Calamităţile de la sfârşitul Evului Mediu – Ciuma, foametea şi războiul

Începutul secolului al XIV-lea constituie pentru Europa debutul unei epoci de calamităţi pe care le rezumă celebra rugăciune adresată lui Dumnezeu de umanitatea în suferinţă: „Apără-ne, Doamne, de foamete, de ciumă şi de război!”.

Ciuma şi foametea sunt două flagele strâns legate între ele. Subalimentaţia constituie un teren favorabil pentru epidemie, căreia îi stimulează propagarea; oamenii atinşi de ciumă părăsesc muncile câmpului, producând astfel o reducere a recoltelor, iar acest lucru compromite subzistenţa populaţiei. Cronologic vorbind, foametea se manifestă prima, poate din cauza modificărilor de climă şi a unei umidităţi excesive, care duce în ţările de la miazănoapte la o reducere a suprafeţelor cultivate cu cereale.

La începutul secolului al XIV-lea, foametea se manifestă în Germania şi cuprinde progresiv restul Europei. Ea îşi face apariţia mai întâi în Europa de nord (1315), unde face ravagii înainte de a atinge apogeul (1330) în zona occidentală a Mediteranei. Grâul ajunge la preţuri aşa de mari încât cei mai săraci, neputând să şi-l procure, devin primele victime ale crizei alimentare; 10 % din populaţia din regiunea Ypres a fost răpusă în primele şase luni ale anului 1316. Zonele portuare unde ajunge grâul din regiunile neafectate sau care deja s-au redresat, regiunile traversate de fluviile pe care circulă mărfurile, sunt mai puţin afectate de flagel decât zonele închise.

„Ciuma neagră”, care se abate asupra Europei începând din 1347, face ravagii. Vasele genoveze ancorând în Sicilia, venind din Marea Neagră, aduc cu ele îngrozitoarea boală. Aceasta se răspândeşte în lunile următoare. Italia, apoi regiunea Provence sunt afectate. În 1348, boala ajunge la Paris, în regiunea Mânecii şi în Ţările de Jos. În 1349 aceasta se abate asupra Germaniei, Austriei, Marii Britanii, ţărilor scandinave, ţărmurilor Atlanticului şi Spaniei. Noi accese se produc începând din 1360.

După scurte perioade de dispariţie, ciuma revine complicându-se cu epidemii de gripă, de tifos sau de tuse convulsivă. Până la mijlocul secolului al XV-lea, Europa trăieşte într-o ameninţare permanentă. Răspândirea bolii se explică şi prin lipsa de igienă (locuinţe neaerisite, oraşe în care gunoaiele se adună pe străzi, atrăgând şobolanii, agenţi de propagare a epidemiei), ca şi prin subalimentarea unei însemnate părţi a populaţiei. Medicina epocii este luată pe nepregătite; inhalaţiile sau operaţiile chirurgicale superficiale sunt neputincioase în faţa bolii. În lipsa remediilor sunt făcuţi responsabili ţapii ispăşitori – mai ales evreii – care ar infesta aerul. La Paris sunt condamnaţi la moarte măcelarii, consideraţi răspunzători de murdăria de pe străzi, în care se descoperă una din cauzele epidemiei.

În lipsa unei evaluări precise, este greu să se avanseze o cifră exactă a pierderilor datorate foametei şi epidemiilor. Se ştie totuşi că aceste pierderi sînt considerabile: Europa pierde, în decursul unei secol, între o treime şi un sfert din populaţia sa, cu diferenţe destul de clare de la o regiune la alta. Fără îndoială, Franţa şi Anglia au plătit tributul cel mai greu, în timp ce Spania, unde epidemia a izbucnit mai târziu şi a dispărut către 1390, pare oarecum cruţată. Timp de aproape un secol, cu scurte perioade de linişte, Europa a fost devastată! Părăsind oraşele şi satele atinse de ciumă, locuitorii acestora răspândesc epidemia. Casele se ruinează nemaifiind întreţinute, cîmpurile sunt lăsate în paragină din lipsa braţelor de muncă care să le cultive. Adăugându-se ravagiilor provocate de foamete şi ciumă, războiul umple noi cimitire.

Războiul

Secolele XIV şi XV rămân în memoria europenilor drept perioada războiului de „o sută de ani”. Această expresie figurativă şi sugestivă ascunde o lungă serie de lupte confuze şi intermitente. Fără îndoială, războiul nu este o noutate în Evul Mediu european. Dar conflictele frecvente între seniorii vecini rămân limitate în timp, ca şi prin efectivele angajate. În schimb, începând cu secolul al XIV -lea, conflictele pun faţă în faţă state organizate, dispunând de mijloace incomparabil mai importante. Chiar dacă operaţiunile militare nu sunt decât lovituri date într-un singur punct, chiar dacă marile bătălii sunt rare, chiar dacă nu există nimic care să semene cu un front permanent, europeanul din secolul XIV sau XV, în satul sau în oraşul lui (în care este mai bine protejat, la adăpostul zidurilor), trăieşte în nesiguranţă. El cercetează îngrijorat cîmpia înconjurătoare de unde poate apărea brusc trupa de oameni înarmaţi care va goli casele, va jefui rezervele, va incendia recoltele sau finul, va ataca locuitorii care nu au putut să se pună la adăpost.

Războiul de „o sută de ani” dintre Franţa şi Anglia este cel mai celebru dintre marile conflicte care au făcut să se înfrunte suverani mândri de noua lor putere. Acesta nu este totuşi singura
manifestare a acestui flagel permanent de la sfârşitul Evului Mediu. Germania, unde se prăbuşeşte puterea imperială, cade pradă ambiţiilor prinţilor care se luptă între ei pentru a pune mâna pe rămăşiţele puterii regale. Italia este devastată de războaiele municipale care pun faţă în faţă oraşele şi pe seniorii acestora. Certuri dinastice sfâşie Scandinavia şi peninsula iberică. La est, cavalerii teutoni se bat cu slavii, în nord-est englezii luptă contra scoţienilor; în sud, Castilia luptă cu maurii instalaţi în Spania; în sfârşit, în sud-est ungurii încearcă să oprească pătrunderea turcilor în regiunile dunărene.

Războiul nu se mai practică în cadrul acelui „service d’ ost” (serviciu militar pe care vasalii îl datorau în Evul Mediu suzeranului lor): contingentele pe care aceştia le furnizau au devenit insuficiente. Prin înfiinţarea unei fiscalităţi regulate şi prin dări excepţionale, regii pot de acum să întreţină trupe care devin permanente: nobili săraci, bastarzi ai marilor familii şi aventurieri de tot felul, recrutează contingente de nenorociţi şi se fac mercenari în slujba suveranilor. Aceşti soldaţi de meserie dispun de un armament mai eficace decât cel din trecut. Primele piese de artilerie, care fac mai mult zgomot decât daune, apar pe câmpurile de bătălie începând din secolul al XIV-lea. Mult mai periculoase sunt arme ca arcul galez – de trei ori mai rapid decât arcul genovez -, suliţa sau „coutille”. Folosind aceste arme, căpitanii englezi sau italieni reintroduc manevra care, în bătălii, înlocuieşte confuza luptă corp la corp de tip feudal.

Dar aceste armate numeroase, bine echipate, alcătuite din profesionişti, trăiesc pe spinarea statului, jefuiesc teritoriul inamic nu numai pentru a lua prada care va mări profitul de pe urma războiului ci şi, în mod deliberat, pentru a slăbi adversarul: turme, recolte, sate sunt astfel victimele acestei noi forme de război în care nimic nu este cruţat. Cu toate acestea, duşmanul nu este singura ţintă a războinicilor. Între perioadele de luptă, care le aduc partea de profit, suveranul încetează adesea să-şi retribuie mercenarii. Aceştia caută atunci compensaţii jefuind ţara suveranului pentru care sunt angajaţi să lupte. Din soldaţi se transformă în hoţi de drumul mare, constituind aşa zisele „Mari companii”, devenind o ceată de soldaţi care jefuiesc regiunile Île-de-France sau Lombardia, Alsacia sau Provence. În 1362, aproape de Avignon, bunurile papei sunt jefuite de aceste bande, ale căror hoţii nu-i impresionează defel pe suveranii care le folosesc. Unii din aceşti bandiţi sunt pedepsiţi pentru crimele lor: Aimerigot Marches este decapitat; Bertrand du Guesclin devine conetabil al Franţei, iar Francesco Sforza, care foloseşte mica sa armată în interese personale, duce de Milano.

Cum să se înlăture urmările acestor jafuri care se adaugă celor din timpul războaielor? Efortul ţăranilor de a se înarma şi a opune rezistenţă pare zadarnic şi, pentru ei, singura şansă de salvare este fuga. Cînd sînt preocupaţi să restabilească o aşa zisă ordine în statele lor, suveranii nu găsesc altă soluţie decât să dirijeze jafurile şi hoţiile către ţările vecine. În 1366, du Guesclin este însărcinat de Carol al V-lea să-i trimită în Spania pe soldaţii prădători care devastau regatul.

Războiul contribuie deci la agravarea crizei din Europa secolelor XIV şi XV. Aceasta măreşte încă mai mult mortalitatea exagerată care lipseşte Europa de mână de lucru, perturbă viaţa economică şi distruge structurile sociale.

sursa: Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, Institutul European, 1997, pag. 12-16

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: