Arma lui Aristofan

Dacă citeşti tragediile greceşti, înţelegi foarte bine de ce publicul, după ce văzuse la rând trei într-o zi, simţea nevoia să mai vadă şi o comedie înainte de a merge la culcare. Ele nu-i acordau spectatorului nici un răgaz şi-l ţineau încordat şi plin de suspans de la prima până la ultima scenă. O împărţire riguroasă a acţiunii le interzicea dramaturgilor să recurgă la ingredientele hazoase ale comediografilor.

Poate că aceştia din urmă, fără existenţa democraţiei, nu s-ar mai fi născut niciodată, deoarece comedia greacă a fost, dintr-odată şi din primul moment, o piesă de moravuri, care avea nevoie de libertatea de a critica. Epicarmos, Cratinos şi Eupolis, pionierii ei, s-au folosit de teatru aşa cum ne folosim noi azi de gazetărie: ca să atace, să muşte şi să parodieze partide, oameni şi idei. Şi, cu toate acestea, calul lor de bătaie a fost democraţia, cu marele ei şef, Pericle, căruia îi datorau de fapt existenţa.

Ne este destul de greu să explicăm această contradicţie. Comediografii din Atena nu erau câtuşi de puţin antidemocratici. Erau doar nişte scriitori în căutare de succes. Iar succesul, chiar şi pe atunci, se obţinea numai prin nonconformism; adică să critici ordinea constituită. Or, această ordine constituită fiind democratică, sigur că tonul comediilor avea să fie conservator, aristocratic. Era singurul mod de a face opoziţie, care şi el, la rândul său, era un mod ca oricare altul de a-şi exercita un drept perfect democratic.

Numai Aristofan ar putea să fie considerat un adevărat reacţionar, pentru că el credea în ceea ce spunea. Era, de altfel, vlăstarul unei familii de moşieri nobili, şi dovedea asta prin însuşi modul său de viaţă. El s-a ţinut, cu un aer distant, departe de lumea din café-society şi de cercurile intelectuale ale Atenei, dovedind că simte probabil o simpatie sinceră pentru Sparta, chiar şi atunci când între cele două cetăţi a izbucnit războiul. Pentru că dacă s-ar fi născut în alt regim, ar fi ajuns un poet al naturii, aşa cum ne demonstrează puţinele şi fragmentatele versuri, de înaltă inspiraţie şi stil desăvârşit, care au ajuns până la noi.

Avea stofă de gentilom de ţară, cult şi distins. Dar, fiind născut în anul 450 înainte de Christos, s-a trezit de foarte tânăr într-o democraţie care nu mai era aceea a rafinatului Pericle, ci aceea a vulgarului Cleon, tăbăcarul. Ea i-a zgândărit toana polemică şi l-a îndemnat să încerce teatrul. În lipsa gazetelor, acesta era singurul teren pe care se mai putea porni o luptă de idei, de moralitate şi de moravuri. Şi nu cu tragedii legate de un trecut ce-şi dicta singur propriile teme, ci cu comedia care îi permitea să înfrunte prezentul.

Ea aproape că se născuse o dată cu Aristofan. Căci abia în anul 470 guvernul îi permisese lui Epicarmos, venit din Sicilia, să-şi reprezinte piesele indigeste, satirico-filozofice. Tradiţia dionisiacă a procesiunilor falice, de care era legat tot teatrul, permitea o comedie plină de obscenităţi. Dar urmaşii lui Epicarmos au abuzat în aşa măsură de ele încât, în anul 440 a trebuit promulgată o lege care să le interzică. Dimpotrivă, contra satirei politice nu s-a întreprins nimic. Cratinos a putut să-l atace pe Pericle în termenii cei mai grosolani şi mai vulgari; iar Ferecrate să laude tradiţiile aristocraţiei, în ciuda progresului democratic.

Dintre toţi, cel mai cunoscut în momentul acela era Eupolis cu care, încă de la început, Aristofan a legat o strânsă prietenie şi a realizat 0 fructuoasă colaborare. Dar, după puţină vreme, s-au certat şi, deşi au continuat să profeseze aceleaşi idei faţă de regim, deseori întrerupeau acest fel de polemică, pentru a se ataca reciproc şi a se ridiculiza în scrierile lor. Totuşi, în ciuda acestor precursori, cărora Aristofan a avut uneori bunăvoinţa să le adreseze frumoase elogii, comedia mai era considerată, încă, un apendice al tragediei, acceptată doar din motive de bani. Erau numai nişte comicării fără cap şi coadă, fără nici un subiect, fără personaje, care rezistau doar prin caraghioslâcuri şi strâmbături.

Aristofan a lovit imediat drept la ţintă, atacându-l chiar pe Cleon, stăpânul de serviciu; şi a făcut-o în aşa fel încât nici un actor n-a mai avut curajul să joace rolul. A trebuit să apară pe scenă autorul însuşi, personificându-l pe strateg, care a asistat impasibil în stal la propria-i luare în zeflemea; a aplaudat-o, apoi l-a pus sub acuzare pe autor şi i-a aplicat o amendă. Ceea ce ne face să credem că mârlanul de Cleon a fost, la urma urmelor, mai puţin mârlan decât se spunea. Comediograful, după ce a plătit amenda, a mai scris încă o piesă care îl aducea în scenă pe acelaşi personaj şi îl trata, de data asta, încă mai rău decât în cea precedentă. Mulţimea, în delir, l-a ovaţionat. Iar printre cei care îl aplaudau era de astă dată şi Cleon. Democraţia Atenei se afla în mâna unor oameni care ştiau să se poarte cu ea. Şi nimeni n-a dovedit-o mai bine decât însuşi Aristofan, care îşi propusese s-o denigreze.

O altă ţintă urmărită de acest personaj curios era şi raţionalismul laic al noilor şcoli filozofice, pe care el le considera răspunzătoare de declinul religiei. Şi sigur că, pentru a le servi şi lor porţia, Aristofan i-a adus pe scenă pe sofişti: pe Anaxagora şi pe propriul său amic, Socrate, care s-a trezit parodiat rău de tot, dar care a continuat, totuşi, să-i rămână mai departe prieten.

Pentru că asta era latura frumoasă a Atenei şi dovada înaltului său grad de civilizaţie; că se întâlneau unii cu alţii, discutau, petreceau împreună, se ironizau în public, dar rămâneau mai departe prieteni. În Norii există de toate pentru toţi. Sărmanul Socrate, caricaturizat sub înfăţişarea „negustorului de gândire”, a ieşit de aici teribil de şifonat.

Cea de a treia victimă a lui Aristofan a fost, bineînţeles, Euripide. Îl ura într-atâta, încât a continuat să-l aducă pe scenă sub înfăţişarea celor mai meschine şi mai ridicole personaje, chiar şi după ce a murit (Broaştele). Lovind în el, intenţiona să lovească, mai ales, în progres şi în feminism, idei pe care se sprijineau concepţiile utopice ale unei societăţi egalitare şi de care s-a luat tare în Păsările; a fost, credem, cea mai izbutită lucrare a sa, poate şi pentru că era singura care nu închidea uşa în nas poeziei şi, pe ici pe colo, mai destindea cu ea publicul.

Aristofan este un ghem de contradicţii. Are aerul unui susţinător al virtuţii, pe care o apără, însă, cu limbajul celui mai înrăit păcătos, descriind viciile cu atâta competenţă şi cu atâta satisfacţie, că ne face să ne gândim la modul cum a ajuns să le cunoască. Limbajul său obscen nu are de ce să-l invidieze pe cel al lui Cratinos.

El apără religia, dar asta nu-l împiedică să pună în scenă o parodie a Misterelor eleusine, cam cum ar fi s-o facem noi astăzi cu Sfânta Liturghie, şi să-l ridiculizeze pe însuşi Dionysos, zeul teatrului, şi să insinueze că Zeus nu este în Olimp altceva decât patronul unei case de toleranţă. Ca să facă nişte rechizitorii moraliste, el nu şovăie să se folosească de cele mai imorale arme, cum sunt calomnia şi defăimarea.

Fără îndoială că acest bărbat extrem de inteligent devine un obtuz în faţa celor pe care îi urăşte şi în faţa ideilor pe care nu le acceptă. În diatribele sale împotriva lui Pericle şi a poporului, el coboară deseori la nivelul celor mai discreditaţi pamfletari, de tipul lui Ermip. Ranchiuna îi întunecă şi simţul, şi rostul măsurii. Foarte rar zâmbeşte. Rânjeşte aproape întotdeauna. În locul unui simţ al umorului, el posedă un sarcasm adesea vulgar. La el, ţesătura dramatică este doar o serie de simple pretexte. Citindu-l, ai impresia că s-a apucat de scris fără să ştie unde vrea să ajungă şi că el singur caută, pe dibuite, să descopere intriga unei acţiuni, aşa cum un miop, când se trezeşte dimineaţa, îşi caută ochelarii pe noptieră. Personajele sale sunt schematice, caricaturale, ca toate personajele scrierilor cu teză, unde se preferă problemele, şi nu oamenii.

Dar, în ciuda acestor grave rezerve, trebuie să recunoaştem că n-o să înţelegem nimic din Atena dacă nu-l citim pe Aristofan: este cel mai mare elogiu ce i se poate aduce unui scriitor. Din paginile sale ne apar limpezi moravurile şi viaţa oraşului, ideile în circulaţie, viciile de care se suferea, modele care se succedau, şi dialogurile din cafenele şi din piaţă, care se găsesc aici păstrate exact aşa cum au fost. Aristofan este, la un loc, un Dickens şi un Longanesi ai Atenei: un amestec de grandoare, de mitocănie şi mizerie, de angajament civic şi de flecăreală, de idealism şi de ticăloşie.

O dată cu el, comedia a încetat să mai fie sora săracă şi post-scriptumul obişnuit al tragediei, pentru a se înălţa la demnitatea unei expresii de artă independentă. De fapt, şi guvernul a fost de acord ca o zi din serbările lui Dionysos să-i fie exclusiv dedicată. Însă abuzurile şi licenţele pe care şi le-au permis autorii au fost atât de multe, încât au necesitat instituirea unei cenzuri care, ca întotdeauna, s-a dovedit catastrofală. Comedia de satiră politică a murit înaintea lui Aristofan, cel care a inventat-o şi care, în ultimii ani ai vieţii, a regretat poate că a folosit-o împotriva regimului politic ce i-o îngăduise, decedat şi el acum. 

Libertatea este unul din acele lucruri pe care le preţuim doar atunci când le-am pierdut. Aristofan, care a dispărut în anul 385, a sfârşit prin a scrie comedioare sentimentale. Te amuză prea puţin lectura lor, pentru că îţi dai seama că nici el nu s-a amuzat prea mult să le scrie.

*****

sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucureşti, 1996

Un răspuns

  1. Democratia intr-adevar permite exprimarea libera a ideilor, dar oamenii nu constientizeaza asta decat dupa ce se instaureaza dictatura.Pana atunci, democratia este tapul ispasitor al tuturor problemelor de toate felurile.Vorba lui Churchil:,,Democratia e un sistem prost, dar este cel mai mic rau dintre toate”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: