România sub semnul independenţei

Statutul de independenţă al României, ruperea legăturilor juridice cu Imperiul Otoman şi dobândirea tuturor elementelor proprii suveranităţii au fost o preocupare pentru toate categoriile sociale şi forţele politice româneşti. Astfel, în 1876, domnitorul Carol afirma că „Problema orientală nu îşi va găsi rezolvarea decât odată cu destrămarea Imperiului Otoman”.

Elita politică dorea obţinerea independenţei, dar avea păreri diferite asupra căilor şi metodelor prin care România îşi putea dobândi acest statut. Liberalii, precum I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, erau deschişi apropierii de Rusia (care era interesată de sprijinirea mişcării de eliberare, dorind destrămarea Imperiului Otoman şi preluarea controlului asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele); conservatorii, în schimb, au susţinut iniţial menţinerea regimului garanţiei colective, inaugurat în 1856. Potrivit opiniei lor, pericolul nu venea dinspre Austro-Ungaria, ci dinspre Rusia, deci obţinerea independenţei depindea de relaţiile diplomatice cu Germania şi Austro-Ungaria.

Cele două note circulare (diplomatice) din anul 1876, a lui Lascăr Catargiu (prim-ministru) şi a lui Mihail Kogălniceanu (ministru de externe) au dovedit, pe de o parte, că România nu a renunţat la integritatea sa teritorială, la recunoaşterea independenţei dar, pe de altă parte, dovedeau lipsa de interes a Marilor Puteri din Europa cu privire |a acest aspect.

În plan extern, asistăm la agravarea „Problemei orientale”; are loc răscoala bulgarilor, se declanşează şi revoluţia junilor turci şi apoi războiul sârbo-muntenegro-otoman.

România adoptă faţă de evenimentele din Balcani atitudinea de neutralitate, explicată prin înţelegerea situaţiei potrivit căreia, în absenţa unei puteri capabile să susţină lupta de eliberare naţională, aceasta nu are sorţi de izbândă.

La finele anului 1876 şi începutul celui următor a avut loc la Constantinopol Conferinţa Marilor Puteri, cu scopul de a determina Poarta să acorde unele libertăţi popoarelor supuse. Replica Imperiului Otoman o constituie elaborarea Constituţiei pe baza căreia România era desemnată „provincie privilegiată”.

În acest context internaţional, prim-ministrul I.C. Brătianu va acţiona pe cale diplomatică pentru a pregăti posibila participare a României la un conflict cu otomanii. Astfel, în august 1876 va avea loc o întrevedere a prim-ministrului cu împăratul Franz Joseph la Sibiu, iar în septembrie o delegaţie s-a prezentat la Livadia (Crimeea), pentru o întâlnire cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov.

Negocierile nu au dus la încheierea unei înţelegeri privind independenţa şi semnarea unei convenţii de colaborare. Acest lucru se va întâmpla în anul următor, la 4 aprilie, când este semnată convenţia româno-rusă, de către D. Stuart şi M. Kogălniceanu. Convenţia, fară a avea un caracter militar, acorda:

– libertate de trecere trupelor ruseşti pe teritoriul României, la sud de Dunăre;
– Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României;
– toate cheltuielile survenite să fie suportate de guvernul ţarist.

La 6 aprilie 1877, s-a adoptat decretul de mobilizare generală, iar armata română preia apărarea Dunării pe linia Tumu-Severin – Călăraşi, dar fără să se angajeze în acţiuni militare la sud de fluviu.

La 29-30 aprilie 1877, Adunarea şi Senatul au votat moţiuni prin care declarau starea de război dintre România şi Imperiul Otoman. La interpelarea deputatului Nicolae Fleva privind situaţia României, M. Kogălniceanu proclamă independenţa de stat a României la 9 mai 1877 (în Adunarea Deputaţilor).

Ideile principale din conţinutul discursului de proclamare a independenţei de stat a României se referă la:

– independenţa şi noul statut de naţiune de sine stătătoare;
– necesitatea de a dovedi că suntem o naţiune vie, deci participarea la luptele împotriva Imperiului Otoman;
– stabilirea unor raporturi noi între România şi Imperiul Otoman (cele existente fiind considerate depăşite), pe de o parte, şi între România şi statele vecine, pe de altă parte.

Reacţia Marilor Puteri faţă de actul de la 9 mai 1877 de proclamare a independenţei României a fost diferită: au existat state care nu s-au pronunţat decât după război (Austro-Ungaria şi Germania), state cu atitudine rezervată (Franţa şi Italia), state care considerau că prin acest act s-au încălcat tratatele (Marea Britanie), state care apreciau România ca „rebelă“ (Imperiul Otoman) sau state care recunoşteau independenţa de facto, dar nu şi de iure (Imperiul Ţarist).

Dacă la început armata rusă a refurat colaborarea cu armata română, după înfrângerile de la Plevna (iulie 1877) Imperiul Ţarist cere cu insistenţă sprijinul acesteia. Astfel, telegrama arhiducelui Nicolae adresată principelui Carol I la 19 iulie 1877 reliefează necesitatea imediată de colaborare cu armata română. Deşi România a insistat să încheie o convenţie militară scrisă, de colaborare, aceasta a fost respinsă şi s-a acceptat doar constituirea unui front românesc sub comanda lui Carol I.

România s-a angajat din plin în război şi a contribuit la victoria asupra Porţii; în noul atac asupra Plevnei (august 1877) a fost cucerită reduta Griviţa, ca la finele lui noiembrie Plevna să capituleze. Armata română a obţinut victorii şi la Rahova, Smârdan, Vidin, adeverind că îşi câştigă independenţa prin forţe proprii.

În februarie 1878, s-a încheiat armistiţiul ruso-otoman, urmat apoi de pacea de la San Stefano. Nemulţumite de prevederile din acest tratat, Anglia şi Austro-Ungaria au determinat organizarea de noi tratative de pace la Berlin.

Delegatul României la tratativele de la San Stefano, Eraclie Arion, a fost împuternicit să susţină recunoaşterea independenţei (dar nu va fi acceptat să participe la tratative), iar la Congresul de la Berlin, delegaţia condusă de I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu cerea garantarea integrităţii teritoriale, recunoaşterea independenţei şi neutralităţii ţării, dreptul la despăgubiri de război şi interzicerea trecerii trupelor ruseşti pe teritoriul României.

O comparaţie între prevederile celor două tratate de pace de la San Stefano (februarie 1878) şi Berlin (iulie 1878) ne arată:

– independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului a fost recunoscută în ambele tratate (pentru România recunoaşterea era condiţionată, prin tratatul de la Berlin, de modificarea articolului 7 din Constituţie, în sensul acordării dreptului de cetăţenie indiferent de religie şi acceptarea schimbului făcut de Rusia la San Stefano);
– Bulgaria era reorganizată ca principat autonom, dar redusă teritorial prin tratatul de la Berlin;
– Bosnia şi Herţegovina, autonome conform tratatului de la San Stefano, intră sub administraţia Austro-Ungariei, prin tratatul de la Berlin;
– Rusia obtinea din partea Imperiului Otoman, ca despăgubire de război, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor (la San Stefano), rezervându-şi dreptul de a le schimba cu judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail ale României, fapt realizat la Berlin;
– la sud de Munţii Balcani se crea o nouă provincie autonomă – Rumelia (prin tratatul de la Berlin), iar Anglia obţinea insula Cipru, prin acelaşi tratat.

În concluzie, România obţinea recunoaşterea statutului de independenţă, condiţionat de soluţionarea celor două probleme; redobândea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor; pierdea judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail (încălcându-se prevederile Convenţiei româno-ruse).

În perioada anilor 1878-1880, independenţa României a fost recunoscută de Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Anglia, Franţa, Gennania.

Cucerirea independenţei de stat a României:

– a favorizat dezvoltarea economiei româneşti, integrarea ei în circuitul economic european;
– a influenţat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, cu precădere lupta de eliberare naţională din Transilvania;
– a reprezentat o nouă etapă în procesul de desăvârşire a unităţii statal-naţionale, care se va realiza în anul 1918.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: