Arhive lunare: noiembrie 2012

Profesorul a tăcut

Agravându-i-se boala (o afecţiune renală), la începutul anului 1936,  scriitorul şi profesorul universitar Garabet Ibrăileanu a fost internat la un sanatoriu din Bucureşti, transportat cu trenul, pe targă, de la Iaşi. Mai toată viaţa a fost obsedat de „microbi”, de ideea „infecţiei”, ceea ce l-a făcut ca aproape mereu să cultive o igienă dusă la extrem: după fiecare strângere de mână (când o făcea!) se dezinfecta cu alcool, nu era tolerată proximitatea insectelor – ca purtătoare de microbi –, clanţele casei sale erau învelite în vată şi îmbibate cu spirt, chiar capetele ţigărilor erau supuse unui proces de sterilizare înainte de a fi fumate, prin ardere cu chibritul etc.

Continuă citirea →

Dramă intimă la palatul regal

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: „La palatul regal se petrecea o dramă intimă. Familia regală cu principele moştenitor Ferdinand şi cu toţi curtenii şi doamnele de onoare au fost în excursie în judeţul Muscel […] În această călătorie, printre brazi, mesteacăni şi anini, s-a născut o dragoste. Principele moştenitor s-a înamorat de d-şoara Elena Văcărescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta. Dragostea a fost încurajată de regină. Regina era poetă, fiindcă era Carmen-Sylva. Iar regina, uitând că măritişurile şi însurătorile celor destinaţi să poarte Coroana şi sceptrul se fac sub controlul raţiunii politice, a susţinut căsătoria din dragoste a celor doi tineri care se iubeau.

Continuă citirea →

România sub semnul independenţei

Statutul de independenţă al României, ruperea legăturilor juridice cu Imperiul Otoman şi dobândirea tuturor elementelor proprii suveranităţii au fost o preocupare pentru toate categoriile sociale şi forţele politice româneşti. Astfel, în 1876, domnitorul Carol afirma că „Problema orientală nu îşi va găsi rezolvarea decât odată cu destrămarea Imperiului Otoman”.

Elita politică dorea obţinerea independenţei, dar avea păreri diferite asupra căilor şi metodelor prin care România îşi putea dobândi acest statut. Liberalii, precum I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, erau deschişi apropierii de Rusia (care era interesată de sprijinirea mişcării de eliberare, dorind destrămarea Imperiului Otoman şi preluarea controlului asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele); conservatorii, în schimb, au susţinut iniţial menţinerea regimului garanţiei colective, inaugurat în 1856. Potrivit opiniei lor, pericolul nu venea dinspre Austro-Ungaria, ci dinspre Rusia, deci obţinerea independenţei depindea de relaţiile diplomatice cu Germania şi Austro-Ungaria.

Continuă citirea →

Victor Ion Popa la Râmnicu Sărat

„În casa cu geamlâc şi cu castani la poartă, de pe strada Amurgului din Râmnicu Sărat, ne întâlneam, acum o jumătate de veac, nenumăraţi iubitori ai artelor. Niciunul nu avea mai mult de 20 de ani. Cu toţii formam redacţia revistei cu nume de puritate şi adolescentă speranţă: Vestala. Între aceştia se găsea figura de porţelan fin a celui mai apropiat prieten şi colaborator: Victor Ion Popa.

Continuă citirea →

Regalitate şi religie – Teste recapitulative pe lecţii

1. Cine a unificat triburile geto-dace pentru prima dată într-un stat centralizat? Cine a refăcut unitatea statului dac?

Triburile geto-dace au fost pentru prima dată unite într-un stat centralizat de către Burebista (82-44 î.Hr.), iar unitatea statului dac a fost refăcută de către Decebal (87-106).

2. Care au fost premisele interne şi externe ale formării statului dac?

Premisele constituirii statului dac au fost: pe plan intern, gradul de dezvoltare economică (metalurgia fierului), social-politică (organizarea în uniuni de triburi şi stratificarea socială) şi culturală (religia politeistă şi construirea sanctuarelor); pe plan extern, creşterea pericolului expansiunii romane, ajunse în imediata vecinătate a geto-dacilor, la sud de Dunăre.

3. Care era întinderea statului dac în timpul lui Burebista? Dar în timpul lui Decebal?

În timpul lui Burebista, statul dac era extrem de întins: de la Carpaţii Păduroşi (în nord) până la Munţii Balcani (în sud) şi de la vărsarea Bugului în Marea Neagră (în est) până la Dunărea Mijlocie şi Slovacia (în vest). În timpul lui Decebal, teritoriul statului dac a fost mai restrâns şi cuprindea Transilvania, Banat, Moldova, Oltenia şi nordul Munteniei.

Continuă citirea →

Ah, măseaua!

Personajele medicului Cehov foloseau în Rusia mijloace nu tocmai sigure de îndreptare a problemelor de care sufereau. Cel puţin aşa apare în nuvela Ah, măseaua!, scrisă în 1886. Pe Serghei Alekseici Dîbkin îl dor dinţii. „Bucătăreasa îl sfătuieşte să-şi clătească gura cu rachiu, mamaia zice să ţină la obraz hrean ras cu gaz, sora îi recomandă apă de colonie amestecată cu cerneală, iar tuşica i-a uns gingiile cu iod.”

Dat fiind că în urma acestui tratament (pseudo) medical Dîbkin „s-a tâmpit şi urla ca un apucat”, el a luat în considerare alte două metode : „să-şi repeadă un glonte în creier sau să golească pe nerăsuflate trei sticle de coniac”. Cum Dîbkin n-avea revolver, a apelat până la urmă la cea de a doua soluţie. 🙂

sursa: Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Iaşi, Polirom, 2010, pag.142

Iubiri celebre – Francisc II şi cele patru doamne ale sale

În anul 1792, coroana Sfântului imperiu roman de naţiune germană revenea arhiducelui Francisc II, un tânăr de 24 de ani cu un caracter slab şi un spirit anacronic, chiar retrograd. Exact ce nu trebuia unui tron european, într-o epocă şi un spaţiu răvăşite de Revoluţia franceză şi de generalul Bonaparte. Francisc II, născut la Florenţa în 1768, avea să fie ultimul suveran al Sfântului imperiu roman de naţiune germană şi primul împărat ereditar al Austriei. În momentele grele pentru tron, Francisc II se refugia sub protecţia sfaturilor unui cancelar înţelept şi viclean ca Metternich şi mai ales în căldura căminului, oferită de femeile pe care le-a iubit şi de copiii săi.

Continuă citirea →

Răzbunarea cere din nou răzbunare

Citind amintirile lui Grigore Gafencu intitulate Însemnări politice, am găsit un fragment despre moartea violentă a lui Armand Călinescu.  Demn de subliniat este apelul lui Gafencu pentru ca moartea primului ministru să nu ofere pretextul unei răzbunări sângeroase.

„Am găsit pe Armand [Călinescu] întins pe stradă, cu faţa acoperită de un ziar plin de sânge… În jurul lui, pe Splaiul Dâmboviţei, forfotea zăpăcită o lume  care-şi pierduse cu desăvârşire capul: ofiţeri, poliţişti, femei şi bărbaţi din apropiere. Trupul primului ministru era lăsat cu praful însângerat al şoselei ca cel al victimei unui fapt divers, până la sosirea procurorului.

Am cerut, chiar în acea noapte, să văd pe Urdăreanu la Cotroceni. Am trecut să-i declar că deşi sunt cel mai apropiat prieten al celui care ne-a fost ucis azi, totuşi sfătuiesc să nu se facă fapte de sângeroasă răzbunare. Să nu se mai verse sânge între rege şi ţară. Răzbunarea cere din nou răzbunare şi alunecăm astfel pe calea unui măcel între români. Statul nu poate face decât dreptate.”

Ziua Recunoştinţei

Una din sărbătorile cele mai populare la americani este Ziua Recunoştinţei (Thanksgiving). Aceasta îşi are originea în toamna lui 1621, când guvernatorul de Plymouth, William Bradford, i-a invitat pe indienii din împrejurimi să se alăture coloniştilor într-o  sărbătoare de trei zile închinată recunoştinţei pentru belşugul toamnei, din care o mare parte se datora sfaturilor indienilor. Nici curcanul şi plăcinta cu dovleac, mâncăruri tradiţionale la această sărbătoare, nici orientarea pronunţat familială de astăzi nu mai amintesc de prima celebrare din 1621. Proclamată sărbătoare naţională în 1863, este celebrată în a patra zi de joi din noiembrie. Canada a adoptat-o ca  sărbătoare naţională în 1879; aici este celebrată în a doua zi de luni din octombrie.

Sursa: Enciclopedia Universală Britannica, Bucureşti, Ed. Litera, 2010, vol. 16, pag. 343

Bernadotte şi regii

Jean-Baptiste Bernadotte (1763-1844) era un om de condiţie modestă, care în tinereţe a fost iacobin şi care, datorită calităţilor militare deosebite, a ajuns general şi apoi mareşal al lui Napoleon. În 1810 Napoleon a acceptat ca Bernadotte să devină rege al Suediei (1810-1844), întemeind dinastia care domneşte şi astăzi în ţara din nordul Europei. Faptul că-i datora coroana regală lui Napoleon nu l-a împiedicat să fie un duşman înverşunat al împăratului Franţei, având un rol însemnat în înfrângerea acestuia.

Când a încetat din viaţă, pe corpul lui Bernadotte au fost descoperite următoarele cuvinte tatuate: „Moarte regilor!”

Descălecatul lui Negru Vodă

„Iar când au fost cursul anilor de la Adam 6798 [1290-1291] fiind în Ţara Românească un voievod ce l-au chemat Radu Negrul voievod, mare herţeg pre Amlaş şi spre Făgăraş ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: români, papistaşi [catolici], saşi de tot felul, oameni pogorându-se pe apa Dâmboviţei, început-au a face ţară noao.

Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpulung. Acolo au fost şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă.

Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, unii s-au dat pe sub podgorie ajungând până în apa Siretului şi până la Brăila. Atuncea şi Basarabeştii cu toată boierimea ce era mai înainte peste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie supt porunca lui şi numai el să fie peste toţi. ” (fragment din Letopiseţul cantacuzinesc)

Cititul nu îngraşă

sursa: infocarte.ro

Din istoria prostituţiei

„Cea mai veche profesiune”, prostituţia a cunoscut în antichitatea medio-orientală şi greco-romană şi forma unei prostituţii „sacre”: un grup de tinere sclave în serviciul templelor (în unele ţări, măcar o dată în viaţă, se supuneau acestui ritual şi femei libere, de orice condiţie socială) se „sacrificau” dăruindu-se primilor veniţi, în cinstea divinităţii şi în schimbul unei sume de bani ce revenea templului. Paralel cu această „prostituţie sacră” s-a practicat şi prostituţia profană „legală” (organizată şi controlată de stat), precum şi prostituţia „liberă”, atât în Grecia şi la Roma cât şi în Evul Mediu (când însă prostituţia „sacră” fusese de mult abolită). Prostituţia „legală” va fi supusă unor dispoziţii poliţieneşti speciale, pusă sub jurisdicţia unor edili şi implicând obligaţii financiare (taxe, impozite) către stat. Cât priveşte prostituţia „liberă”, aceasta va cunoaşte – în Grecia şi la Roma  – şi forma prostituţiei „elegante”, mondene: cea a curtezanelor; o formă şi o categorie care vor învia în toată „splendoarea” lor în secolele Renaşterii italiene.

Continuă citirea →

Coliba unchiului Tom – Romanul care a dus la războiul de secesiune

Cel mai vândut roman al secolului al XIX-lea   Prima ediţie a romanului „Coliba unchiului Tom” a fost publicată pe 20 martie 1852 într-un tiraj de 5.000 de exemplare. Încă din prima zi s-au vândut 3.000 de exemplare, iar în ziua următoare celelalte 2.000 de exemplare. Editura care o publicase s-a grăbit să pună pe piaţă şi cea de-a doua ediţie. Ediţia a doua cu un tiraj de 300.000 de exemplare s-a epuizat în decurs de un an. Cartea a fost tradusă în mai multe limbi. În Anglia, unde cartea a fost mult mai populară decât în Statele Unite, s-au vândut 120.000 de exemplare.

Continuă citirea →

Jane Eyre – Amanta în literatură

În 1847, Charlotte Bronte, fiica retrasă a unui tânăr paroh, a uimit lumea literară cu Jane Eyre, un roman despre altă tânără rezervată a cărei poveste de dragoste continuă să impresioneze şi în prezent cititorii prin forţa sa de sugestie. Jane este o eroină neobişnuită, o orfană micuţă şi urâtă. În perioada şederii sale într-un cămin pentru copiii nobililor săraci, Jane este educată să devină profesoară pentru copiii aristocraţilor, îşi însuşeşte toate talentele pe care fetele nobile trebuie să le afişeze pentru a impresiona potenţialii soţi: dans, pictură, croşetat, limba franceză. De asemenea, are principii solide, este independentă şi incoruptibilă.

Continuă citirea →