încerca să exorcizeze dispariţia tatălui său şi frica de moarte contribui la a face despărţirea sa de lume de nevindecat. Dominată de teroarea păcatului şi a sexualităţii, religiozitatea lui îl împinse către singurătate şi ascetism şi, în loc să-l îndrume spre pietate şi compasiune, îi întări intransigenţa, făcându-l implacabil atât cu ceilalţi, cât şi cu sine.

Odată cu dispariţia tatălui său, Ludovic al XIII-lea avea să îndure prezenţa imperioasă a mamei, alternând accese de rebeliune cu o dureroasă condiţie de supuşenie, cu consecinţe devastatoare asupra echilibrului său afectiv. În 1617, la numai cincisprezece ani şi jumătate, scutura cu violenţă jugul matern, reuşind să se elibereze de Maria, dar experimentul fu de scurtă durată.

Ca odinioară Henric al IV-lea, Ludovic îi detesta pe consilierii mamei sale – Eleonora Calligni, tovarăşa de joacă ce-o urmase în Franţa, şi soţul acesteia, Concino Concini, un aventurier italian pe care Eleonora îl cunoscuse la Paris. Susţinut de favoarea reginei şi de averile nevestei, Concini devenise, în câţiva ani, marchiz de Ancre, prim gentilom al camerei regelui, guvernator de Amiens, mareşal al Franţei, sfârşind prin a-şi asuma, de fapt, prerogativele unui prim-ministru. Politica lui brutală, care urmărea restaurarea autorităţii monarhice, fragilizată de regenţă, rapacitatea, ignorarea uzanţelor franceze, incredibila sa aroganţă nu numai că îl făcură pe Concini nesuferit francezilor, ci reaprinseră xenofobia faţă de italieni a acestora, existentă încă de pe vremea Caterinei. Prea sigur de sine şi de sprijinul reginei-mame, mareşalul comise imprudenţa de a nu arăta nici măcar o minimă consideraţie pentru rege şi de a-l trata cu o dezinvoltură insultătoare.

După ce-şi clocise îndelung şi în tăcere ranchiuna, la instigarea favoritului său, ducele de Luynes, Ludovic se hotărî să acţioneze. Putea să conteze doar pe susţinerea unui mic grup de fideli, dar avea de partea sa autoritatea regală şi se simţea pregătit să şi-o exercite. Presimţind acest moment, Bellegarde o implorase inutil pe regina-mamă să vegheze asupra fiului ei, deoarece, îi amintise el, dacă regele avea să-i îndemne pe conjuraţi să o părăsească pentru a trece în serviciul lui, aceştia n-ar putea face altceva decât să-i dea ascultare, iar ea s-ar găsi „cu mâinile goale“.

În dimineaţa de 24 aprilie 1617, căpitanul gărzilor regelui aşteptă ca mareşalul d’Ancre să intre în curtea interioară a Luvrului pentru a-l declara arestat şi, luând drept pretext un gest instinctiv de rezistenţă, ordonă să fie ucis pe loc de oamenii săi. Îndată ce află ştirea, Ludovic al XIII-lea se abandonă unei bucurii necontrolate şi, arătându-se la o fereastră, strigă gărzilor: „Mulţumesc, vă mulţumesc vouă tuturor! Acum sunt rege!“ Trebuie recunoscut că nu a fost un debut prea glorios pentru un suveran de nici măcar şaisprezece ani, care-şi alesese apelativul de „cel Drept”. Trupul mareşalului d’Ancre fu târât pe străzile Parisului, apoi scopit, făcut bucăţi şi devorat de o mulţime în sărbătoare.

Nu mai puţin nedemn a fost, pe plan judiciar, tratamentul aplicat soţiei lui Concini. Acuzată de vrăjitorie, Eleonora fu condamnată la moarte după un proces-farsă, în ciuda lipsei oricărei probe împotriva ei. Iar uriaşa avere care-i fu confiscată, în loc să fie folosită pentru a umple vistieria statului sărăcită de malversaţiunile sistematice de care atât ea, cât şi soţul ei se făcuseră vinovaţi de-a lungul multor ani, fu destinată de suveran ducelui de Luynes, în semn de gratitudine.

Totuşi, aşa cum pe drept a observat Simone Bertiére, asasinarea mareşalului d’Ancre a fost, înainte de toate, „un matricid prin persoană interpusă”, iar obiectivul principal al regelui rămase acela de a se descotorosi de mama sa. Neputând să o elimine aşa cum făcuse cu soţii Concini şi nesuportând ideea unei ciocniri directe, Ludovic îmbină o dată mai mult laşitatea cu duritatea. Imediat după moartea mareşalului, regina-mamă îşi dădu seama că era prizonieră în propriile-i apartamente, unde i se şi comunică un ordin de exil. În ciuda rugăminţilor ei, regele refuză s-o întâlnească şi acceptă să o vadă doar în momentul plecării ei la Blois, pentru un salut rece şi foarte scurt de rămas bun.

Tradiţia spune că, în cursul procesului josnic a cărui victimă era, somată să explice prin ce vrăji o subjugase atât de total pe regină, Eleonora Concini ar fi răspuns că era vorba de „ascendentul pe care sufletele tari îl exercită în mod firesc asupra celor mai slabe“ şi că Maria era „o neghioabă”. Hotărârea, lipsa de prejudecăţi politice şi de scrupule de care avea să dea dovadă regina-mamă în faţa adversităţilor dezmint însă hotărât această apreciere.

În cei trei ani de exil, Maria reuşi să se prezinte drept victimă a unei teribile nedreptăţi de care îl învinovăţea pe de-a-ntregul pe sfătuitorul cel rău al fiului său, conetabilul de Luynes, şi îşi asigură simpatia curţilor europene şi a opiniei publice franceze. Evadând de la Blois, coborâtă cu frânghiile în şanţul de apărare al castelului, puse pe picioare un corp de armată şi începu să se mişte liber pe teritoriul francez, complotând, negociind şi recoltând sufragii. Trupele ei nu puteau desigur să susţină o confruntare cu cele regale, dar aceasta nu însemna că nemaipomenitul conflict dintre mamă şi fiu nu ameninţa să arunce ţara într-un alt război civil.

Situaţia era mult prea riscantă pentru a nu se încerca găsirea unei soluţii, dar dacă Ludovic al XIII-lea era gata să se împace cu mama sa, cu singura condiţie de a nu se mai afla din nou sub tutela ei, Maria era dispusă să se întoarcă la curte doar dacă avea să recupereze prestigiul pierdut. Cele două exigenţe păreau greu de conciliat şi doar după o primă încercare eşuată, întâlnirea de la Couziéres din 5 septembrie 1619, se ajunse la un acord – tratatul de la Angers, semnat la 10 august 1620 – care o reintegra pe regina-mamă în prerogativele ei.

Când se regăsiră unul în faţa celuilalt în momentul reconcilierii definitive, cei doi adversari schimbară fraze amabile şi totodată pline de subînţelesuri: „Acum n-am să vă mai las să fugiţi“, spuse regele îmbrăţişându-şi mama. „N-o să vă fie greu, deoarece sunt sigură că de un fiu ca Voi am sa fiu tratată întotdeauna ca o mamă“, răspunse Maria. Partida între ei rămânea deschisă: era de văzut doar cine avea să câştige. Şi dacă în răstimpul următorilor zece ani mama şi fiul au coabitat paşnic, aceasta a depins mai ales de convingerea fiecăruia dintre ei că-l ţinea pe celălalt sub propria-i putere.

Artizanul acestei duble iluzii fusese o creaţie a Mariei, Armand-Jean du Plessis de Richelieu, episcop de Luçon, înălţat la rang de cardinal în 1622. Maria fusese cea care-l scosese din obscuritatea diocezei lui de provincie pe acel tânăr prelat promiţător şi ambiţios, aducându-şi-l ca secretar şi impunându-i-l lui Concini ca ministru. Implicat în dizgraţia protectoarei lui, Richelieu împărţise cu ea exilul şi făcuse totul pentru a o convinge să se reconcilieze cu fiul ei. Cunoştea toate slăbiciunile de caracter ale Mariei – impulsivitatea, vanitatea, încăpăţânarea – şi ştia cum s-o calmeze, să o încurajeze şi s-o aducă la raţiune, determinând-o, când era nevoie, să cedeze în aşteptarea unei revanşe viitoare. Bunăoară, după tratatul de la Angers, o convinse să dea dovadă de cea mai mare disponibilitate, oferindu-i totodată câteva sugestii politice care găsiră ecou la Ludovic şi îi redeschiseră Mariei uşile Consiliului Coroanei. Conştientă de importanţa de a avea alături un bărbat de statura intelectuală a cardinalului, regina-mamă reuşi în cele din urmă să-l convingă pe rege să-l numească ministru.

Era în 1624 şi triumful Mariei părea total: reuşise să iasă din necaz, îsi reafirmase autoritatea şi îşi recâştigase ascendentul asupra fiului. Aveau să treacă cinci ani până să înteleagă că Richelieu nu lucra pentru ea, ci pentru el însuşi şi că obiectivul lui nu mai era acela de a o sluji pe ea, ci de a a se face indispensabil pentru Ludovic al XIII-lea.

În ciuda servilismului şi duplicitătii lui Richelieu, regina-mama nu întârzie să-şi dea seama că opţiunile protejatului ei se îndepărtau tot mai mult de proiectul politic urmărit de ea din vremea regenţei. Credincioasă Bisericii romane şi principiilor Contrareformei, legată prin legături de sânge cu Casa de Habsburg, Maria credea că doar Spania şi Austria erau în stare să apere dreapta credinţă catolică şi că putea aşadar să conteze pe sprijinul puternicei „partide a evlavioşilor“ şi al şefului ei carismatic, cardinalul Bérulle, unul dintre cei mai de seamă exponenţi ai spiritualităţii franceze din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Bérulle crease Congregatia Oratoriului, în intentia de a promova o renaştere religioasă şi susţinea necesitatea unei politici de pace la scară europeană care, depăşind particularismele naţionale în numele valorilor creştine, să dea întâietate evanghelizării poporului şi luptei împotriva sărăciei, ignoranţei şi nedreptăţilor sociale. Dimpotrivă, Richelieu era convins – şi, ceea ce era şi mai rău, îl convinsese şi pe rege – că prioritatea Coroanei trebuie să fie, pe de o parte, întărirea unitătii naţionale, readucându-i la ascultare pe hughenoţi, şi, pe de altă parte, să împiedice cu orice preţ hegemonia Habsburgilor, care, dacă s-ar fi realizat, ar fi redus Franta la condiţia unui simplu satelit al Imperiului.

Deosebirea de vederi ieşi în evidenţă cu putere în 1629, când Richelieu îl convinse pe rege să intervină în sprijinul familiei Gonzaga-Nevers şi să se opună împărţirii ducatului Mantova şi Monferrato între Habsburgi şi Savoia. În faţa perspectivei unui nou război cu Spania, care contravenea obiectivelor partidei evlavioşilor şi mai ales eluda problema protestanţilor, Bérulle, ajutat de ministrul Michel de Marillac, un catolic fervent care-şi datora cariera politică reginei-mame, deschise definitiv ochii Mariei: Richelieu o trăda, aşa cum trăda şi partida evlavioşilor, şi, acaparând încrederea regelui, îl îndemna spre un razboi inutil şi pernicios.

sursa: Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Un răspuns

  1. „…consilierii mamei sale – Eleonora Calligni, tovarăşa de joacă ce-o urmase în Franţa, şi soţul acesteia, Concino Concini…”

    Probabil va referiti la Eleonora Galigai

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: