Vânătoarea în mitologie

În miturile clasice, vânătoarea e o temă recurentă, care se prezintă sub diferite forme. În multe cazuri ea constituie o activitate indispensabilă pentru supravieţuire, începând cu epocile primitive, când oamenii, „încrezători în picioare şi mâini cu puteri uimitoare,/ […] urmăreau prin păduri feluritele neamuri de fiare,/ Pietre în ele-aruncând ori lovind cu greoaiele ghioage,/ Biruitori mai ades, s-ascundeau alteori ca să scape” (Lucreţiu, Poemul naturii).

De asemenea, protagoniştii poemelor epice participă adesea la partide de vânătoare pentru a-şi procura hrana, iar unele populaţii, mai ales în Arcadia, Tracia şi Tesalia, îşi află în vânătoare una din principalele activităţi. Multe mituri păstrează amintirea unei epoci îndepărtate, când progresele din arta vânătorii marcau o îmbunătăţire considerabilă a condiţiilor de viaţă. Astfel, nu ne miră că multe dintre şiretlicurile şi uneltele întrebuinţate de vânători sunt atribuite inventivităţii şi meşteşugului unor personaje mitice sau chiar divine. De exemplu, lui Aristeu, fiul nimfei Cirene şi al lui Apollo, care fusese conceput atunci când zeul s-a îndrăgostit de nimfă văzând-o la vânătoare, îi era atribuită inventarea unor obiecte şi a unor tehnici legate de arta vânătorii, mai ales aceea a plaselor şi a capcanelor pentru prinderea animalelor. Deosebit de iscusit la vînătoare era şi centaurul Chiron; el l-a învăţat secretele acestei arte pe Acteon, cel sfâşiat de propriii săi câini în timpul unei partide de vînătoare. Zeiţa cretană Britomartis era o altă figură divină căreia i se atribuia, pe lângă practicarea asiduă a vânătorii, inventarea unor tehnici menite a o face mai profitabilă; se spunea că ea născocise folosirea plaselor şi că, din greşeală, rămăsese prinsă într-o astfel de plasă. A fost salvată de Artemis, zeiţa vânătorilor, devenind ocrotitoarea acestora, adesea sub numele Dictinna.

Mai frecvent însă, mitologia exploatează tema vânătorii ca instrument narativ, punând pe seama personajelor legendare, a zeilor şi eroilor aventuri vânătoreşti cu consecinţe de multe ori surprinzătoare. Nu rareori vânătorile pot aduce nenorociri. Potrivit tradiţiei, micul Ascaniu a stârnit mânia indigenilor atunci când, debarcând pe coastele Italiei împreună cu tatăl său Enea şi cu troienii scăpaţi din incendiul Ilionului, a ucis o căprioară sacră. Imprudenţa sa a provocat reacţia imediată a populaţiilor locale, care au pornit înarmate împotriva intruşilor. Un rege legendar al Trezenei, Saron, şi-a pierdut viaţa în timp ce vâna o căprioară care, pentru a scăpa de el, s-a aruncat în mare; Saron s-a aruncat şi el, însă foarte curând forţele l-au părăsit şi a murit înecat; de atunci, golful în care se petrecuse tragedia s-a numit golful Saronic.

De tema narativă a vânătorii se leagă numeroase alte episoade mitologice, avându-i adesea ca protagonişti pe cei mai însemnaţi eroi sau chiar pe zei. La o vânătoare de mistreţi Ulise a căpătat, pe când era tânăr, o rană la genunchi a cărei urmă nu s-a mai şters; i-a rămas o cicatrice după care, la întoarcerea în Itaca după războiul troian şi după peregrinările pe mare, credincioasa roabă Euricleea îl va recunoaşte. De un episod de vânătoare se leagă şi plecarea corăbiilor greceşti în expediţia troiană: în timpul unei partide de vânătoare, Agamemnon a ucis o căprioară consacrată Artemisei, fapt ce a provocat mânia zeiţei, care a oprit vântul, ţinând corăbiile aheilor blocate în portul Aulis.

Alte vânători faimoase sunt aceea a lui Tezeu împotriva taurului de la Maraton (potrivit unei versiuni a legendei, ar fi vorba de acelaşi taur al lui Poseidon pe care Minos nu i-l jertfise, cum ar fi trebuit, stăpânului apelor, stârnindu-i astfel mînia; indiferent de originea sa, era înfăţişat ca o fiară care devasta regiunea, provocînd groază chiar şi în rândul celor mai iscusiţi vânători); aceea a lui Heracle împotriva leului din Nemeea, o altă fiară înfricoşătoare, pe care eroul a izbutit să o doboare, purtându-i mai apoi pielea pe umăr ca o emblemă; aceea împotriva mistreţului din Erimant, pe care acelaşi Heracle a reuşit să-l doboare după o urmărire istovitoare ; aceea împotriva căprioarei din Cerinia, pe care Heracle trebuie să o prindă vie şi pe care izbuteşte să pună mâna după un an întreg de pândă şi urmărire, după ce a rănit-o cu o săgeată; aceea împotriva taurului cretan, probabil acelaşi animal care, după ce Heracle l-a capturat şi mai apoi l-a eliberat, va devasta câmpia de la Maraton şi va fi prins de Tezeu.

Din toate vânătorile amintite de mitologia clasică, cea mai faimoasă şi mai importantă rămâne însă, neîndoielnic, aceea din Calidon, având ca protagonişti un mistreţ în rolul de victimă şi pe Meleagru ca vânător principal, în jurul căruia se grupează numeroase personaje mitologice, toate implicate în egală măsurăm în ciocnirea cu fiara. Pe lângă câteva episoade majore din mitologia greacă (disputa pentru mâna Elenei, războiul troian, întoarcerea eroilor, expediţia argonauţilor în căutarea lânii de aur), vânătoarea mistreţului calidonian constituie, fără doar şi poate, un punct central pentru nenumărate tradiţii, personaje şi legende, care le permite poeţilor şi mitografilor să stabilească legături între protagoniştii mitologiei, să înnoade firele unor genealogii diverse, să dea coerenţă şi unitate combinînd mozaicurile unor povestiri diferite.

Mituri care elaborează tema vânătorii, poate mai puţin cunoscute, însă nu mai puţin importante, există în număr mare în lumea clasică, având protagonişti care se numesc Calisto şi Orion, Teutras şi Atalanta, Arctos şi Bootes. Vânătoarea e o activitate căreia i se dedică de preferinţă amazoanele, centaurii şi eroinele din cortegiul Artemisei. Ocrotirii Artemisei/Dianei, sau a stăpânei fiarelor, Potnia theron, sau a deja citatei Britomartis/Dictinna îi este încredinţată vânătoarea ca activitate în ansamblul ei. Câteva dintre regiunile Greciei (amintite mai sus, precum Arcadia, Tracia, Tesalia şi, în general, toate regiunile muntoase şi împădurite) devin teatrul unor aventuri vânătoreşti.

Pe lângă însemnătatea ei ca temă centrală în desfăşurarea multor povestiri mitologice, vânătoarea este deosebit de importantă (în Grecia, dar mai ales la Roma) prin valorile simbolice care îi sînt atribuite. O dată depăşită faza civilizaţiei de vânători, în care a merge la vânătoare înseamnă a procura comunităţii mijloacele indispensabile de subzistenţă, vânătoarea devine o activitate în care se împletesc semnificaţii de ordin religios şi simbolic. Acest proces îşi are obârşia în Orient, fiind evident îndeosebi în momentul de maximă înflorire a culturii asiriene. Uluitoarele reliefuri din palatul lui Asurbanipal de la Ninive, reprezentând scene de vânătoare avându-i ca protagonişti pe suveran şi curtea sa, constituie mărturia figurativă cea mai explicită a valorii simbolice a activităţii vânătoreşti. Marile vânători, mai cu seamă cele de lei, reprezentau distracţia preferată a suveranului, servind de asemenea la exaltarea virtuţilor sale supranaturale, evidenţiindu-i superioritatea fizică, curajul şi calităţile de războinic şi strateg.

Nu este lipsit de semnificaţie faptul că, în secolele următoare şi în medii culturale foarte diferite, vânătoarea păstrează o funcţie simbolică analoagă, rămânând asociată figurii suveranului: de la Alexandru cel Mare la perioada Antichităţii târzii, prinţul care doboară fiarele devine un personaj aproape divin, învăluit într-o aură mitică şi religioasă (jertfa adusă zeilor constituie un moment important al partidei de vânătoare), iar recursul la străvechi tradiţii orientale pentru exaltarea figurii sale şi pentru transpunerea rolului său dincolo de sfera omenească nu este, cu siguranţă, întâmplător. Unele monumente figurative ale artei romane de o importanţă extraordinară, precum reliefurile din medalioanele lui Hadrian refolosite pe Arcul lui Constantin de la Roma sau mozaicurile Marii şi ale Micii Vânători din vila din Piazza Armerina, în Sicilia, marchează apogeul unui itinerar iconografic ce îşi are punctul de plecare în străvechi tradiţii orientale, pentru care „paradisurile de vânătoare” asiriene constituie cele mai semnificative exemple. La Roma, în Antichitatea târzie, vânătoarea va căpăta o valoare simbolică sugestivă în cadrul funerar, devenind un subiect ales de multe ori de sculptori pentru împodobirea sarcofagelor.

Potrivit anumitor interpretări, nemaiconstituind un simplu mijloc de supravieţuire, ci o nouă referire simbolică la exaltarea suveranului sau la lumea de dincolo, tema vânătorii pare să ascundă încă, în povestirile mitologice şi în documentele artei romane, un soi de regret al omului, devenit păstor şi agricultor, faţă de trecutul său de culegător şi vânător, semnul idealizării nostalgice a unei naturi neatinse, unde domnesc zeii pe care, din când în când, vânătorii îi întâlnesc cutreierînd pădurile şi oprindu-se la izvoare. Pe cărările străbătute de fiare au loc uneori întâlnirile cu divinul. Astfel, vânătoarea poate constitui şi simbolul căutării acestei întâlniri, în care, totuşi, muritorii se pot pierde cu uşurinţă, căzând victime zeilor.

*****

Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: