Cei trei mari ai tragediei greceşti

„Aici odihneşte Eschil, pentru a cărui vitejie sunt chezaşi codrii Maratonului şi perşii, cei cu părul lung, care i-au cunoscut-o bine”. Acesta este epitaful pe care el însuşi, Eschil, l-a dedicat propriului său mormânt, cu puţin timp înainte de a muri. Este limpede că el nu a acordat mare importanţă meritelor sale de dramaturg, ci a preferat să le.. sublinieze pe cele câştigate în luptă, ca soldat, de parcă numai acestea singure puteau să-l impună recunoştinţei şi admiraţiei urmaşilor. Eschil, mai înainte de a fi un incomparabil artist, a fost şi un adevărat şi exemplar cetăţean. Şi cel dintâi premiu şi l-a câştigat nu pe scenă, ci în luptă unde, împreună cu cei doi fraţi ai săi, a săvârşit asemenea acte de eroism, încât guvernul a comandat unui pictor să le imortalizeze într-un tablou.

În teatru debutase cu nouă ani mai devreme, în 499 înainte de Christos, la vârsta de douăzeci şi şase de ani. S-a impus de îndată atenţiei publicului şi criticii. Dar, când războiul contra lui Darius a bătut la porţile Atenei, şi-a schimbat pana cu spada şi nu s-a mai înapoiat acasă decât după obţinerea victoriei. Nimeni nu putea mai mult decât el, care participase la lupte, să-şi exprime atât de putemic bucuria şi mândria faţă de acest sfârşit de război şi să le fie interpret. Pentru sărbătorirea triumfului asupra perşilor, statul a finanţat spectacole dionisiace nemaivăzute până atunci, şi totul ne face să credem că Eschil a luat parte la organizarea lor.

În anul 484 a câştigat cel dintâi premiu. Patru ani mai târziu, perşii au revenit, cu Xerxe, să-şi ia revanşa. Eschil, om de patruzeci şi cinci de ani şi poet laureat, ar fi putut să se eschiveze. Dar nu; el şi-a părăsit din nou pana pentru a pune mâna pe spadă şi, la Artemisio, Salamina şi Plateea, s-a bătut cu entuziasmul unui tânăr de douăzeci de ani. În anul 479 şi-a reluat activitatea de dramaturg, câştigând cu regularitate în fiecare an premiul întâi, până în 468, când a trebuit să-l cedeze unui tânăr de douăzeci şi şase de ani, pe nume Sofocle. A revenit în anul următor. Dar apoi a fost din nou învins, până în 458, când a obţinut trimful cu Orestia. Totuşi a înţeles că Sofocle avea să-i ia locul şi, poate tocmai din acest motiv, a emigrat la Siracuza, unde mai fusese şi altădată, şi unde Hieron i-a acordat mari onoruri. A murit aici la şaptezeci şi doi de ani; spune lumea că din pricina unui vultur care, zburând pe deasupra lui cu o broască ţestoasă în gheare, a scăpat-o drept pe capul său chel, pe care l-a confundat cu un bolovan. Atena a vrut să-i cunoscă şi tragediile compuse în Sicilia şi i-a conferit postum premiul întâi.

Lui Eschil i se datorează mai întâi o mare reformă tehnică în teatru: introducerea pe scenă a altui actor pe lângă cel propus de Tespi. Şi, ca urmare, cântul dionisiac s-a transformat definitiv din oratoriu în dramă. Dar şi mai importantă a fost tema aleasă de el; rămasă de atunci 0 regulă de bază în tot teatrul care i-a urmat: lupta omului contra destinului, adică a individului contra- societăţii, a gândirii libere contra tradiţiei. În cele şaptezeci (sau nouăzeci) de tragedii ale sale, Eschil acordă victoria cu regularitate destinului, societăţii şi tradiţiei. Şi nu este vorba aici de ipocrizie, pentru că însăşi viaţa sa a fost un exemplu de supunere spontană în faţa acestor valori. Dar în cele şapte lucrări care au ajuns până la noi, şi mai ales în Prometeu, se întrezăreşte simpatia autorului pentru rebelul condamnat de zei.

Această simpatie trebuie să fi fost împărtăşită şi de publicul care, pe cât se vede, a primit rău Orestia, considerându-i prea bigote concluziile, şi i-a fluierat pe judecătorii care au premiat-0. Dar Eschil era de bună credinţă atunci când punea în gura protagoniştilor săi nişte tirade moralizatoare, ce îi încarcă de multe ori dialogurile şi-i împotmolesc acţiunea; el avea stofă de quaker şi de călugăr predicator. Iar la mai mult de două mii de ani după aceea, filozoful german Schlegel, care în multe privinţe îi semăna, spunea că Prometeu nu este ,,o” tragedie, ci ,,tragedia”.

Părintele aceluia care i-a urmat la favorurile atenienilor ne este prea puţin cunoscut, dar sigur că două lucruri le-a izbutit în viaţă: meseria şi renumele băiatului. Era armurier la Colona, o suburbie a Atenei, aşa că războaiele cu perşii, care îi sărăceau aproape pe toţi concetăţenii săi, pe el l-au îmbogăţit şi i-au permis să-i lase o frumoasă moştenire odraslei, care se numea
Sofocle, adică „înţeleptul şi onoratul”.

La un astfel de nume frumos şi la o astfel de avere, Sofocle mai venea şi el cu restul: era arătos, sănătos ca un atlet perfect şi excelent muzicant. Mai înainte de a se face cunoscut ca dramaturg, el devine popular ca mare jucător de volei şi cântăreţ din harpă: iar după victoria de la Salamina, a fost însărcinat să conducă un balet, format din tineri goi, aleşi printre cei mai frumoşi din Atena, pentru a celebra triumful. De altfel, în afară de teatru, el a făcut şi o splendidă carieră politică: Pericle l-a numit ministru de Finanţe şi, în anul 440, i-a conferit tresele de general la comanda unei brigăzi în campania contra oraşului Samos. Trebuie să credem totuşi că, în calitate de strateg, mare lucru n-a prea făcut, deoarece însuşi autokrator -ul a spus că îl preferă ca dramaturg.

Lui Sofocle i-a plăcut viaţa à la grecque, adică bucurându-se de toate plăcerile pe care i le oferea ea. Venit pe lume în epoca fericită a Atenei, a profitat din plin de ea, aşa cum i-o permiteau averea, sănătatea şi apetitul de găman. Iubea banii, a administrat cu pricepere ce i-a lăsat taică-său, ba a mai câştigat şi singur destui. Cu zeii se purta frumos, le adresa rugăciuni şi le aducea, cu mare regularitate, sacrificii. În schimb, însă, le-a cerut permisiunea să-şi înşele nevasta şi să-i frecventeze pe cei mai dubioşi tineri din Atena. S-a „normalizat” abia la bătrâneţe, când a început să fie galant şi cu femeile, şi s-a îndrăgostit de o curtezană, una Teorida, care l-a mai pricopsit şi cu un bastard. Fiul legitim, Iofonte, temându-se ca nu cumva să-l dezmoştenească tatăl său în favoarea fratelui, l-a citat pe bătrân în tribunal ca să-l pună sub interdicţie pe motiv de ramolisment. Acesta s-a mărginit doar să citească judecătorilor o scenă din tragedia pe care tocmai o scrisese atunci: Edip la Colona. Iar judecătorii nu numai că l-au achitat, dar l-au însoţit şi până acasă, în semn de respect.

Avea aproape nouăzeci de ani, în 406, când a murit. La belle époque a Atenei se terminase, iar spartanii asediau oraşul. Printre oamenii din popor se spunea că Dionysos, zeul teatrului, îi apăruse în vis lui Lisandru, regele Spartei, şi-i ceruse să acorde un permis de liberă trecere peste linii prietenilor lui Sofocle, care voiau să transporte mortul la Deceleea, pentru a fi îngropat în mormântul familiei. Fantezii, se înţelege. Dar care dovedesc de câtă popularitate se bucura acest personaj extraordinar.

A scris o sută treisprezece tragedii; şi nu s-a mărginit doar să le pună în scenă: a jucat chiar şi ca actor, şi a continuat s-o facă atâta vreme cât l-a ţinut vocea. Cu el, personajele deveniseră trei, iar corul îşi pierdea tot mai mult din importanţă. Era 0 evoluţie tehnică firească; însă la ea a contribuit mult şi o înclinaţie a lui Sofocle către psihologie. Spre deosebire de Eschil, care era cu totul pentru ,,teză”, Sofocle pleda pentru „caractere”. Omul îl interesa mai mult decât Ideea; şi în asta constă, mai ales, modemismul său.

Cele şapte lucrări care ne-au mai rămas de la el ne arată că acest cel mai norocos dintre oameni, spiritual, veşnic vesel în viaţa de toate zilele, dimpotrivă, în poezie era pesimist. Socotea, la fel ca şi Solon, că pentru om cel mai mare noroc este să nu se nască, sau să moară încă din leagăn. Dar exprima aceste gânduri într-un stil atât de viguros, de senin şi de categoric, încât ne face să ne îndoim de sinceritatea lor. Era un ,,clasic”, în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Ca tehnică teatrală, ţesătura -de intrigi din piesele sale era perfectă. Iar personajele care îi dădeau viaţă, în loc să ţină predici, ca la Eschil, tindeau să ne demonstreze ceva. „Eu le înfăţişez aşa cum trebuie să fie”, spunea el. „Aşa cum sunt ni le prezintă Euripide.”

Euripide, acest tânăr rival al marelui Sofocle, se născuse la Salamina; se spune că tocmai în ziua când a avut loc faimoasa bătălie. Părinţii săi fugiseră din Fila; erau oameni aparţinând bunei clase de mijloc, deşi Aristofan insinua că maică-sa vindea flori în piaţă. Copilul a crescut cu patima filozofiei, a studiat cu Prodicos şi cu Anaxagora, şi a legat o atât de strânsă prietenie cu Socrate, că a fost acuzat mai târziu că l-ar fi pus pe acesta să-i scrie dramele. Ceea ce este fals, desigur.

Cum a ajuns scriitor de teatru nu se ştie. Dar după cele optsprezece lucrări care ne-au rămas dintr-un total de şaptezeci, câte îi sunt atribuite, reiese clar că pe Euripide îl interesa prea puţin teatrul, pe care îl considera doar un mijloc de a-şi expune tezele filozofice. Aristotel are dreptate când afirmă că, din punct de vedere al tehnicii dramatice, el reprezintă, faţă de Eschil şi de Sofocle, un pas înapoi. În loc să dezvolte acţiunea, el trimitea un mesager pe scenă ca s-o rezume sub formă de prolog, încredinţând corului lungi discursuri pedagogice; iar când iţele se încurcau, cobora din tavan un zeu care, printr-un miracol, le rezolva pe toate. Expediente ridicole, de teatralist deficitar, care i-ar fi atras teribile fluierături, dacă nu le-ar fi
compensat cu simţul său de fin psiholog şi n-ar fi reuşit să-şi prezinte eroii, poate chiar fără să vrea, ca pe nişte personaje adevărate. Electra, Medeea şi Ifigenia sunt cele mai reale caractere ale tragediei greceşti. Şi la asta trebuie să mai adăugăm şi forţa polemică a argumentelor sale la marile întrebări ce se puneau conştiinţei contemporanilor. Exista în Euripide un Shaw de proporţii gigantice, care lupta pentru o nouă ordine socială şi morală; în fiecare dramă a sa se făcea tam-tam contra tradiţiei. El conducea cu abilitate această cruciadă, conştient de riscurile pe care şi le asuma, pentru că Atena de atunci nu era Anglia de azi.

Aşa, spre exemplu, ca să demoleze unele tendinţe religioase, se preface că le ridică în slăvi, dar o face în aşa fel, încât să le dovedească tocmai absurditatea. Din când în când, întrerupe un raţionament periculos în gura vreunui personaj, ca să dea posibilitatea corului să înalţe un imn lui Dionysios, cu scopul de a linişti cenzura şi de a potoli eventualele proteste ale ascultătorilor bigoţi. Dar adesea îi scapă fraze ca: ,,O, Doamne, admiţând că exişti, pentru că despre Tine ştiu doar din auzite. . .„, care stâmeau furtună în staluri. Şi când, în Hippolit, l-a făcut pe erou să spună: ,,Da, limba mea a jurat, dar sufleteul mi-a rămas liber”, atenienii, care erau foarte obişnuiţi cu sperjurul, dar nu acceptau să-l audă spus, au vrut să-l linşeze. Atunci autorul a trebuit să se prezinte pe scenă ca să-i calmeze, cerându-le să aibă răbdare şi să aştepte: Hippolit urma să fie pedepsit pentru astfel de vorbe nelegiuite.

La Luvru se află un bust al lui Euripide, care ni-l înfăţişează bărbos, grav şi melancolic, corespunzând cu descrierea pe care ne-au lăsat-o prietenii săi. Ei ni-l prezintă ca pe un tip taciturn, mai degrabă un mizantrop, mare pasionat şi devorator de cărţi. Polemica lui modemistă îi atrăsese ostilitatea conformiştilor; conservatorii îl urau, iar Aristofan l-a criticat fără menajamente în trei din comediile sale satirice. Şi, totuşi, ce semn mai bun de educaţie cetăţenească decât faptul că cei doi se întâlneau în agora, sau la cafenea, şi se purtau ca cei mai buni amici de pe lume.

Judecătorii au îndrăznit doar de cinci ori să-i acorde premiul întâi. Cât despre spectatori, aceştia se indignau sau se prefăceau că se indignează. Şi, totuşi, la premierele sale nu mai găseai, să-l plăteşti cu aur, un loc liber.

În anul 410 i-au intentat proces pentru imoralitate şi sacrilegiu. Iar printre martorii acuzării a apărut şi nevastă-sa, care, zicea ea, nu-i putea ierta pacifismul manifestat atunci când Atena se afla încleştată, pe viaţă şi pe moarte, în războiul cu Sparta. Ca document al acuzării a fost prezentat şi discursul lui Hippolit al său. Dar acuzatul a fost achitat. Însă primirea pe care au făcut-o, după aceea, noii sale drame, Troienele, i-a dat de înţeles că devenise deja un străin în propria-i ţară. La invitaţia regelui Arhelau, s-a mutat la Pella, capitala Macedoniei. Şi acolo a murit, spun grecii, sfâşiat de nişte câini care îi răzbunau pe zeii ofensaţi.

Socrate spusese că, pentru o dramă a lui Euripide, n-ar fi ezitat să meargă pe jos până la Pireu: ceea ce pentru un puturos ca el era un mare sacrificiu. Şi Plutarh povesteşte că, atunci când siracuzanii au luat prizonier tot corpul expediţionar atenian, le-au cruţat viaţa şi i-au eliberat pe soldaţii care ştiau să recite vreo scenă din Euripide. După Goethe, nici măcar Shakespeare nu-l egalează. Este adevărat că el a fost primul dramaturg ,,de intenţie” pe care l-a avut lumea, şi acela care a adus pe scenă, îmbrăcat în veşmânt de tragedie, marele conflict al tuturor timpurilor: cel dintre dogmă şi gândirea liberă.

*****

sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucureşti, 1996

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: