Viaţa intimă a lui George Călinescu

Încă de la debutul căsniciei, din vara lui 1929, George Călinescu a refuzat orice idee de a rămâne alături de socrii săi, suficient de avuţi, închiriind împreună cu soţia un spaţiu care să le ofere garanţia independenţei şi a intimităţii.

De la început, Călinescu a făcut să se înţeleagă că stăpân în casă este el, „bărbatul”. El conducea gospodăria, el hotăra în absolut toate, încât soţia s-a obişnuit treptat să vadă lumea prin prisma soţului. El stabileşte cum, când şi ce se serveşte la masă, cum se aranjează interiorul casei, cum se îmbracă soţia (desenându-i şi chiar impunându-i modele de rochii). Alice Călinescu afirmă că această „şefie” a continuat şi la Iaşi, când, primind la masă, duminica, pe colaboratorii de la „Jurnalul literar”, Călinescu gătea singur bucatele. Abia din această perioadă, ieşeană, Călinescu începe să transfere soţiei din atribuţii: făcutul cumpărăturilor cotidiene, şi chiar a celor ce-l priveau special pe el: cămăşi, ciorapi, pantofi (pe care soţia îi măsura cu aţă).

Călinescu nu împărtăşea cu soţia din problemele sale, iar dacă ea îl întreba ceva, acesta o repezea. Nu prea primeau vizite. După cum relatează Alice: „Viaţa noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi. Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut nu făceam mai niciodată împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii, cunoscuţi ce se anunţau dinainte”. „Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile curente; lemne eu aduceam (…). El era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de altele”.

Uneori Călinescu citea soţiei din ce a scris, spunând că ea reprezintă „bunul-simţ al poporului”. Când acesta lucra, „îi plăcea să mă ştie lângă el. Dar îl enerva să mă plimb prin casă. Stăteam nemişcată pe fotoliu. Citeam. Eram un obiect de care nu se putea lipsi. Servitoarea era învoită sau i se interzicea să iasă din bucătărie. Liniştea era atât de adâncă, încât zgomotul peniţei pe hârtie devenea înfricoşător”.

Câtă vreme a lucrat la Istoria literaturii române, Călinescu s-a izolat aproape complet: „Se închide în casă cu săptămânile când e să redacteze; atunci îşi ascunde domiciliul sau îşi dă adrese fictive, terorizat la gândul că ar putea fi întrerupt de la lucru”. De altfel, în perioada cât a elaborat această operă monumentală a trăit ca un ascet, scriind toată dimineaţa şi o parte din după-amiază, la prânz se odihnea o oră-două, în rest citind până târziu în noapte.

Călinescu nu fuma, nu agrea băuturile alcoolice (rar şampanie sau vin), în schimb consuma cafea, ceai, „pe care i le aduceam la anumite ore, dinainte stabilite”, relatează soţia sa. „Câteodată, absorbit de lucru, nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales eu, aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai puţin zgomot, tava cu mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, şi dacă şi aşa rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai uşoare”.

Dacă soţia pleca în oraş după cumpărături, îl găsea la fereastră aşteptând-o şi întrebând-o, ca un copil, ce i-a adus. Călinescu era mare amator de dulciuri, îndeosebi de dulceaţă, manifestând chiar lăcomie.

„Cu soţul meu era dificil să ai prietene”. Când Alice a fost vizitată de o cunoştinţă din provincie, după puţin timp universitarul „a izbucnit într-un tunet: Da’ nu mai pleacă aia odată?”.

Călinescu era totodată un timid, îndeosebi în faţa persoanelor străine. Avea un sistem nervos neechilibrat, cu ieşiri colerice, acest lucru accentuându-se prin anii 1933-34 în urma unui surmenaj chinuitor, era depresiv şi avea mania persecuţiei.

Deşi părea indiferent faţă de soţie, paginile de Jurnal ale lui Călinescu indică şi frământări vizavi de viaţa ei: „Cu Vera am făcut o greşeală. Prea multă afecţiune de la început, dar şi multă intenţie pedagogică, sugerarea că totul e de învăţat. Şi-a pierdut astfel orice încredere în sine şi a devenit timidă”. Şi nu sunt singurele reflecţii în ce o priveşte, pentru că spre sfârşitul vieţii – dar nu la o vârstă înaintată –, de pildă, nu mai pleca din Bucureşti fără soţie. Să mai vorbim, de exemplu, de faptul că George Călinescu se temea de ziua de vineri şi de regulă nu prea ieşea din casă atunci, mai ales la maturitate, Alice trebuind să suporte şi consecinţele acestei prejudecăţi?

*****

sursa: Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: