Rolul cultural al Atenei

Măreţia Atenei începe în vremea celor două războaie persane (490 şi 480-479 î.Hr.). Până atunci Ionia şi Magna Graecia (cetăţile greceşti din sudul Italiei şi din Sicilia) au fost cele care au dat la iveală marile personalităţi. Victoria de la Maraton (490) a Atenei asupra regelui persan Darius şi victoria flotelor greceşti reunite, sub conducere ateniană, asupra succesorului său Xerxes (480) au conferit Atenei un mare prestigiu. Ionienii din insule şi de pe coasta Asiei Mici se răsculaseră împotriva Persiei, iar eliberarea lor a fost înfăptuită de Atena după ce persanii au fost izgoniţi din partea continentală a Greciei. La această operaţiune n-au participat şi spartanii, cărora nu le păsa decât de teritoriul lor. Aşa se face că Atena a devenit partenerul dominant în cadrul unei alianţe împotriva Persiei. Potrivit constituţiei acestei alianţe, fiecare din statele membre era obligat să contribuie fie cu un număr determinat de corăbii, fie cu contravaloarea acestora. Majoritatea au optat pentru a doua alternativă, astfel că Atena a dobândit supremaţia navală asupra celorlalţi aliaţi şi treptat a transformat alianţa într-un imperiu atenian.

Atena a ajuns bogată şi a prosperat sub conducerea înţeleaptă a lui Pericle, care a guvernat, prin libera alegere a cetăţenilor, circa treizeci de ani, până la căderea sa, în 430 î.Hr. Epoca lui Pericle a fost răstimpul cel mai fericit şi mai glorios din istoria Atenei. Eschil, care luptase în războaiele persane, a inaugurat tragedia greacă; una din tragediile sale, Perşii, abandonând obiceiul de a alege subiecte homerice, vorbeşte despre înfrângerea lui Darius. Foarte repede, lui i-a urmat Sofocle, iar acestuia Euripide. Creaţia acestuia se prelungeşte, însă, până în zilele negre ale Războiului peloponesiac care a urmat căderii şi morţii lui Pericle, iar piesele sale reflectă scepticismul acestei perioade mai târzii. Contemporanul său Aristofan, poetul comic, îşi râde de toate ism-ele de pe poziţia unui bun-simţ robust şi mărginit; în particular, el îl expune pe Socrate bârfei cum că ar fi tăgădui existenţa lui Zeus şi că s-ar îndeletnici cu nelegiuite mistere pseudo-ştiinţifice.

Atena fusese cucerită de Xerxes şi templele de pe Acropole fuseseră distruse prin incendiere. Pericle s-a consacrat reconstruirii lor. El e cel ce a construit Partenonul şi celelalte temple ale căror ruine dăinuie impresionând epoca noastră. Sculptorul Fidias a fost angajat de către stat să facă statui gigantice de zei şi zeiţe. La sfârşitul acestei perioade, Atena era cel mai frumos şi mai strălucitor oraş din lumea elenă. 

Herodot, părintele istoriei, se trăgea din Halicarnas, în Asia Mică, dar a trăit la Atena, a fost sprijinit de statul atenian şi şi-a scris istoria războaielor cu perşii din punctul de vedere atenian.

Înfăptuirile Atenei în epoca lui Pericle reprezintă probabil lucrul cel mai uimitor din întreaga istorie. Până atunci Atena s-a aflat în urma altor cetăţi greceşti şi nu dăduse la iveală nici în artă, nici în literatură vreo personalitate de seamă (în afară de Solon, care a fost cu precădere legiuitor). Dintr-o dată, sub impulsul victoriei, al bogăţiei şi al nevoii de reconstrucţie, arhitecţi, sculptori şi dramaturgi, rămaşi neîntrecuţi până în ziua de astăzi, au produs opere ce aveau să domine viitorul, până în epoca modernă. Lucrul e cu atât mai surprinzător când ne gândim cât de mică era populaţia cetăţii. Se estimează că Atena, în momentul ei de zenit, pe la 430 î.Hr., avea ca la 230 000 de locuitori (punând la socoteală şi sclavii) iar teritoriul înconjurător al Aticii rurale era destul de slab populat. Nicicând înainte şi nici după aceea o populaţie de mărime comparabilă nu s-a arătat în stare de o operă atât de desăvârsită.

În filozofie Atena a contribuit doar cu două nume mari, Socrate şi Platon. Platon aparţine unei perioade ceva mai târzii, dar Socrate şi-a trăit tinereţea şi vârsta adultă timpurie în epoca lui Pericle. Atenienii erau îndeajuns de interesaţi de filozofie ca să-i asculte avizi pe profesorii veniţi din alte cetăţi. Sofiştii aveau căutare la tineretul dornic să înveţe arta disputei; în Protagoras, Socratele platonician oferă o amuzantă descriere satirică a discipolilor zeloşi sorbind cuvintele eminentului oaspete. Pericle, după cum vom vedea, l-a adus în cetate pe Anaxagora, de la care Socrate spunea că a învăţat preeminenţa spiritului în univers.

Majoritatea dialogurilor din opera lui Platon sunt plasate de el în cuprinsul epocii lui Pericle şi zugrăvesc un tablou plăcut al vieţii din mediul celor avuţi. Platon aparţinea unei familii aristocrate şi a crescut în tradiţia perioadei de dinaintea anilor în care războiul şi democraţia au distrus bogăţia şi securitatea claselor superioare. Tinerii din dialogurile sale, neavând nevoie să muncească, îşi petrec în cea mai mare parte răgazurile cu preocupări pentru ştiinţă, matematică şi filozofie; pe Homer îl ştiu aproape pe de rost şi sunt judecători avizaţi ai iscusinţei recitatorilor de poezie profesionişti. Arta raţionamentului deductiv fusese descoperită nu demult şi odată cu ea apăruse emoţia făuririi de noi teorii, atât adevărate cât şi false, în întregul câmp al cunoaşterii. În acea epocă era posibil, ca în puţine altele, să fii deopotrivă inteligent şi fericit, şi fericit prin exerciţiul inteligenţei. 

Echilibrul forţelor care au dat naştere acestei epoci de aur era însă precar. Existau ameninţări atât dinăuntru cât şi din afară – dinăuntru din partea democraţiei, iar din afară din partea Spartei. Pentru a înţelege ce s-a petrecut după Pericle, trebuie să creionăm pe scurt istoria timpurie a Aticii.

La începutul perioadei istorice Atica era o mică regiune agricolă cu economie autarhică; Atena, capitala ei, nu era mare, dar avea o populaţie în creştere de meşteşugari şi de artişti dornici să-şi desfacă producţia dincolo de hotarele regiunii. Treptat s-a descoperit că e mai profitabil să se cultive viţă-de-vie şi măslini decât cereale, iar acestea din urmă să fie importate, în principal de pe coasta Mării Negre. Noua formă de cultură a solului avea nevoie de mai mult capital decât cultura grânelor şi astfel micii fermieri au ajuns să se îndatoreze. Atica, la fel ca alte state greceşti, fusese în epoca homerică o monarhie, dar cu timpul regele a devenit un simplu demnitar religios fără putere politică. Cârmuirea a ajuns în mâinile aristocraţiei, care asuprea atât pe fermierii de la ţară, cât şi pe meşteşugarii din oraş. Un compromis în direcţia democraţiei a fost realizat de Solon la începutul secolului al VI-lea, iar din înfăptuirile sale, multe au supravieţuit în decursul perioadei următoare de tiranie, exercitată de Pisistrate şi de fiii acestuia. Când această perioadă a luat sfârşit, aristocraţii, ca oponenţi ai tiraniei, au fost în măsură să se recomande democraţiei. Până la căderea lui Pericle, o serie de procese democratice au dat puterea în mâinile aristocraţiei, ca în Anglia secolului al XIX-lea. Dar către sfârşitul vieţii sale, fruntaşii democraţiei ateniene au început să revendice un cuantum mai mare din puterea politică. În acelaşi timp, politica lui imperialistă, de care era legată prosperitatea economică a Atenei, a generat fricţiuni tot mai grave cu Sparta, care au condus finalmente la Războiul peloponesiac (431–404), în care Atena a fost total înfrântă.

În pofida colapsului politic, prestigiul Atenei a dăinuit şi, timp de aproape un mileniu, centrul filozofiei s-a aflat aici. Alexandria a eclipsat Atena în domeniul matematicii şi al ştiinţelor naturii, dar Aristotel şi Platon au asigurat Atenei locul de frunte în filozofie. Academia, unde Platon îşi ţinea prelegerile, a supravieţuit tuturor celorlalte şcoli şi a dăinuit, ca o insulă de păgânism, timp de două secole după convertirea Imperiului roman la creştinism. În cele din urmă, la 529 d.Hr., a fost închisă la porunca lui Iustinian, spirit bigot în materie de religie, iar peste Europa s-a înstăpânit Epoca  Întunericului.

Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol.1, Bucureşti, Humanitas, 2005, pag. 75-77

Un răspuns

  1. Cineva care te iubeste | Răspunde

    Daca ati sti ce a facut cu adevarat pentru lume acest mare Imparat Iustinian, domnule profesor, cred ca ati sterge emediat acest articol. Si nu a-ti mai promova astfel de istorici eretici gen Bertrand Russell pe blogul dumneavoastra. Asta presupune si neatentia dumneavoasta. Cu sincere respecte.

Lasă un răspuns la Cineva care te iubeste Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: