Trădare şi moarte

Sfârşitul regelui Angliei Henric al II-lea a fost tragic. Fiii săi, între care ar fi dorit să-şi împartă imperiul, se urau unii pe alţii şi-l trădau toţi. „Nu ştii – îi răspunse unul dintre ei unui trimis al regelui – că e propriu firii noastre, lăsată moştenire din moşi-strămoşi, ca fratele să lupte împotriva fratelui şi fiii împotriva tatălui?

Henric şi Geoffroy, cei doi fii mai vârstnici, muriră înaintea regelui, Geoffroy, lăsând un fiu, Arthur de Bretania; al treilea, Richard, complota împotriva tatălui său cu noul rege al Franţei, Filip August, tânăr abil şi rece, care, hotărând să recucerească regatul său de la angevini, se folosea cu dibăcie de disensiunile dintre ei. Henric al II-lea, bătrânul rege solitar şi trist, nu mai simţea afecţiune decât pentru cel de al patrulea fiu, Ioan. Deoarece îi lăsa lui Richard Anglia şi Normandia, dorea să-i lase lui Ioan Aquitania. Proiectul acesta îl înfurie pe Richard, care, semănând mai curând cu mama sa, Eleonora de Aquitania, decât cu tatăl său, ţinea mai mult la această provincie decât la tot restul regatului. Pe neaşteptate, el jură credinţă regelui Franţei pentru toate pământurile continentale ale tatălui său, de la Canalul Mânecii până la Pirinei.

Henric al II-lea, încolţit de către Filip August la Le Mans, trebui să fugă din oraşul în flăcări. Mans era cetatea unde se născuse şi unde era înmormântat tatăl său, contele de Anjou. Blestemă pe Dumnezeu când o părăsi. În timp ce fugea în galop pe poteci ocolite, însuşi fiul său Richard îl urmărea.

La Chinon regele se simţi atât de bolnav că trebui să-şi întrerupă drumul. Cancelarul său, pe care-l trimisese la Filip August cu o scrisoare, se întoarse aducându-i lista trădătorilor englezi pe care o găsise la curtea regelui Franţei. În fruntea listei se afla Ioan, fiul său favorit. Văzându-l pe tatăl său în primejdie, îl trădase şi el. „Mi-ai spus destul – strigă regele. Nu mă mai sinchisesc nici de mine, nici de lume”. După aceasta începu să delireze şi muri curând în urma unei hemoragii.

*****

sursa: Andre Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, București, 1993

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: