Maria de Medici – regina împotriva amantelor

Soţia venită din Italia, pe care Henric al IV-lea a dus-o la altar la Lyon pe 17 decembrie 1600, avea douăzeci şi şapte de ani: după criteriile epocii, era aşadar o mireasă clar în vârstă. La treisprezece ani, o călugăriţă vizionară îi prezisese că va ajunge regina Franţei şi Maria îi refuzase pe toţi numeroşii săi pretendenţi în aşteptarea a ceea ce părea doar un vis imposibil. Dar iată că, împotriva oricărei aşteptări, exigenţele dinastice ale monarhiei franceze şi interesele politice ale Marelui Ducat al Toscanei şi Sfântului Scaun făcuseră în aşa fel încât visul să se prefacă în realitate.

Precum îndepărtata ei verişoară Caterina, Maria avusese o copilărie solitară şi lipsită de afecţiune. Orfană de mamă, plină de resentimente pentru tânăra mamă vitregă Bianca Capello, care acaparase inima tatălui ei, obligându-l la o ruşinoasă mezalianţă, Maria trecu, după tragicul sfârşit al amândurora, sub tutela unui unchi posedat de demonul puterii. De copil găsise alinare în prietenia Eleonorei, o fetiţă de extracţie socială modestă, cu cinci ani mai mare, pe cât de urâtă, pe atât de inteligentă, care reuşise să se facă indispensabilă. O prietenie aducătoare de multe nenorociri, în care inegalitatea de condiţie generase un raport întemeiat pe servilism şi adulaţie şi care, cu timpul, avea să permită slujnicei, ce exploatase vanitatea şi egocentrismul stăpânei, să o domine.

Conştiinţa onoarei imense care îi fusese hărăzită de soartă era la Maria cu totul lipsită de complexul de inferioritate pe care strămoaşa Caterina îl încercase faţă de stirpea regală de Valois. Pricina acestei îndrăzneli nu era numai zestrea extrem de mare de unde se plăteau datoriile unui soţ care, deşi ocupase tronul celei mai vechi monarhii din Europa, descindea dintr-o ramură minoră şi trebuise să-şi cucerească regatul prin forţa armelor. Principesa florentină se simţea învestită cu o dublă misiune: fiică a Ioanei de Austria, ultima născută a împăratului Ferdinand I, fratele lui Carol al V-lea, avea o autentică veneraţie pentru casa de Habsburg şi îşi propunea să acţioneze pentru a pune capăt conflictului secular dintre Franţa şi Imperiu, redând coeziune şi unitate de ţeluri Europei catolice. Acelaşi Clement al VIII-lea, care contribuise din plin la succesul tratativelor matrimoniale, îi dăduse, tocmai în această perspectivă, tripla însărcinare de a determina Biserica galicană să adopte normele Conciliului din Trento, de a susţine întoarcerea iezuiţilor în Franţa şi de a distruge din rădăcini erezia protestantă franceză.

Pe de altă parte, nu mai puţin mândră de familia ei paternă, Maria era conştientă de faptul că datorită ei se va putea reînnoda legătura fecundă pe care dinastia Valois o întreţinuse cu marea civilizaţie artistică înflorită la Florenţa sub patronajul familiei de Medici şi că, odată încheiată epoca întunecată a războaielor religioase, se va putea reintroduce în Franţa acel mod de viaţă superior, al cărui apogeu fusese realizat în Italia Renaşterii. Extraordinarele tezaure – tablouri, ţesături, bijuterii, cristaluri, vase de aur şi argint, alte obiecte preţioase pe care Maria le aducea cu sine în nenumăratele sale cufere – erau demonstraţia concretă a excelenţei artistice dobândite de artizanii din ţara ei de origine şi aveau să deschidă calea unui nou val migrator, menit să sporească prezenţa florentină pe pământul Franţei. Însuşi ciclul de festivităţi organizate de marele duce Ferdinand pentru a celebra căsătoria nepoatei sale, în afară de faptul că a marcat culmea artei serbărilor baroce, a reprezentat o prefigurare limpede a acestui program ambiţios.

Din păcate, proiectele cele mai rafinat politice pe care principesa florentină înţelegea să le urmărească se aflau la antipozii convingerilor şi intenţiilor soţului ei. Henric considera interesele spaniole ireconciliabile cu cele franceze şi voia să-şi ţină cuvântul dat hughenoţilor şi să apere autonomia Bisericii galicane de ingerinţele papalităţii. Amintirea nefastă a Caterinei contribuia de asemenea la consolidarea neîncrederii lui instinctive pe care, la fel cu marea majoritate a conaţionalilor săi, o nutrea faţă de „rasa italiană“, în general, şi faţă de familia Medici, în special. În aşteptarea unui fiu, singura exigenţă pe care o avea faţă de soţia sa era aceea de a se adapta cât mai repede uzanţelor franceze şi de a se ţine departe de treburile politice. După ce se arsese în afacerile matrimoniale cu Marguerite, regele îşi dorea doar „o soţie înţelegătoare, cu aspect plăcut şi cu o constituţie care să justifice speranţa într-un viitor prolific“. De altfel, era de domeniul public că, în ceea ce priveşte nevoile inimii, suveranul procedase deja altfel.

Prima întâlnire

Prima întâlnire dintre cei doi soţi păru să se potrivească de minune cu aşteptările lui Henric. Regele Franţei îşi întâlni soţia la Lyon, iar ea, abia ce-l văzu, i se aruncă la picioare. El o invită de îndată să se ridice, îmbrăţişând-o cu afecţiune şi manifestându-şi intenţia ca, după primele convenienţe, să-şi petreacă noaptea cu ea, fără a mai aştepta binecuvântarea legatului papal, fixată pentru ziua următoare.

Maria se supuse, paralizată de teamă şi cu trupul prefăcut într-un bloc de gheaţă. După ce încercaseră în zadar să o încălzească, doamnele de companie se retraseră, lăsând totul în sarcina soţului care, după spusa ambasadorului florentin, se descurcă excepţional. Acea nevastă opulentă, cu ochii negri, pielea foarte albă şi un păr auriu des, „era pe de-a-ntregul pe placul său“ şi exercita asupra lui o atracţie sexuală neîndoielnică. Iar în materie de fertilitate nu se putea spera mai mult, având în vedere că, după doar nouă luni şi zece zile de la acea noapte, Maria dădu viaţă unui prunc de parte bărbătească, viitorul Ludovic al XIII-lea. De o jumătate de secol, Franţa nu mai asistase la naşterea unui Delfin şi explozia de bucurie cu care poporul întâmpină venirea lui pe lume a fost imensă.

Dacă Henric avea toate motivele să fie satisfăcut, nu se putea spune acelaşi lucru despre soţia lui. Impactul cu uzanţele unei ţări care abia dacă reîncepea să iasă la lumină după decenii de război civil şi care purta încă semnele unei violenţe endemice, dezordinea şi rusticitatea unei curţi de puţin timp reconstituită, starea de abandon în care se gasea Luvrul trebuie să fi dezorientat o prinţesă crescută în rafinament şi lux; dar încercarea cea mai dură pentru Maria era fără îndoială cea reprezentată de soţul ei. O regină nu putea, desigur, nutri aşteptări sentimentale şi orgoliul de a fi soţia regelui Franţei ajungea pentru a o face să depăşească multe repulsii. Şi totuşi, oricât de ambiţioasă şi de puţin înclinată spre sentiment ar fi fost, Maria rămase descumpănită descoperind că acest soţ ce nu mai era tânăr şi nu fusese niciodată prea atrăgător, care o primise cu atâta entuziasm şi atâta bonomie, se comporta ca un satrap oriental.

Între soţie şi amante

Fusese probabil pusă la curent cu aventurile amoroase şi cu pasiunea lui pentru Gabrielle d’Estrées; dar ştia oare despre noua lui legătură cu Henriette d’Entragues? Când Henric i-o prezentase personal pe tânăra femeie ca pe o ex-amantă, nu-şi putea îngădui oare să creadă că era vorba despre o chestiune închisă? Şi totuşi, nu numai că Henriette era concubina oficială a bărbatului ei şi-l ţinea strâns legat de ea, dar, aşa cum avea să descopere curând, naşterile ei erau perfect sincronizate cu cele ale Mariei.

După cum i se părea firesc, avea să continue să acopere „cu un milion de sărutări“ gura, mâinile, sânul amantei şi să-i jure „o credinţă inviolabilă“, dar a fost primul care să ceară ca soţiei sale să-i fie aduse toate onorurile ce i se cuveneau, şi, cum avea să scrie Sully, „nicicând o regină a Franţei nu fusese dăruită cu atâta generozitate“. În acord cu mentalitatea nobiliară, totuşi, Henric considera că legătura cu Henriette nu avea nimic de-a face cu căsătoria lui şi se arăta faţă de soţie afectuos, indulgent şi înţelegător, aşteptându-se de la ea la un tratament asemănător. Dar indulgenţa şi înţelegerea nu erau, din păcate, punctul forte al caracterului Mariei, iar atitudinea de sfidare deschisă adoptată de amanta soţului ei nu avea, de bună seamă, cum s-o încurajeze să şi le dezvolte.

Henriette d’Entragues cedase favorurile lui Henric doar în schimbul unei promisiuni scrise de căsătorie şi chiar dacă nunta florentină făcuse caducă „hârtia aceea ruşinoasă“, „prea dezgheţata domnişoară“ nu renunţase deloc să devină regină, ci continua să ţeasă intrigi şi se considera adevărata nevastă a lui Henric, susţinând că adevăraţii bastarzi erau copiii „bancheriţei celei grase“ şi că fiilor ei le revenea de drept coroana.

Dacă revendicările favoritei regale apăreau ca deconcertante, încă şi mai deconcertantă era incapacitatea regelui de a o face să tacă. Desigur, nu era uşor să-i ţii piept: în afară de faptul că era extrem de atrăgătoare, Henriette era veselă, strălucitoare, spirituală şi de o inteligenţă diabolică; în puţinele scrisori care au parvenit până la noi se poate vedea cu câtă abilitate şi elocinţă se descurca în situaţii dificile, înduioşând, convingând, implorând, insinuând, ameninţând, cerând iertare. Chiar şi capriciile ei, crizele de furie, obrăzniciile contribuiau la a o face irezistibilă în ochii amantului şi a-i ţine trează pasiunea.

Maria nu era prima regină a Franţei obligată să tolereze prezenţa unei concubine, dar era cu totul nepregătită pentru aşa ceva. Realismul şi bunul simţ ar fi trebuit să o determine să suporte ceea ce nu putea împiedica şi să stabilească o înţelegere cu Henric, întemeindu-se pe prerogativele ei de soţie, de mamă şi de suverană. Prizonieră însă a egocentrismului, Maria, spre deosebire de Caterina, nu era în stare să se împace cu realitatea. Acel soţ atât de singular îi era profund străin şi ea nu se strădui în nici un fel să-l înţeleagă: prefera să ia „slăbiciunea“ al cărei „prizonier“ era drept o insultă personală şi, orbită de indignare, să reacţioneze în cel mai greşit mod. Coborî de pe piedestalul ei de regină şi, ca o negustoreasă florentină oarecare, se lansă în competiţie cu Henriette, constrângându-şi soţul să ia atitudine şi transformând viaţa lor conjugală într-un infern.

La drept vorbind, un mod sigur de a pune capăt acestei situaţii neplăcute ar fi existat: ar fi fost de-ajuns, cum sugera Sully, ca regele să facă uz de autoritatea sa; dar Henric mărturisi fidelului său ministru că „îi era imposibil să recurgă la duritate cu persoane pe care le obişnuise să le trateze prevenitor, mai ales dacă era vorba de femei“.

Plină de ranchiună

În viaţa privată, ca şi în cea publică, Henric era un principe magnanim. Maria, dimpotrivă, nu cunoştea magnanimitatea şi era plină de ranchiună. Ştiind bine că-şi răneşte soţul, nu făcea un mister din faptul că îi detesta copiii pe care-i avusese de la Gabrielle şi, mai mult încă, pe cei pe care Henriette continua să-i aducă pe lume. Răsunătoarea hotărâre a regelui de a-şi aduna laolaltă toate numeroasele vlăstare şi de a le face să crească împreună la palatul regal de la Saint-Germain le coalizase, pentru o dată, pe soţia legitimă şi pe concubină. Şi dacă în acest caz Maria avea dreptul să refuze indignată acea neobişnuită nursery, la ea ostilitatea faţă de bastarzii soţului avea să sfârşească prin a-i influenţa raporturile cu propriii ei copii.

Pentru Henric era oricum evident că, şi atunci când lipseau motivele pentru scene şi reproşuri, soţia lui căuta în orice fel să-i fie potrivnică. Şi, paradoxal, expedientele la care recurgea ca să încerce s-o domolească – de la frecventele cadouri în bani la favorurile acordate în silă suitei ei italiene – reuşeau numai s-o înăsprească.

Scandalul

Progresiva deteriorare a legăturii cu favorita făcu şi mai evidentă iremediabila incompatibilitate a celor doi soţi, cu atât mai mult cu cât ieşirea din scenă a Henriettei coincise cu un nou scandal şi mai grav. Deşi avea acum cincizeci şi şase de ani, Henric depăşi, într-adevăr, orice limită de decenţă, abandonându-se fără reţinere pasiunii pentru o fetişcană de numai cincisprezece. În ianuarie 1609, pe când aveau loc repetiţiile pentru Nimfele Dianei, un balet organizat de regină, regele, străbătând una din sălile de la Luvru, dădu peste un grup de fete care, văzându-l, se puseră pe fugă. Una singură, „minunat de albă şi de o frumuseţe mirifică“ întârzie o clipă să-l privească, lansând în direcţia lui săgeata de carton aurit pe care o ţinea în mână. Fulgerat de această viziune, suveranul leşină.

La Henric dragostea a coincis mereu cu o dorinţă furibundă de posesie şi de multe ori suveranul se arătase surd la orice scrupul şi gata să se servească de orice mijloc ca să-şi atingă scopul. Dar în cazul Charlottei de Montmorency nu se putea folosi de ambiţia familiei, de bani, de promisiuni mincinoase. Nimfa care-i săgetase inima lui Henric aparţinea uneia dintre casele cele mai ilustre şi mai puternice din Franţa şi fusese hărăzită mareşalului de Bassompierre. Pentru a-i putea deveni amant, fata trebuia mai întâi să-şi găsească un soţ „de faţadă“: un rege „prea creştin“ nu putea seduce fără riscuri o fecioară de familie bună sub ochii întregii curţi. Nici alegerea soţului nu se anunţa atât de simplă, întrucât bătrânul satir înamorat era ferm hotărât să-şi rezerve aşa-numitul jus primae noctis.

În primul rând, Henric îi ceru lui Bassompierre, prietenul său din tinereţe, să renunţe la Domnişoara de Montmorency, deoarece dorea să-l ferească de rolul încornoratului şi apoi inventă o soluţie matrimonială de schimb în măsură să împace exigenţele heraldice ale familiei fetei cu propriile impulsuri erotice. Alegerea căzu pe nepotul său, Henric de Bourbon, principe de Condé, un băiat de douăzeci şi unu de ani, cu o personalitate incertă, care arăta un interes scăzut pentru femei şi al cărui viitor depindea în întregime de bunăvoinţa regelui.

Căsătoria avu loc efectiv, dar lucrurile nu se desfăşurară cum prevăzuse Henric. În faţa pretenţiilor regale, Condé avu o tresărire de orgoliu şi, la încheierea slujbei religioase, fugi luând-o cu el şi pe mireasă. Nebun de furie şi durere, regele răscoli mări şi ţări ca să readucă tânăra pereche la Luvru, ajungând chiar până la a cere intervenţia Mariei de Medici, care nu întârzie sa-i răspundă că „existau deja vreo treizeci de mijlocitoare angajate în povestea asta şi că nu înţelegea să fie a treizeci şi una“.

În lunile următoare, Franţa asistă la o nouă farsă incredibilă, care însă din zi în zi risca să se transforme în tragedie. Parodiindu-i pe eroii romanelor cavalereşti, atunci în vogă, bătrânul rege întreţinea cu tânăra Charlotte o corespondenţă secretă  şi îşi urmărea iubita în diferitele etape ale fugii, travestit în ţăran sau în paznic de vânătoare, se extazia văzând-o apărând la fereastră în cămaşă de noapte, în timp ce obiectul dorinţelor lui exclama izbucnind în râs: „Doamne, cât e de nebun!“

Convins că regele nu înţelegea în nici un fel să renunţe, Condé ceru azil regelui Spaniei şi se refugie la Bruxelles. Dar, cu riscul de a dezlănţui o criză internaţională, după ce încercase s-o răpească pe Charlotte, Henric ameninţă să invadeze Ţările de Jos.

Între timp, între o nebunie şi alta, suveranul nu găsi nimic mai bun de făcut decât să ceară mângâiere din partea prietenului Bassompierre – care în cele din urmă ştia prea bine ce însemnase s-o piardă pe domnişoara de Montmorency -, vorbindu-i „de pasiunea lui şi de cât de nefericită îi era viaţa departe de ea“. Mareşalul fu nevoit să admită că era „o dragoste nebunească, imposibil de păstrat în limitele decenţei“.

În ciuda comportării nebuneşti a soţului ei, 1609 a fost pentru Maria de Medici un an favorabil, deoarece Henric îi dărui ceea ce dorea cel mai mult pe lume: să fie unsă regină a Franţei. Numai după ceremonia consacrării, care se ţinea de obicei la Reims, regele Franţei era învestit cu puterile sale sacerdotale, deoarece „unsul lui Dumnezeu“ îşi intra în exerciţiul deplin al prerogativelor sale. Dacă era căsătorit, regina participa şi ea la ceremonie şi, cu toate că era exclusă de la exercitarea puterii, căpăta „o autoritate deosebită“ care „făcea completă integrarea în continuitatea dinastică“.

Ambiţia reginei

De mult timp Maria cerea să primească această investitură şi ceea ce o împingea într-acolo nu era doar ambiţia. Franţa părea pe punctul declanşării unui război cu împăratul şi poate chiar cu Spania. Henric îmbătrânea şi fizicul său purta urmele dramelor, luptelor, frământărilor care-i marcaseră viaţa; în afară de asta, avuseseră loc, chiar recent, mai multe încercări de a-l asasina. Având în vedere aceste consideraţii, nu era oare oportun să întărească poziţia reginei şi să o pună, dacă ar fi fost nevoie, în poziţia de a-şi asuma, fără riscuri de contestare, regenţa şi de a tutela astfel interesele Delfinului şi Coroanei?

Henric ştia că cererea ei era raţională, dar nu-i plăcea să se gândească la ceea ce s-ar fi putut întâmpla după moartea lui; pe deasupra, soţia sa nu-i inspira nici o încredere. O credea trufaşă, încăpăţânată, răzbunătoare, expusă influenţei unor oameni fără scrupule, găsea convingerile ei religioase şi politice periculoase pentru Franţa şi, mai ales, nu credea că era o mamă bună. Maria insista însă şi Henric, care mai avea de obţinut acum şi iertarea pentru pasiunea faţă de Charlotte, sfârşi prin a accepta.

La 13 mai 1610, însoţită de Delfin şi de Elisabeta, cea de-a doua născută a ei, Maria îşi făcu intrarea în Bazilica Saint-Denis, splendid împodobită de sărbătoare şi plină de lume până la refuz. Din înaltul unei tribune situate deasupra altarului, suveranul admira ţinuta soţiei sale, trena foarte lungă din catifea albastră presărată cu flori de crin, mersul ei regal, luminozitatea carnaţiei. Pentru o dată, Maria apărea radioasă de fericire: din momentul nunţii sale de la Florenţa, cu zece ani în urmă, nu mai văzuse o sărbătoare atât de frumoasă.

Moartea regelui

Ziua următoare încoronării trebuia să fie una de odihnă deoarece peste încă o zi o altă sărbătoare grandioasă o aştepta pe Maria: intrarea solemnă în Capitală. Cu toate acestea, în primele ore ale după-amiezii, regele, apăsat încă de când se trezise de o undă de nelinişte, hotărî să-i facă o scurtă vizită lui Sully la Arsenal, în vreme ce regina rămânea în camera ei să stea de vorbă cu doamna de Montpensier. Deodată, suverana auzi un zgomot neobişnuit venind din camera soţului ei; surprinsă, ceru doamnei de Montpensier să meargă să vadă ce se întâmplase, iar când aceasta se întoarse plângând, se repezi la rându-i în apartamentul vecin unde, croindu-şi cu greu drum printre gărzile care încercau s-o împiedice, se găsi pe neaşteptate dinaintea patului pe care zăcea trupul fără viaţă al lui Henric.

O jumătate de oră mai devreme, în timp ce trăsura înainta încet şi fară escortă pe străzile pariziene înguste şi aglomerate, suveranul fusese atacat de un necunoscut, un fanatic catolic pe nume Ravaillac, care se aruncase asupra lui şi-i înfipsese pumnalul în inimă. Transportat în grabă la Luvru, când ajunsese acolo Henric era deja mort.

La vederea trupului însângerat al soţului ei, Maria simţi că leşină şi fu dusă pe braţe de doamnele din suită. Între timp, toate personajele mai importante de la curte care se găseau în acel moment la Luvru se repezeau în apartamentele ei, aruncându-i-se la picioare, sărutându-i mâinile, promiţându-i fidelitate şi sprijin. Pradă unei agitaţii febrile, regina trecea de la unul la altul, cerând ajutor şi sfat, fără să fie cu adevărat în stare să asculte ceea ce se spunea. Şi, întrucât continua să repete: „Vai de mine, regele e mort“, cineva îi aminti probabil că „în Franţa regii nu mor“ şi, arătându-i-l pe Delfin, care stătea tăcut şi pierdut lângă ea, adaugă: „Doamnă, regele trăieşte!“. La moartea tatălui său, Ludovic al XIII-lea avea nouă ani.

*****

sursa: Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, pag. 69-82

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: