Ion Barbu: Eterul cotidian şi cocaina săptămânală

Ion Barbu

Cazul poetului Ion Barbu este extrem de interesant. Narcofilia lui Ion Barbu este atestată din 1921, când avea douăzeci şi şase de ani. În perioada 1921-1924 poetul a locuit în Germania (la Göttingen şi apoi la Berlin, Tübingen ş.a.), unde s-a dus pentru a-şi da doctoratul în matematică, la recomandarea profesorului său Gheorghe Ţiţeica. Barbu a renunţat destul de repede la ideea doctoratului (încă din 1921, la Göttingen), inclusiv din cauza narcomaniei. În termenii poetului-matematician, el a abandonat studiile doctorale („uitasem docta muză”), înlocuindu-le cu „un facil Eden„.

„Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat (la Berlin) obiceiul anumitor stupefiante : eter şi cocaină!”, se destăinuie Barbu într-o scrisoare adresată prietenului său flamand Léo Delfoss. Din aceeaşi epistolă aflăm despre periodicitatea practicii: „eterul meu cotidian şi praful [de cocaină] săptămânal”, scrie Ion Barbu. Ocazional, Ion Barbu îşi administra cocaină împreună cu prietenul său Tudor Vianu, aflat şi el la studii în Germania Republicii de la Weimar.

[…] În ianuarie 1924, fiind la Cottbus, viitoarea soţie a lui Ion Barbu, Gerda Hossenfelder (devenită Barbilian în iunie 1925), îi găseşte poetului în buzunar o cutiuţă plină cu cocaină. Confesiunea agitată a lui Barbu e rememorată cu multă înţelegere de Gerda. „Printr-un prieten [Barbu] căpătase într-o zi drogul. Luase mai întâi din curiozitate – nu trebuie să uit că era poet, iar eu ştiam despre alţi poeţi că încercaseră senzaţiile drogurilor! –, i-a dat o stare de euforie, de eliberare. Mai pe urmă şi l-a procurat din când în când, ca să uite mizeria sufleteascã în care se zbătea. Nu devenise sclavul drogului”.

Diagnosticul Gerdei nu a fost corect. De fapt, Ion Barbu devenise dependent de narcotice puternice. În februarie 1924, cu bani trimişi de părinţi, de la Giurgiu, el a trebuit să se întoarcă rapid în România, ca să uite „visul urât al Berlinului în plină decadenţă, în plină nebunie a drogurilor”.

În memoriile sale, Şerban Cioculescu a omagiat-o pe Gerda Barbilian pentru repunerea pe picioare a poetului care „alunecase parcă definitiv” în narcomanie. Ea l-a găsit pe Ion Barbu în Germania „bătut de vânturi, năucit de «paradisuri artificiale» şi de aventuri erotice”, ea „l-a adunat de pe drumuri” şi, până la urmă, ea „l-a dezintoxicat”.

Dar nici în ţară Ion Barbu nu reuşeşte să se smulgă de sub dominaţia narcoticelor, continuând să consume cocaină şi eter (poate, ocazional, şi morfină). În cursul anului 1924, însemna; „I. Barbu mă aşteaptă de la [ora] 4: îmi citeşte poezia unui eteroman [= poemul Un personaj eteroman] – o fumisterie care nu mai e balcanică” (10 aprilie 1924); „I. Barbu citeşte încă o zăpăcită poezie asupra cocainei [= probabil poemul Înfăţişare]” (4 mai 1924) ; „I. Barbu […] îmi povesteşte aventurile amoroase din Germania ce l-au dus din desperare la… eter şi cocaină” (13 mai 1924).

Depresia psihică prin care trece Ion Barbu se accentuează şi, la jumătatea lunii august 1924, poetul este internat pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare „la Mărcuţa”, spitalul de boli mintale amenajat în Mănăstirea Mărcuţa de lângă Bucureşti. În pofida primelor diagnostice, extrem de pesimiste, Barbu depăşeşte perioada de sevraj, se înzdrăveneşte şi părăseşte spitalul după jumătate de an, în ianuarie 1925.

[…] Şi-a mai administrat Ion Barbu substanţe stupefiante după ianuarie 1925, adică după terminarea tratamentului de dezintoxicare? Se pare că da. În orice caz, eterul a rămas un provocator de poezie. […] Administrarea narcoticului îi provoca poetului o anumită labilitate comportamentală, care îl făcea pe E. Lovinescu, de pildă, să se întrebe dacă Ion Barbu „e poseur sau iremediabil ţicnit!” (8 septembrie 1937). Şerban Cioculescu îşi aducea aminte că în acea perioadă, în a doua jumătate a anilor ’30, poetul-matematician nu mai îndrăznea să intre în farmacii să-şi cumpere eter. Îl cunoşteau cam toţi farmaciştii şi nu îi mai vindeau dozele de care avea nevoie. De aceea Barbu îl ruga pe Cioculescu să intre el în farmacie ca să-i cumpere flaconul de eter.

[…] La două decenii după episodul dezintoxicării (august 1924 – ianuarie 1925), Ion Barbu încă mai vorbea de narcomanie ca de o „specialitate” proprie. În 1947, de pildă, Barbu îi scria următoarele tinerei poete Nina Cassian: „Voi putea distruge legenda că am fost ori sunt modernist? E o eroare care s-a acreditat din vina îndoitei mele specialităţi: toxicomania şi matematica, pe care n-am ştiut să le ţin bine, să nu [se] prelingă în scrisul meu”.

Ion Barbu a murit la 11 august 1961, la vârsta de şaizeci şi şase de ani, în urma unei come hepatice (poate din cauza abuzului de substanţe narcotice din tinereţe).


sursa: Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Iaşi, Polirom, 2010, pag. 215-223

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: