Arhive lunare: noiembrie 2012

Carol I – Tragedia unei conştiinţe

„Autorizaţia de semnare a tratatului de neutralitate cu Rusia (Convenţia secretă româno-rusă, semnată la 18 septembrie 1914, cunoscută şi sub numele de Acordul Sazonov-Diamandi, stipula recunoaşterea de către Rusia a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români şi încorporate de Austro-Ungaria, garanta şi apăra integritatea teritorială a Regatului român, în schimbul neutralităţii binevoitoare a acestuia. Specialiştii consideră această convenţie ca primul pas serios al României spre alianţa cu Antanta.) mi-a fost dată de către preşedintele Consiliului [de Miniştri] numai în numele său. Or un astfel de angajament cerea depline împuterniciri semnate de rege conform uzanţelor şi precedentelor diplomatice. În telegrama din 28 septembrie, Ioan [I.C.] Brătianu îmi transmitea: În ceea ce priveşte deplinele puteri este necesară participarea altor factori, ceea ce eu nu aş putea obţine actualmente şi, în orice caz, nu înainte de Consiliul de Coroană”.

„Alţi factori”, se înţelege, se reduceau la unul singur: adeziunea regelui. De la începutul războiului, în timp ce aveau loc negocieri între România şi Rusia, un om la Castelul de la Sinaia (reşedinţa de vară din Carpaţi a suveranilor) resimţea o frământare crescândă şi cu adevărat patetică. Nimeni n-ar putea contesta că a existat o măreţie în această dramă a unei conştiinţe.

Continuă citirea →

Scrisoarea-memoriu pe care doamna Adela Călinescu, văduva preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, Armand Călinescu, o adresa conducătorului statului, generalul Ion Antonescu

În Magazin istoric (1997) am găsit un document de autentică importanţă pentru un moment de istorie românească: scrisoarea-memoriu pe care doamna Adela Călinescu, văduva preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, Armand Călinescu, o adresa conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, protestând faţă de percheziţia efectuată şi ridicarea tuturor documentelor aflate în casă, inclusiv toate actele personale şi de proprietate ale defunctului.

Domnule general,

Aştept şi eu, şi câţi aşteaptă ca mine!

După câte promisiuni de dreptate şi cuvinte de onoare aţi împărţit, aştept să-mi înapoiaţi memoriile soţului meu, încredinţate de mine d-lui ministru Rioşanu pentru dv. Când mi-au fost cerute am avut asigurarea verbală şi scrisă că toate aceste însemnări politice îmi vor fi restituite în trei zile; au trecut de atunci, domnule general, exact două luni.

Continuă citirea →

I. G. Duca, omul

I. G. Duca s-a născut în anul 1879; pentru detractorii săi, care i-au atribuit o origine străină, restabilim adevărul, relevând obârşia sa dintr-o veche familie răzeşească, din jud. Tutova. I. G. Duca a realizat cea mai uimitoare carieră în viaţa politică românească; uimitoare şi prin precizia şi iuţeala ascensiunii şi prin tragicul ei final.

Continuă citirea →

Infirmitatea lui Garabet Ibrăileanu

„După ce m-am mutat cu tatăl meu şi cu nevasta lui, s-a întâmplat o nenorocire. Tatăl meu s-a îmbolnăvit de o boală care azi văd că a fost pneumonie. Eram în clasa a IV-a primară. Am fost foarte nenorocit. Dar am avut o satisfacţie. Eu eram gospodarul. Am fost foarte mândru, când (aveam 11 ani) am cumpărat, la median, un car de lemne de la un ţăran.

Dar emoţiile cauzate de grava boală a lui tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la şcoală nu puteam să încep lecţia. Deveneam mut. Ca să se încredințeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecţia pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muştar, la picioare. Am făcut, în zadar.

Această infirmitate m-a ţinut multă vreme. Până şi în liceu. Ba chiar până şi azi, în anumite ocazii. Şi azi, când sunt mulți într-o cameră, oameni mai străini, şi trebuie să spun un „bună ziua” general, adesea nu pot, ori îl spun repezit, comic, exploziv, fiindcă îl spun printr-o mare sforţare făcută asupra mea. În fond este emoția mare faţă cu o împrejurare mai deosebită – şi aceasta are ca bază timiditatea.”

sursa: Garabet Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă

Vicii şi depravare la Paris

În sec. XIV depravarea era atât de întinsă la Paris în toate straturile sociale – chiar şi cele mai înalte – încât regele Filip cel Frumos le condamnă şi le întemniţă pentru adulter chiar pe propriile sale trei nurori. Despre ele legenda spune că îşi aduceau în palat tineri studenţi pentru a-şi satisface viciile; după care, tinerii erau otrăviţi sau înjunghiaţi şi aruncaţi în Sena.

De asemenea, în decursul faimosului proces contra Templierilor (1307) li se imputa acestor călugări viciile cele mai dezgustătoare; între altele şi sodomia – viciu aproape endemic în Orientul Apropiat, unde cavalerii templieri rezidaseră ani îndelungaţi.

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 10, Bucureşti, Ed. Saeculum, 2004, pag. 137

O plimbare intrată în istorie

Pentru a-şi uşura poporul de dările împovărătoare, Lady Godiva, despuiată de veşminte, s-a plimbat călare prin Coventry; este povestea adevărată?

La fel ca mulţi supuşi ai lui Eduard Confesorul, ultimul rege anglo-saxon al Angliei, oamenii din Coventry sufereau din cauza dărilor împovărătoare. Dar plângerile lor nu erau luate în considerare de suzeranul local, Leofric, puternicul conte de Mercia, care avea propriile lui obligaţii de îndeplinit şi care nu voia să-i scutească de ele nici pe cetăţeni. În loc de îndurare, locuitorii din Coventry erau anuntaţi că vor plăti dări şi mai mari. Dacă le plăteau, ajungeau la sapă de lemn.

În această situatie tensionată apare cucernica soţie a lui Leofric, Godgifu, „darul lui Dumnezeu“. Plină de compasiune pentru poporul disperat din Coventry, se înfăţişează soţului ei – aşa cum mai făcuse şi în alte ocazii – ca să-i ceară să oprească dările împovărătoare. Înfuriat, pesemne, de insistenţa ei şi vrând să pună capăt cererilor repetate, contele îi face o propunere neobişnuită. „Urcă-te goală pe cal“, îi spune el soţiei, „şi plimbă-te în piaţa oraşului, dintr-un capăt în celălalt, atunci când se adună lumea”. În schimbul partidei de călărie, promitea ducele, Godgifu avea să-şi vadă îndeplinită dorinţa: cetăţenii oraşului urmau să fie scutiţi de noile dări.

Continuă citirea →

Cincinat Pavelescu la Râmnicu Sărat

Râmnicenii îl revendică pe Cincinat Pavelescu prin obârşie şi prin dragostea lui pentru acest oraş, cu grădini odihnitoare sub bolţile din vie şi cu miresme de tei, la început de primăvară. Părinţii trăiau mai mult în Râmnic, aşa că poetul şi-a risipit o parte din copilărie pe străduţele pline de colb ale acestui oraş; mai târziu a luat parte la şezătorile artistice, organizate de societăţile de pe atunci. În chindia serilor, venea să admire fetele îmbrăcate în costume naţionale, să asculte cobza îndrăcită şi frumoasele cântece de pe Valea Râmnicului.

Continuă citirea →

„Ea doarme şi eu veghez lângă ea”

Istoricul şi arheologul Vasile Pârvan a fost profund afectat de pierderea soţiei, la 26 august 1917, odată cu naşterea unei fetiţe care nu a supravieţuit nici ea. La 13 octombrie 1917, îi scria lui M. Simionescu-Râmniceanu din Odessa că, „la mormântul Silviei, citindu-i numele pe marmura albă, lângă care mă aşez, închizând după mine uşa grădiniţei ei, grădiniţei noastre de iederă, mi-e singura mângâiere; o ştiu că doarme jos, apăsată de greutatea pământului de deasupra; mi-ar fi fost oribil să ştiu că o striveşte pământul; ea doarme şi eu veghez lângă ea până mi se face şi mie somn tare ca ei: viaţa noastră e o clipă, va veni aşa de repede ceasul!”

Avea dreptate. Firul vieții sale a fost brusc întrerupt, la 26 iunie 1927, la doar 45 de ani.

sursa: Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 420

Le acordă favoarea ca înainte de a fi răstigniţi să li se taie beregăţile

Pe vremea când era doar un tânăr de douăzeci şi doi de ani, Caius Iulius Cezar suferise primele dezamăgiri. Amărât din pricină că pierduse un proces (mai târziu avea să devină unul dintre cei mai străluciţi oratori ai vremii lui), hotărî să se retragă din viaţa publică şi să plece la Rodos, pentru a urma acolo cursurile de retorică, pe atunci celebre, ale lui Apollonius Molo. În largul coastei stâncoase a Cariei, în dreptul insulei Pharmacussa, apărură mai multe nave piratereşti, pentru care capturarea navei romane, lipsită de vânt favorabil, a fost o treabă cât se poate de lesnicioasă. Şi iată-l pe tânărul Cezar prizonier al piraţilor. (Asupra cauzelor care l-au făcut pe Cezar să plece la Rodos ca şi în privinţa scurtei sale captivităţi circulă şi alte versiuni; conform uneia dintre ele, el ar fi fost exilat din Roma de către dictatorul Lucius Cornelius Sulla, fiindcă aderase la partidul lui Marius, rivalul dictatorului.)

Continuă citirea →

Şi atât de rău i-a speriat pe hoţi…

Vlad Ţepeş a vrut să scape ţara de tâlharii de drumul mare, care se ascundeau prin codri şi, ieşind, îi jefuiau pe trecători, mai cu seamă pe negustorii care duceau cu ei mărfuri şi bani. A pus potere, adică cete de ostaşi însărcinaţi cu menţinerea ordinii – am zice azi, jandarmi – de au împânzit ţara şi, cum îi prindeau pe tâlhari, îi şi tăiau sau spânzurau sau trăgeau în ţeapă. Şi atât de rău i-a speriat pe hoţi, că la puţină vreme după aceea puteai cutreiera ţara în lung şi în lat, şi prin şes, şi prin păduri, şi nu-ţi mai era teamă de a fi atacat de tâlhari.

Continuă citirea →

Françoise Sagan – O viaţă plină de excese

Iată povestea unui copil răsfăţat, care s-a înfăţişat lumii scriind romane fermecătoare şi plasându-se zâmbitor pe prima pagină a ziarelor de scandal: o copilărie lipsită de griji, în ciuda războiului, o adolescenţă liberă şi veselă, un succes literar fulgerător, din prima încercare, preludiu al vieţii unei femei şi al unei scriitoare senine. Umbrele asupra existenţei sale ea însăşi le-a proiectat, ca pentru a refuza evidenţa prea catifelată a unei fericiri anunţate: câteva accidente, fiindcă îi plăcea să conducă prea repede, câteva boli, fiindcă a abuzat de stupefiante, o depresie, fiindcă iubirea de viaţă şi cea de senzaţii tari nu se împacă totuşi mereu. Françoise Sagan o pune pe una dintre eroinele sale să spună: „Mi-a plăcut mult cocaina, mi-au plăcut vagabonzii de pe trotuare, mi-au plăcut excitantele“. Fiindcă această viaţă de joacă permanentă cu substanţele toxice, viteza şi banii a fost, totodată, o viaţă de întâlniri şi îndelungate prietenii. În întregul ei, uneori până la provocare, Françoise Sagan a fost în egală măsură celebră pentru cărţile sale, ca şi pentru replicile mediatice pline de umor – ca în faţa studenţilor din mai 1968, care-i reproşau că umblă într-un Ferrari: „Vai, nu! E un Maserati“.

Continuă citirea →

Cruciada împotriva albigenzilor

Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII

Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.

Continuă citirea →

Ion I. Pavelescu – Personalităţi din Râmnicu Sărat

Ion I. Pavelescu – Poet. Vede lumina zilei la Rm. Sărat -, „oraşul epigramiştilor“ de mai târziu, în anul morţii lui Eminescu (1889). Familie de intelectuali (tata, inginer – fost director fondator al Şcolii superioare de arte şi meserii din Bucureşti), cu genealogie ce urcă în istorie până la Banu Manta. Şef de cabinet în Ministerul cultelor, un timp se află la Paris pentru a-şi îngriji sănătatea, peregrinând prin Rusia şi Suedia (1917).

Debutul, cu catrene contra lui Cincinat, frate mai mare şi tutore, cum dealtfel se va lansa şi nepotul Mircea – ultimul din celebrul „triptic“ Pavelescu. Publică la „Literatorul“, „Convorbiri critice“, „Flacăra“ sonete originale şi traduceri sau cultivă virtuos epigrame, excelând mai ales în „umorul pe cruci“ – epitafuri ale unor scriitori din epocă.

Continuă citirea →

Ţările Române şi Poarta

Extinderea dominaţiei otomane până la Dunăre va constitui pentru Ţările Române o ameninţare permanentă de transformare în paşalâcuri, care avea să planeze până târziu asupra acestora. De aceea, pe faţă sau în ascuns, românii şi-au format o constantă opoziţie faţă de Poartă, socotindu-se tot timpul un bastion al creştinătăţii, o barieră în faţa pericolelor care ameninţau Europa şi civilizaţia dinspre sud.

Continuă citirea →

Ce a descoperit John Ruskin în noaptea nunţii

Scriitorul şi criticul de artă englez John Ruskin era certat cu dragostea fizică. La 16 ani, s-a ataşat afectiv de Adele Domecq, de 14 ani, fiica unui partener francez al tatălui său. Relaţia s-a bazat doar pe corespondenţă şi s-a terminat după patru ani.

Opt ani mai târziu, Ruskin s-a gândit să-şi încerce încă o dată norocul şi, în 1848, s-a căsătorit cu frumoasa lui verişoară scoţiană, Effie Gray. Din nefericire, când a descoperit în noaptea nunţii că, spre deosebire de statuile de marmură, femeile aveau păr pubian, nu s-a putut ridica la nivelul aşteptărilor.

Continuă citirea →