Un mit naţional – Mihai Viteazul

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutaţiile petrecute în conştiinţa românească. Domnitorul care a reuşit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei ţări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipseşte cu desăvârşire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea şi chiar mai târziu, spre 1800, la Şcoala Ardeleană. Puse în evidenţă, pe lângă personalitatea excepţională a lui Mihai, erau ideea creştină şi strânsele raporturi cu împăratul Rudolf. De asemenea, ambiţia cuceritorului apărea frecvent ca mobil al acţiunii, ocupând în schema interpretativă locul pe care mai târziu îl va lua „ideea românească”.

La Miron Costin, Mihai Viteazul se afla în postura de cuceritor al Ardealului şi al Moldovei, „pricină de multe vărsări de sânge între creştini”, de altfel puţin apreciate chiar de munteni: „Se urâse muntenilor cu domnia lui Mihai-vodă, tot cu oşti şi războaie.” Din cealaltă perspectivă, muntenească, Istoria domnilor Ţării Româneşti, atribuită lui Radu Popescu, îi tratează de-a valma pe toţi adversarii lui Mihai, străini şi români deopotrivă: „au supus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi”. Savoarea exprimării nu face decât să confirme absenţa ideii româneşti. Să fi fost Mihai Viteazul, la 1600, mai „patriot” decât erudiţii cronicari de la sfârşitul secolului al XVII-lea?

Nici Şcoala Ardeleană, căreia conştiinţa naţională românească din veacul al XIX-lea îi datorează atât de mult, nu face totuşi pasul decisiv, deşi ţelul său era afirmarea identităţii românilor şi a mândriei de a fi român. Ideea unui stat unic al tuturor românilor nu îşi găseşte încă afirmarea, înfăptuirile lui Mihai Viteazul nefiind exploatate în acest sens. Iată cum îi rezuma domnia Samuil Micu, în Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor (redactată în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea): „în anul 1593 în domnia Ţării Româneşti au urmat Mihai Vodă, carele să zice Viteaz. Acesta foarte mare ostaşiu au fost, şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Rudolf…” Astăzi, o asemenea interpretare ar stârni indignarea multora; autorul ei este totuşi unul dintre marii iniţiatori ai naţionalismului românesc!

În Hronica românilor şi a mai multor neamuri, Gheorghe Şincai consacra un larg spaţiu domniei lui Mihai şi cu deosebire acţiunii lui în Transilvania. Combătându-l pe Engel, el pune mereu lucrurile la punct în favoarea românilor. Apără cu îndârjire personalitatea voievodului, căruia îi compune un portret moral avantajos, în antiteză cu defectele adversarilor săi. Ingredientele mitului sunt prezente, dar mitul încă lipseşte. Şincai accentuează asupra mândriei naţionale, dar nu exploatează politic ideea în sens de unitate naţională.

Câteva decenii mai târziu, în 1830, bănăţeanul Damaschin Bojincă, discipol al Şcolii Ardelene, publica, în Biblioteca românească, o biografie a domnitorului, sub titlul Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul, prinţipul Ţării Româneşti. Nici de data aceasta ideea naţională nu apare cu adevărat conturată, accentul căzând pe luptele împotriva turcilor.

Momentul de răscruce este marcat de transilvăneanul Aaron Florian, stabilit în Ţara Românească, unde devine profesor la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti. Mihai Viteazul ocupă un loc esenţial în sinteza sa Idee repede de istoria prinţipatului Ţării Româneşti. Aaron Florian procedează la o amplificare a personajului şi a epocii, consacrându-le mult peste ceea ce pretindea economia lucrării: două sute de pagini, cea mai mare parte a celui de-al doilea volum, apărut în 1837, şi, în acelaşi timp, înscrie, în sfârşit, acţiunea lui Mihai pe linia înfăptuirii unităţii naţionale româneşti. Singurul reproş adus voievodului stă în faptul că nu s-a dovedit capabil să doteze teritoriile româneşti unificate cu o constituţie potrivită. Numai în acest fel ar fi putut începe o eră nouă, care ar fi permis românilor să evolueze, uniţi, între celelalte naţii ale Europei. Aşa vedea lucrurile, la Bucureşti, transilvăneanul Aaron Florian.

Nu însă şi moldoveanul Kogălniceanu. Cel care avea să devină marele artizan al unirii principatelor nu se dovedeşte deloc sensibil, în opera sa de tinereţe, la potenţialul naţional al episodului Mihai Viteazul. În Histoire de la Valachie…, publicată în acelaşi an, 1837, cu volumul amintit al lui Aaron Florian, ne întâmpină un Mihai Viteazul descins din evocarea lui Miron Costin, neanunţând încă în nici un fel proiectul de unitate naţională. Trăsătura lui dominantă pare a fi „ambiţia nemăsurată” care l-ar fi împins nu numai să cucerească Transilvania, dar chiar să viseze la coroana Ungariei şi a Poloniei. „Domnia sa a fost strălucită prin cuceriri, dar fatală Ţării Româneşti”, conchide Kogălniceanu, extrăgând de aici şi o anumită morală istorică: „numele marilor cuceritori nu piere niciodată în memoria poporului, în timp ce acesta uită pe principii virtuoşi, dar paşnici”. Mihai apare ca un mare războinic, un erou, dar nicidecum ca unificator.

Nici Nicolae Bălcescu, deşi muntean, nu pare atras, în mod deosebit, în primele lui lucrări (Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum, 1844; Despre starea socială a muncitorilor plugari..., 1846), de personalitatea voievodului, acordându-i locul şi importanţa cerute de subiectele respective şi nimic mai mult.

Dar, după 1840, irezistibila ascensiune a lui Mihai devine tot mai vizibilă. Ascensiune în ambele ipostaze, eventual contradictorii, dar şi complementare: domnitor glorios al Ţării Româneşti şi unificator al românilor. Prima a fost pusă în valoare de însuşi domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-1848), căruia i-a plăcut să se erijeze în urmaş al marelui voievod, orchestrând o insistentă propagandă în acest sens. Alungat de pe tron la 1848, el nu şi-a putut atinge ţelul de a deveni un nou Mihai, dar vanitoasa asumare princiară a moştenirii acestuia nu a rămas fără ecou. Atmosfera tot mai încărcată de amintirea eroului de la Călugăreni îl va fi înrâurit şi pe Bălcescu, în ciuda opoziţiei sale faţă de regimul lui Bibescu.

Chiar în Moldova, simbolul Mihai începe să se afirme. La 1843, în Cuvântul de deschidere a cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu se apropie de voievodul muntean cu simţitor mai multă simpatie decât o făcuse cu şase ani în urmă. Mihai este prezentat acum ca fiind cel care a unit părţile disparate ale Daciei vechi.

Simbolul îşi capătă deplina strălucire şi funcţionalitate în opera ultimă şi cea mai ambiţioasă a lui Nicolae Bălcescu, începută la 1847 şi neîncheiată încă la moartea sa, în 1852: Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul. Apare o sensibilă evoluţie, în sensul ideii naţionale, faţă de primele eseuri ale istoricului. Ţelul acţiunii lui Mihai este net proclamat: unitatea naţională. El „voi a-şi creea o patrie mare pe cât ţine pământul românesc”. A realizat astfel „visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor”, începând cu Mircea cel Bătrân, „cel dintâi domn român care se luptă pentru unitatea naţională”. Domnitorii nu faceau în fond decât să exprime prin acţiunea lor politică un sentiment general împărtăşit, dat fiind că, de la origini, „în inima tuturor românilor rămăsese neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa de a-l înfiinţa din nou”. Aceasta explică „ura naţională a românilor în contra tiranilor unguri”. Iată de ce, „de câte ori un steag românesc se ivea fluturând în vârful Carpaţilor, Ardealul întreg se înfiora: românii de nădejde, tiranii lor de spaimă”.

Cartea lui Bălcescu a însemnat o premieră în istoriografia românească. Pentru prima oară istoria medievală a românilor, a celor trei ţări româneşti, era tratată explicit ca istorie naţională, ca istorie a unui deziderat naţional care nu a încetat să se manifeste de-a lungul veacurilor, ca istorie a unui ideal stat românesc, deplin şi unitar. Influenţa acestei lucrări asupra conştiinţei naţionale româneşti a fost considerabilă, cu toată întârzierea relativă a publicării (ediţie parţială în 1861-1863, integrală în 1878, apoi numeroase reeditări). Prin Bălcescu, Mihai Viteazul se impune decisiv şi definitiv ca prim ctitor al României moderne.

Anii imediat premergători unirii principatelor din 1859 marchează creşterea interesului pentru figura voievodului, inclusiv în Moldova, paralel cu conferirea de valenţe unificatoare unor domnitori moldoveni, în primul rând lui Ştefan cel Mare. Împreună, Mihai şi Ştefan ajung să simbolizeze istoria particulară, dar totodată comună, tinzând oricum spre unitate, a celor două ţări româneşti surori.

Se observă astfel cum, între 1830 şi 1860, cu o intensificare notabilă în preajma revoluţiei de la 1848 şi apoi a Unirii, Mihai Viteazul trece printr-un proces de transfigurare, devenind, din erou creştin şi războinic, un simbol al unităţii româneşti. Sunt anii când idealul de unire într-un stat românesc, România ideală prefigurată în conştiinţe, se proiectează în trecutul istoric. Această orientare naţională, politică şi istorică aparţine în esenţă unei singure generaţii, generaţia care a făcut revoluţia de la 1848 şi a realizat apoi unirea Principatelor şi România modernă. Am văzut cum în aceeaşi perioadă este frecvent invocată Dacia, ca expresie a unităţii primordiale a pământului românesc. Două simboluri care conduc la o mare aspiraţie: Dacia antică, reînviată pentru un moment de Mihai Viteazul şi menită a se reîntruchipa în România de mâine.

*****

sursa: Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: