Povestea papesei Ioana – Adevăr şi legendă

Papii aflaţi în fruntea Bisericii creştine de la Roma în Evul Mediu erau, deseori, departe de a fi sfinţi. Poporul naiv, însă, era dispus să creadă orice poveste despre ei, oricât de scandaloasă ar fi fost.

Sudul Italiei e zguduit de puternice cutremure de pământ; despre Franţa se zvoneşte că e înecată în sânge; la Roma, oameni şi animale mor otrăviţi de mirosul pestilenţial al roiurilor de lăcuste putrezite în apă. Oamenii sunt cuprinşi de panică. Oare după împărăţia lui Carol cel Mare, încoronat cu doar o jumătate de secol în urmă, avea să vină sfârşitul lumii? Să fi fost Mohamed precursorul înfricoşătorului Antichrist şi înaintarea impetuoasă a fanaticilor săi adepţi spre Occident să fi anunţat sfârşitul creştinismului?

Anul 857. Locuitorii Romei îşi pun speranţa în Papa Ioan al VIII-lea, pe care l-au îndrăgit în cei doi ani de pontificat. Procesiunea condusă de acesta, de la basilica Sf. Petru la palatul rezidenţial din Lateran, de cealaltă parte a Tibrului, este însoţită de mulţimile care ovaţionează. Dar când grupul papal ajunge la o mică alee dintre Colosseum şi biserica Sf. Clement, Sfåntul Părinte se clatină şi se prăbuşeşte. În faţa spectatorilor îngroziţi, Papa Ioan se dovedeşte a fi o femeie cuprinsă de durerile facerii. În doar câteva clipe, naşterea copilului îi transformă pe credincioşi într-o mulţime furioasă, care îi înşfacă pe nefericită şi pe nou-nascut, îi târăsc dincolo de porţile oraşului şi îi ucid prin lapidare.

Relatată de nenumărate ori de la sfârşitul secolului al XII-lea încoace, povestea va străbate Europa şi va face istorie.

În numele dragostei

Prin anul 818, în familia unor misionari englezi din oraşul Mainz, pe malurile Rinului, se naşte Ioana, o fată de o frumuseţe şi o inteligenţă remarcabile. La vârsta de 12 ani, ea se îndrăgosteşte de un călugăr, părăseşte casa părintească, îmbracă haine bărbăteşti şi intră în mănăstire, ca novice, pentru a fi alături de iubit. Sub numele de Ioan Anglicus sau Ioan Englezul, după cum îşi spune ea însăşi, îşi petrece zilele rugându-se sau citind în bibliotecă, iar nopţile şi le închină dragostei.

Curând însă, înşelăciunea e descoperită şi cuplul e nevoit să fugă. Ca sa scape de pedeapsa Bisericii, pornesc în pelerinaj prin Europa şi apoi spre Ţara Sfântă. La Atena, călugărul dispare, iar Ioana porneşte spre Roma. Sub aceeaşi falsă înfăţişare de bărbat, ea lucrează, conform unor surse, ca notar sau, conform altora, ca dascăl. Indiferent care a fost slujba iniţială, Ioana ajunge, curând, cunoscută. Elocinţa îi era admirată de studenţi, înţelepciunea de filozofi, cardinalii i-au remarcat cunoştinţele teologice, iar slujitorii Papei o îndrăgeau pentru generozitate. La moartea Papei Leon al IV-lea, în 855, Ioana este unanim aleasă succesor şi ocupă Scaunul papal sub numele de Ioan al VIII-lea. Ioana/Ioan păstrează secretul faţă de toţi, mai puţin o persoană, cea care i-a stricat, de altfel, planul. Valetul devine amantul acestei femei singure şi pasionale, care rămâne însărcinată. După naşterea în public a copilului şi prompta răzbunare a mulţimii, este repede proclamat un nou papă, Benedict al III-lea. Mai târziu, istoricii Bisericii au stabilit ca dată a instalării lui anul 855, pentru a elimina orice urmă a pontificatului Ioanei. Când, 15 ani mai tarziu, în 872, un alt Ioan devine papă, i se atribuie numele de Ioan al VIII-lea, şi nu Ioan al IX-lea.

Dovadă pentru sceptici

Este foarte posibil ca povestea Papesei Ioana să fi apărut în secolul al X-lea, într-o epocă în care Sfântul Scaun a fost ocupat de nu mai puţin de 23 de papi, unii pentru doar câteva luni. Bilanţul pontificatelor lor este o interminabilă înşiruire de orori: papi întemniţaţi, ucisş, înlăturaţi de la putere, lăsaţi să moară de inaniţie, cărora li s-au scos ochii. În spatele acestor pontifi slabi şi efemeri se aflau femei provenind din familiile nobile din Roma. Dacă femeile tot aveau atâta putere, se întrebau oamenii simpli, de ce nu ar fi papă o femeie?

Lucrarea Cele şapte daruri ale Sfântului Spirit, scrisă de călugărul dominican Stephan din senioria Bourbon, în secolul al XIII-lea, oferă istoricilor cele mai vechi date despre Papesa Ioana. Povestea aceasta a fost indusă apoi de un alt călugăr dominican, un polonez numit Martin din Troppau, într-o lucrare cunoscută, Cronica papilor şi a împăraţilor.

Statuia unei femei cu copil, situată pe aleea dintre Colosseum şi biserica Sf. Clement, acolo unde s-a oprit atât de dramatic procesiunea din 857, este invocată ca dovadă de către cei care cred în povestea Papesei Ioana. Ulterior procesiunile ocoleau locul care amintea ruşinea de care se acoperise papalitatea.

Timp de peste 200 de ani, printre busturile papale din catedrala din Siena, s-a aflat unul sub numele „Papa Ioan al VIII-lea, Femeie din Anglia“; în secolul al XVI-lea, Papa Clement al VIII-lea a poruncit ca bustul să fie rebotezat „Papa Zacharias“.

Probabil cea mai bizară dovadă în sprijinul poveştii Papesei este Sella stercoraria, un ciudat scaun de marmură găurit, care a fost găsit în basilica Sf. Ioan din Lateran. De la sfârşitul secolului al XI-lea şi până în secolul al XVI-lea, s-a spus că era folosit la ceremonia de învestitură a papilor. Înainte de investitură, fiecare Papă era obligat să se aşeze pe scaun pentru o examinare medicală, care să îi determine sexul.

Negarea cercetătorilor

Povestea Papesei a avut un asemenea impact, încât la Conciliul de la Constanz din 1415 a fost amintită în dezbaterile privind prerogativele Papei. Învăţatul Pius al II-lea, care a deţinut pontificatul în acelaşi secol, a încercat să atenueze legenda, dar fără prea mult succes. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, povestea a fost folosită de diverşi scriitori protestanţi, spre a ataca şi mai puternic papalitatea. În mod surprinzător, David Blondel, scriitor calvinist, a fost primul care a atacat această poveste. Tratatul scris de el în 1647 se intitulează: Cunoscuta clarificare a chestiunii – dacă 0 femeie a ocupat sau nu Scaunul papal de la Roma.

Cercetătorii de astăzi resping povestea Papesei Ioana. Ei spun ca nu este vorba despre fapte reale, ci mai degrabă de o moştenire de pe vremea papalităţii medievale – o epocă tulbure în care papii erau cunoscuţi pentru cu totul alte lucruri decât pentru sfinţenie şi nimic nu părea destul de rău sau ciudat încât să nu fie crezut. Cât despre scaunul de marmură, era, probabil, o relicvă a Romei antice, un fel de toaletă a unei băi din oraş.

sursa: Mari enigme ale trecutului. Dezvăluiri din culisele istoriei, Reader’s Digest, pag. 293-295

Anunțuri

Un răspuns

  1. multumesc pt. articol,chiar nu stiam nimic de acest episod.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: