Războiul peloponeziac

Conflictul dintre cetăţile Greciei continentale şi insulare care ocupă ultima treime a secolului al V-lea şi care marchează începutul declinului atenian are drept cauză principală rivalitatăţile dintre două hegemonii: cea a Atenei, pe mare şi pe litoralul Mării Egee, şi cea a Spartei, în Peloponez şi în Beoţia.

Pentru Sparta, puterea crescândă a confederatiei maritime dominată din ce în ce mai mult de rivala sa, constituia deja un pericol pentru preponderenţa sa în Grecia continentală. Nu pentru a elibera cetăţile făcute vasale de Atena a intrat Sparta în război împotriva acesteia – lucru afirmat de propaganda lacedemoniană – ci pentru a-şi ajuta aliaţii din zona istmului, Corintul şi Megara, direct ameninţate de imperialismul atenian, şi pentru a împiedica dezagregarea ligii peloponesiace.

Cauzele războiului

La mijlocul secolului al V-lea, imperialismul devenise pentru Atena o necesitate, motorul unei expansiuni fondate pe controlul căilor maritime şi pe stăpânirea de teritorii care îi furnizau materii prime şi debuşeuri , cât şi instrumentul puterii sale militare şi navale, al strălucirii sale culturale, al păcii sociale care domnea în cetate . Fără resursele confederaţiei, fără tributul din ce în ce mai greu plătit de aliaţi, ea n-ar fi putut finanţa nici marile lucrări care au stimulat activitatea intelectuală şi artistică, nici echiparea şi întreţinerea armatei şi a flotei sale. Ea ar fi fost incapabilă să poată suporta cheltuielile de asistenţă de care beneficiau numeroşi locuitori ai Aticii. N-ar fi avut, odată cu instalarea colonilor atenieni pe teritoriul aliaţilor infideli, această supapă de securitate prin care să facă faţă suprapopulării satelor, fenomen ce punea altor cetăţi dificile probleme sociale şi politice. Altfel spus, exista între opţiunea de politică externă a conducătorilor atenieni şi interesele celor mulţi o relaţie care, cu timpul, devenise din ce în ce mai pregnantă. „A renunţa la Imperiu – îl face să zică Tucidide pe Pericle – nu mai este în puterea noastră; este nedrept, poate, să-l dobândim, tot aşa cum nedreaptă este tirania, dar este periculos să renunţăm la el.” 

Se înţelege că, în aceste condiţii, progresele democraţiei în Atena au mers împreună cu întărirea puterii sale asupra cetăţilor de peste mări. Există aici o altă limită a umanismului său, deloc simţită ca o contradicţie de către contemporanii lui Pericle. Pentru masa atenienilor, cărora politica de expansiune şi de exploatare imperială le aducea bunăstare şi privilegii diverse, nu era necinstit ca forţa să triumfe asupra dreptului în jungla relaţiilor interstatale, dacă acesta era preţul de plătit pentru ca înseşi condiţiile jocului democratic să poată fi exercitate în propria lor cetate. Ceea ce nu voiau să vadă sau ceea ce unii dintre ei au văzut prea târziu au fost pericolele în faţa cărora cărora se expunea în realitate democraţia, urmare a setei de putere ce cuprinsese pe locuitorii Atenei şi pe conducătorii ei, pericolul unei erodări rapide şi ireversibile a moralei publice şi a virtuţilor care alimentaseră civismul atenian. Pericolul de a vedea poporul urmând fără discernământ nişte demagogi care – va fi cazul lui Cleon ori al lui Alcibiade – îşi fundamentau popularitatea pe proiecte externe aventuriste a căror finanţare trebuia să fie asigurată de bogaţi şi prin mărirea tributurilor cerute de la aliaţi. Pericolul, în consecinţă, de a vedea coalizându-se împotriva partidului democratic la putere pe duşmanii interiori ai democraţiei, oligarhiile aliate ale Spartei din sânul ligii peloponeziace şi cetăţile aservite din confederaţia de la Delos. Revolta acestora din urmă, cât şi loviturile date de lacedemonieni şi de prietenii lor, au grăbit ştergerea de pe hartă a Imperiului atenian.

Desfăşurarea războiului

Războiul a început printr-o serie de conflicte locale care au opus Atena cetăţilor maritime ale istmului aliate cu Sparta: Corintul, pentru că Atena pusese ochii pe cele două colonii ale sale, Corcira şi Potideea; Megara, pentru că închiderea portului Pireu navelor sale ducea practic la asfixierea ei economică. Trebuind să aleagă între războiul împotriva Atenei şi erodarea poziţiilor sale continentale de către rivala sa, Sparta a ales prima soluţie. Războiul din Peloponez, care avea să se întindă în curând în toată lumea greacă, a început oficial în 431. Atena stăpânea marea. Sparta şi aliaţii ei dispuneau de o incontestabilă supremaţie terestră. Între cele două coaliţii, sfârşitul conflictului era deosebit de nesigur.

Pericle credea într-un război scurt. În faţa asaltului lacedemonienilor, a optat pentru o strategie de apărare, adunându-i pe locuitorii Aticii în spatele Zidurilor Lungi care legau capitala de portul Pireu şi abandonând restul ţării armatelor duşmane. În acest timp, flota ateniană făcea ravagii pe coasta peloponeziacă. Curând, o epidemie de ciumă se declanşă în tabăra ateniană, ucigând mii de locuitori şi de refugiaţi, provocând o vie exasperare supravieţuitorilor şi, în cele – din urmă, moartea lui Pericle (429). Foştii săi partizani s-au împărţit atunci în două tabere: cea a războiului de apărare, condusă de moderatul Nicias şi care avea sprijinul clasei de mijloc, şi cea a războiului ofensiv, al cărui şef, bogatul tăbăcar Cleon, era un imperialist fără nuanţe care, pentru a fi pe plac poporului, înţelegea să-i pună pe cei bogaţi să plătească cheltuielile de război. Aceasta din urmă a triumfat, astfel că războiul începe curând. Faptul a avut drept efect pierderea de către Atena a aliaţilor săi şi apariţia unor revolte (cea din Lesbos, de exemplu, în 428-427) reprimate cu sălbăticie. Victoriile şi înfrângerile se succed în ambele tabere, în timp ce războiul se întindea în Grecia septentrională şi pe litoralul Asiei Mici. În cele din urmă, nici o soluţie hotărâtoare neputând interveni, pacea a fost încheiată între Atena şi Sparta în 421, pace cu care nu toţi beligeranţii au fost de acord. Dictată de oboseala generală, aceasta restabilea status quo-ul de dinaintea declanşării războiului, dar nu înlătura cauzele profunde ale conflictului.

„Pacea lui Nicias” (şeful democraţilor moderaţi, care fusese principalul artizan) nu satisfăcea pe cei care, la Atena, cereau continuarea expansiunii în afara peninsulei. Reprezentantul acestora, Cleon, a fost ucis în asediul de la Amphipolis, în 422 , când deja se afirma un alt om politic, Alcibiade. Alcmeonid prin mama sa, apropiat de aristocraţi, prin origine şi gusturi, elocvent, seducător, adulat de tineri care-i admirau curajul, hainele luxoase, chefurile sale legendare, şi lăudat de popor, care era sensibil la generozitatea sa deosebită, acesta era preocupat, mai ales, de gloria sa. El ia conducerea taberei imperialiste, care îl transformă într-un strateg în 420, şi, pentru a triumfa asupra rivalului său, Nicias, face să se hotărască de către adunare catastrofala expediţie din Sicilia, din 415.

Marea insulă mediteraneană, ale cărei cetăţi aveau, în majoritate, instituţii democratice în a doua jumătate a secolului al V -lea, îndura atunci hegemonia Syracuzei. Oraşe ca Leontinioni, Catania, Naxos, Rhegio, Halykiai şi Segesta, temându-se pentru posibilităţile de trafic şi independenţa lor, se apropiaseră încă de la jumătatea secolului de Atena, jucând cartea imperialismului cel mai îndepărtat împotriva celui mai apropiat. În 416, simţindu-se direct ameninţată de syracuzani, Segesta a făcut apel la aliata sa din Grecia peninsulară care trimise o ambasadă în Sicilia şi care a fost, se pare, orbită de bogăţiile insulei.

Alianţa cu Segeta nu a fost, în realitate, decât un pretext. La Atena, numeroşi erau cei care visau să pună capăt imperialismului rival al Syracuzei şi să-l substituie cu dominaţia lor. Lui Alcibiade nu i-a venit deloc greu să convingă adunarea să trimită în Sicilia o expediţie limitată de efective. Pentru a desconsidera această întreprindere, Nicias supralicitează pe lângă popor obţinînd de la acesta mai mult decât rivalul său, Alcibiade, şi transformă expediţia într-o formidabilă operaţiune navală a cărei comandă este încredinţată celor doi şefi de partide. Atenienii scontau pe numeroase ajutoare, mai ales printre grecii din Grecia Magna decât printre siculii grecizaţi a căror renaştere se afirmase de la mijlocul secolului. Dar această operaţie a început prost. Alcibiade, implicat într-un sacrilegiu (mutilarea Hermeşilor care străjuiau străzile şi pieţele publice din Atena), este chemat, chiar înainte de a debarca în Sicilia, şi dezertează. Nicias, îşi asumă deci singur conducerea unei expediţii căreia îi era ostil şi conduce operaţiile fără prea multă hotărâre. După ce au debarcat în Sicilia, atenienii au început asediul Syracuzei. Dar ezitările lui Nicias şi fermitatea siracuzanilor au dus armata ateniană spre un eşec lamentabil, culminînd cu distrugerea ei, în 413; supravieţuitorii au fost închişi în latomii (cariere de piatră), din apropierea oraşului, unde mulţi au murit de foame şi de epuizare.

Cu un an înainte, Sparta îşi reluase războiul împotriva rivalei sale, antrenând aliaţi tot mai numeroşi şi obţinând, graţie sfaturilor lui Alcibiade şi în schimbul părăsirii cetăţilor Ioniei, sprijinul financiar al Marelui Rege. Aurul persan îi permise să pună la punct o puternică flotă de război şi să cumpere prietenii printre cetăţile confederaţiei de la Delos, cărora le promitea eliberarea de sub jugul atenian şi care, de altfel, nu întârziară să se revolte (Chiosul, în iunie 412, apoi Eretria, Clazomene şi Miletul).

În acelaşi timp, lacedemonienii au pus piciorul în Atica şi au ocupat fortăreaţa Decelia, de unde puteau lansa atacuri împotriva întregului teritoriu atenian, lipsind capitala de grâu şi orz şi provocând părăsirea de către 20.000 de sclavi a Laurionului, a cărei exploatare a fost, de altfel, întreruptă. Aceste înfrângeri şi dificultăţi avură ca efect, la Atena chiar, provocarea unei revoluţii care va aduce la putere pe oligarhi, sprijiniţi de moderaţi, şi care va conduce la abolirea temporară a democraţiei. Bule este suprimat şi înlocuit cu o adunare de 400 de notabili. Indemnizatiile dispar, în afară de cele pentru arhonţi, iar drepturile politice, rezervate doar acelor atenieni care erau capabili să se echipeze şi să aibă arme pe cheltuiala lor (cca. 5 .000). Acest „guvern al celor 400” a început imediat negocieri cu Sparta, dar opoziţia echipajelor ce alcătuiau flota, ancorată la Samos, le determină să eşueze, lucru ce va grăbi reîntoarcerea la democraţie (410). Reintrat în graţii, Alcibiade repurtează câteva victorii în marea Egee şi deschide flotei ateniene drumul prin strâmtori, dar aceste succese sunt fără viitor.

Înfrângerea Atenei

Cetatea era epuizată. Ea rezistă încă mulţi ani forţelor conjugate ale inamicilor ei, dar coaliţia pe care trebuia s-o infrunte avea forţă şi marea şansă de a număra printre căpeteniile ei două personalităţi de prim rang: guvernatorul persan al Ioniei şi candidat la tronul ahemenizilor, Cyrus cel Tânăr, şi lacedemonianul Lysandru, care comanda flota spartană şi care devenise stăpân peste poziţiile strategice importante în Marea Egee. După o ultimă victorie din insulele Arginuse în 406, escadrele ateniene au fost distruse anul următor la Aigos Patamos de către Lysandru. Acesta din urmă i-a masacrat pe prizonieri şi a început asediul Atenei, părăsită de ultimii ei aliaţi. Înfometat, oraşul trebui să accepte, în aprilie 404, pacea pe care i-o impuneau invingătorii săi.

Sparta făcu dovada unei relative clemenţe, refuzând să-i asculte pe tebani şi pe corinthieni, care cereau atât distrugerea completă a Atenei cât şi aservirea populaţiei sale. Ei se mulţumiră, dacă se poate spune aşa, să ceară de la învinşi dizolvarea confederaţiei maritime, abandonarea tuturor posesiunilor exterioare, distrugerea Zidurilor Lungi şi reducerea flotei la 12 nave. Atena trebuia, în afară de aceasta, să adere la liga peloponeziacă, devenind astfel vasala concurentei sale victorioase. Puterea sa părea definitiv prăbuşită, ei substituindu-se scurta hegemonie a Spartei.

*****

sursa: Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. I, Institutul European, 1997, pag. 113-120

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: