Nell Gwynne, amanta regelui Carol al II-lea

Nell Gwynne a fost cea mai impertinentă şi mai înfumurată dintre amantele regale, o puştoaică cu nasul cârn, păr castaniu strălucitor, cu sâni fermi şi plini şi cu ochi căprui ce priveau cu o francheţe şi o onestitate care o făcuseră faimoasă. Nell era atât de adorabilă, încât regele Carol II a comandat o serie de nuduri ale ei, iar el o contempla în timp ce poza pentru pictor.

Dar Nell şi-a câştigat afecţiunea regelui şi prin firea sa neinhibată şi generoasă; el nu a putut rezista umorului ei plin de vervă şi veseliei care o făcea să pară „un bufon de curte cu diplomă, ce prezida o petrecere de burlaci.” Şi, aşa cum avea să-şi dea seama o dată cu trecerea timpului, Nell era teribil de iubăreaţă şi, în ciuda rătăcirilor sale lipsite de remuşcări, îi rămânea fidelă. Era, de asemenea, o femeie lipsită de pretenţii, care abia dacă îşi putea scrie iniţialele, dar un excelent tovarăş de petrecere de seara până dimineaţa.

Începuturile

Nell l-a întâlnit pe rege pe când avea şaptesprezece ani, în vreme ce el era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea. Aceasta se întâmpla în 1667, la optsprezece ani de la executarea tatălui lui, Carol I, şi la şapte ani de la Restauraţie, când el urcase din nou pe tron după o perioadă de exil ce urmase după înfrângerea monarhiei în Războiul Civil Englez. Englezii, deziluzionaţi după decenii de austeritate cromwelliană, îl primiseră pe Carol cu braţele deschise, deşi el se întorsese în fruntea unei naţiuni puternic divizate, atât din punct de vedere politic, cât şi social şi religios.

Exilul european l-a marcat profund pe Carol. A militat în favoarea eliminării discriminării care exista în Anglia, împotriva credincioşilor romano-catolici, aşa că numeroşi oameni l-au suspectat că ar fi catolic în ascuns. De asemenea, s-a îngrozit de starea deplorabilă a teatrului englezesc. S-a grăbit să revigoreze această artă, acordând femeilor dreptul de a juca pe scenă, pentru a conferi acurateţe reprezentării dramatice. Nu întâmplător avea şi un ochi experimentat în materie de actriţe, în special când era vorba de cele care deţineau roluri principale, precum Moli Davis şi Nell Gwynne.

Vai de ea!

Competiţia pentru atenţia regelui putea fi feroce. Nell Gwynne, amanta lui Carol al II-lea, regele Angliei între 1660 şi 1685, şi-a invitat odată rivala, pe Moli Davis, să împartă un platou de delicatese, peste care Nell presărase un laxativ. În noaptea aceea, când Moli era încătuşată în îmbrăţişarea amoroasă a lui Carol al II-lea, natura îşi spuse cuvîntul brusc şi imperios. Vai de Moli!

Chiar înainte de a o întâlni pe Nell, Carol s-a confruntat cu o criză majoră: ciuma bubonică din 1664, care a ucis aproape o sută de mii de londonezi; a urmat apoi marele incendiu al Londrei, din 1665, care a ras de pe faţa pământului treisprezece mii de case, nouăzeci şi şapte de biserici parohiale, precum şi măreaţa catedrală Saint Paul; apoi a fost Războiul Anglo-Olandez din 1665-1667, pe care Anglia l-a provocat şi apoi l-a pierdut, după înfrângeri umilitoare. Dar nici aceste calamităţi, nici soţia sa, Caterina de Braganza, nu l-au putut împiedica pe Carol să meargă la teatru şi să-şi urmeze impulsurile amoroase. „Dumnezeu nu va condamna niciodată un bărbat pentru că îşi permite nişte plăceri„, obişnuia el să glumească, în timp ce duşmanii îl etichetau drept „marele duşman al castităţii şi al căsătoriei.”

Tatăl – mort în închisoarea datornicilor, mama – vindea bere într-un bordel 

Adolescenta Nell, în ceea ce o privea, îşi depăşise originile modeste de fiică a unui soldat mort în închisoarea datornicilor din Oxford şi a unei mame care vindea bere într-un bordel de pe Drury Lane şi cădea beată moartă în şanţ, în drum spre casă. Nell avansase de la statutul de vânzătoare ambulantă de stridii la cel de vânzătoare de portocale la Teatrul Regal, iar la vârsta de paisprezece ani debutase pe scenă, devenind amanta strănepotului lui Shakespeare, Charles Hart. Când Carol al II-lea a întâlnit-o, în 1667, Nell avea un nou iubit şi era o actriţă de succes, rivală de scenă cu favorita regelui de la acea dată, Moli Davis. Carol o privise adesea pe Nell pe scenă, dar când a întâlnit-o în persoană la teatru, a fost surprins de francheţea şi lipsa ei de infatuare. Ea nu i-a arătat semne de supunere, aşa cum i s-ar fi cuvenit unui rege şi nici nu şi-a înfrânat umorul deşănţat. La prima lor ieşire la cină, ea a venit cu amantul şi totul s-a sfârşit cu o comedie a erorilor. Carol s-a scotocit prin buzunare pentru a plăti cina, dar s-a pomenit cu prea puţini bani la el, iar amantul lui Nell a fost nevoit să acopere nota de plată, în timp ce ea îl ironiza pe rege pentru sărăcia sa temporară. Curând după aceea, Nell deveni una dintre amantele regelui Carol.

O poveste de dragoste. Într-un fel

Într-un fel, între ei a fost o poveste de dragoste, deşi ambii erau mai degrabă pragmatici decât romantici. Se lăsau dominaţi de pasiune sau schimbau frenetic scrisori amoroase. Carol a adăugat-o pe Nell hoardei sale de amante, însă ea opta pentru fidelitate, explicând: „Sunt târfa unui singur bărbat„, îl îndemnă, aşadar, pe Carol să-i urmeze exemplul – „O amantă o dată e destul pentru dumneavoastră, Sire”, îl asigură la un moment dat, refuzând să invite o amantă rivală la petrecerea prilejuită de aniversarea zilei de naştere a regelui.

Nell şi Carol căzură de acord în linii mari cu privire la prerogativele amantei regelui. Aceasta beneficia de o casă, o alocaţie şi cadouri generoase. Carol le gratula de obicei pe amantele sale cu titluri nobiliare, iar copiilor lui nelegitimi le oferea ducate, aşa că ea se aştepta la acelaşi tratament. În 1670, Nell l-a născut pe Carol Stuart şi, un an mai târziu, de Crăciun, pe James. Pentru că soţia regelui, regina Caterina pierduse mai multe sarcini şi nu îi mai putea dărui lui Carol moştenitori legitimi, Nell şi celelalte amante ale lui se aşteptau ca el să fie generos cu copiii lor. Şi chiar a fost, căci până în ziua de azi, cinci dintre cei douăzeci şi şase de duci englezi sunt descendenţii săi.

La adăpostul intimităţii, puteau conversa în linişte

Când Carol a încercat să facă economii, propunându-i să locuiască într-o casă închiriată, Nell nu numai că a refuzat să se mute, dar a şi protestat, reluându-şi cariera de actriţă. Aşa cum şi ea îşi dăruise, nu doar închiriase, inima lui Carol, zicea ea, tot aşa avea dreptul la o proprietate, nu la o casă cu chirie. Ulterior, Carol, pocăit, a mutat-o într-o casă excelentă, a cărei grădină se învecina cu a sa, aşa că, la adăpostul intimităţii, puteau conversa în linişte.

Aceste conversaţii însemnau foarte mult pentru Nell, care avea încredere în Carol ca într-un prieten mai înţelept. „Era prietenul meu şi mă lăsa să îi spun toate păsurile mele şi mă sfătuia şi îmi explica cine îmi e prieten şi cine nu„, avea să îşi amintească ea cu durere după moartea lui. De asemenea, iubiţii discutau adesea şi probleme legate de bani. Ca şi Moli Davis, şi spre deosebire de celelalte amante, Nell părea o femeie care nu lua decât ce i se cuvenea, aşa că ceru doar o modestă alocaţie de 500 de lire. Deşi Carol respinse această cerere, Nell reuşi ca, într-o perioadă de patru ani, să extragă un supliment de vreo 60 000 lire din portofelul regelui. Avea nevoie de aceşti bani! Cum altfel şi-ar fi putut plăti caleaşca elegantă cu şase cai, pe cei opt servitori, medicamentele mamei, actele de caritate şi căpătâiul de pat din argint gravat?

Uneori Nell îşi trimitea nota de plată (pentru articole precum furouri de satin, halate de satin roşu şi papuci purpurii de satin brodaţi cu argint) la Biroul Trezorierului, departamentul oficial al guvernului regal, care le plătea, probabil ca avans la banii pe care ea pretindea că regele îi datora. Oricât de extravagante păreau aceste cheltuieli, erau nimica toată în comparaţie cu sumele primite de alte amante ale lui Carol.

Barbara Palmer, devenită mai târziu Lady Castlemaine, primea 19600 de lire pe an din venituri de la bugetul naţional şi sume enorme din alte surse. Louise de Kerouales, sofisticata rivală franceză a lui Nell, avea ca venit de bază 10 000 de lire provenite din licenţele de vinuri, şi, numai într-un singur an i-au fost alocate 136668 de lire pentru construirea noului ei palat. Registrele contabile din 1676 atestă poziţia dominantă a lui Louise în relaţia cu prinţul Carol: ea a primit 36 073 de lire, în timp ce Nell doar 7938 de lire.

 „Şi la fel de târfă ca o ducesă!”

Chestiunea titlurilor o irita pe Nell mult mai mult decât cea a banilor. Carol oferea ducate celorlalte amante importante, dar refuza să procedeze la fel şi cu Nell, evident din cauza originii ei umile. Pe Nell o supăra în mod firesc această situaţie. Când Carol o văzu în noua ei rochie şi exclamă că arată la fel de bine ca o regină, Nell îi replică sarcastic: „Şi la fel de târfă ca o ducesă!”

Deşi Nell a rămas femeie de rând, era hotărâtă să îl facă pe Carol să îi înnobileze fiii şi, pentru a sublinia urgenţa chestiunii, se referea la ei ca la „micii bastarzi„. Când Carol îi reproşa folosirea acestui apelativ, ea îi răspunse că nu avea cum altfel să le spună. Strategia sa avu succes. Carol se mai înduplecă puţin şi le acordă titlurile aristocratice, dar nu ducale, de Beauclerck şi Beauclaire. La patru ani de la moartea fiului lor cel mai mic, în 1680, o pierdere dureroasă pentru Nell, Carol îi conferi fiului supravieţuitor, pe nume Carol, titlul de duce de St. Albans.

Rivalele

De-a lungul relaţiei sale cu regele, care a durat şaptesprezece ani, Nell nu a fost niciodată unica lui amantă. A eclipsat-o cu uşurinţă pe rivala sa, actriţa Moli Davis, dar în bătălia cu aristocrate precum Louise de Kerouales, originea lui Nell a tras-o în jos ca o piatră de moară. În afara frumuseţii, Louise era opusul total al lui Nell. Cu alură de regină, educată, cultivată, snoabă şi ambiţioasă, Louise părea hotărâtă să cucerească inima lui Carol. Prin 1671, ea îşi petrecea nopţile cu el la fel de mult ca şi Nell. O şi defăima pe analfabeta Nell, afirmând că rivala ei era la fel de comună şi vulgară ca pe vremea când vindea portocale la teatru. Nell a contraatacat cum a putut. O batjocorea, o insulta şi scotea limba la Louise. Îi spunea Squintabella, pentru că unul din ochii Louisei avea o uşoară deviaţie. Şi de ce, oare, se întreba Nell, o femeie care se lăuda mereu cu descendenţa sa nobiliară s-ar fi coborît atât de jos încât să devină amantă? Când Louise începu să apară în doliu după diverse capete regale cu care pretindea a fi înrudită, Nell aşteptă până muri alt rege străin şi se înfăşură într-un doliu la fel de dramatic. „Hai să împărţim lumea„, îi spuse sarcastic lui Louise. „Tu îi iei pe regii din nord, dar lasă-mii mie pe cei din sud.” Când o italiancă superbă, Hortense Mancini, ducesă de Mazarin, îi luă locul lui Louise în graţiile regelui, Nell se bucura la gândul că rivala sa era mai uşor influenţabilă.

Se pricepe

Decizia lui Nell de a se abţine de la amestecul în treburile politice a fost o stratagemă inteligentă. Deşi înţelegea chestiunile cruciale ale societăţii în care trăia, Nell nu a încercat niciodată să influenţeze evenimentele, politica sau pe politicieni. Carol a apreciat mult reţinerea ei, şi la fel şi opinia publică, ce pusese în circulaţie această zicala: „Se pricepe să pună mâna pe penis, dar nu se atinge de sceptru”.

Replica

Singura intervenţie politică a lui Nell a avut loc în punctul culminant al crizei parlamentare din 1681, când Carol se lupta cu Parlamentul în privinţa chestiunilor strîns împletite ale succesiunii la tron şi ale legitimităţii romano-catolicismului în Anglia. Bande anticatolice terorizau străzile, strigând: „Jos papistăşia! Jos sclavia!”. Carol însuşi, despre care mulţi credeau că ar fi catolic, devenise suspect, iar oprobriul public se îndreptă şi către impozanta amantă catolică, Louise de Keroualles. Într-o după-amiază, gaşca de năbădăioşi observă o trăsură care se îndrepta către reşedinţa regelui. „Femeia catolică a regelui!” urlară ei şi blocară drumul pentru a o ataca. Dar nu era Louise, ci Nell Gwynne, care se aplecase pe geam strigând: „Vă rog frumos, oameni buni! Puţin respect! Eu sunt tîrfa protestantă!

Această replică mucalită temperă furia mulţimii şi din acel moment istoria a salutat prezenţa de spirit, perspicacitatea şi francheţea lui Nell. Şi Carol trebuie să o fi felicitat pentru isteţimea ei. Incidentul a reuşit să pună în lumină felul în care supuşii săi neliniştiţi o vedeau pe Nell: în adâncul inimii, ea era una de-a lor, iar ei o iubeau pentru asta.

Amanta şi regina

De asemenea, Nell reuşi să intre şi în graţiile reginei Caterina. Dat fiind faptul că amantele regale reprezentau prerogativul puterii soţului ei, Caterina nu putea decât să le tolereze. Totuşi, nu era obligată să le şi placă, aşa că nu ezita să-şi manifeste sentimentele faţă de ele. Dar ţinea cu adevărat la Nell, care nu a încercat niciodată să o pună în inferioritate. Umorul grosier al lui Nell o făcea, desigur, pe Caterina să fie sigură că era vorba doar de o ţiitoare lipsită de pretenţiile celorlalte amante ale regelui afemeiat (altă regină engleză, soţia lui George al II-lea, Caroline, o detesta pe Lady Henrietta Suffolk, amanta de douăzeci şi doi de ani a soţului ei, dar obiectă atunci când George o concedie pe Henrietta, sub pretextul că era o „bestie bătrână, plicticoasă, surdă şi irascibilă„. Caroline interveni în favoarea ei, de teamă ca locul ei să nu fie ocupat de alte amante, mai tinere şi mai periculoase.)

Nu o lăsaţi să moară de foame!

În 1685, de ziua de naştere a lui Nell, Carol făcu un atac de cord şi muri la câteva zile după aceea. Nell îi dedicase şaptesprezece ani şi îi născuse doi copii, abandonând o carieră strălucită de actriţă, pentru a deveni amanta lui. Cu toate acestea, unicul gest pe care Carol îl făcu în privinţa viitorului ei fu rugămintea adresată curtenilor de pe patul de moarte: „Nu o lăsaţi pe biata Nell să moară de foame!”

În ciuda preocupării lui Carol pentru soarta ei, Nell se descurcă destul de bine, dar aceasta pentru că i-a supravieţuit regelui numai doi ani. Dacă ar fi trăit ca el, până la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, cu siguranţă că ar fi murit în sărăcie. Moartea lui Carol scoase în evidenţă faptul că cei şaptesprezece ani petrecuţi de ea ca amantă a regelui nu îi conferiseră nici un statut la curte sau în familia lui, deşi îi făcuse doi copii. Dar Nell îl iubise pe rege şi a vrut să îl plângă cum se cuvine. A comandat perdele negre la caleaşcă şi plănuia şi alte ritualuri. Dar un oficial al curţii interveni şi îi interzise lui Nell să uzurpe drepturile rezervate exclusiv familiei regale, deşi ea îşi dorea cu ardoare să-şi manifeste durerea şi ataşamentul faţă de iubitul ei. Obiectul preocupărilor ei fusese plăcerea iubitului său, iar moartea acestuia a făcut ca lumea să se năruie în jur.

*****

sursa: Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, Ed. Lider, Bucureşti, 2005

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: