Cicero – Cuvântul care ucide

Porticul în care s-a judecat procesul lui Roscius se golise încet, încet de auditori. Judecătorii şi avocaţii felicitau acum pe un tânăr orator a cărui statură înaltă şi puternică se deosebea de a celorlalţi.

Ce măiastră argumentare ai avut, o Cicero!, grăi un judecător. Ascultându-te, simţeam cum se năruie toate acuzaţiile aduse lui Roscius. Cât de clară şi strălucită ieşea dreptatea lui la lumină!

Cu ce foc ai vorbit, iubite colega!, zicea un avocat. Marele Hortenius, de te-ar fi ascultat, te-ar fi pizmuit cu siguranţă.

Eu te felicit pentru îndrăzneală, îi spunea un altul. Să ataci pe favoritul cel mai de seamă al lui Sulla e ceva nemaiauzit.

În mijlocul acestei cete de admiratori, tânărul Cicero stătea plin de o mândră bucurie. Vanitatea lui de provincial creştea din ce în ce la gândul că el, un simplu cavaler de la Arpinum, putuse, printr-un discurs, să cucerească atenţia Romei.

Unde-i tatăl meu, să mă vadă? cugeta el. Ce încântat ar fi de mine şi ce mulţumire l-ar cuprinde, văzându-mă admirat şi felicitat de toti romanii!

Soarele apusese demult, când tânărul orator a fost dus acasă în triumf. Poporul îl înconjura, îi făcea suita şi, în mijlocul uralelor zgomotoase, Cicero a intrat în atrium-ul casei sale. Aici îl aşteptau prietenii şi cunoscuţii mai de-aproape. Poetul Archias, dascălul său de poezie, stoicul Diodot, cel care îl iniţiase în filosofie, şi o mulţime de oratori şi jurisconsulţi de ale căror cunoştiinţe se servise tânărul Cicero, toţi l-au felicitat şi l-au îmbrăţişat rând pe rând.

Prevăd că vei întrece chiar pe Hortensius, îi şoptea unul.

Vei fi poate şeful celui mai mare partid din Roma! zicea altul.

Muzele s-au întrunit în glasul tău cu oratoria! îi spunea Archias.

Cicero se îmbăta de tămâia acestor elogii şi se simţea cu adevărat fericit. Studiile lui făcute cu atâta muncă şi strădanie nu se pierdeau în zadar. Rodul lor începea să se vadă.

Iubiţi prieteni, le spuse el, acest mic succes al meu, e numai un început, este numai umila scară pe care urc la cucerirea Forului. În curând mă veţi felicita şi mai mult.

Prietenii l-au aplaudat zgomotos, corul de laude începu din nou şi numai Diodot făcea o notă discordantă. Stoicul acesta grav şi serios care stătea în casa lui Cicero îl trase deoparte şi îi grăi:

Fă-ţi bagajul, dragul meu, şi pleacă în Grecia. Am auzit că puternicul Sulla e foarte mâniat pe tine şi mi-e teamă ca bucuria de acum să nu se schimbe mai târziu în jale.

Cicero a tresărit şi a rămas pe gânduri. Cuvintele lui Diodot l-au pătruns adânc şi l-au întristat mult. În adevăr, auzise şi el de furia lui Sulla şi ştia că acest aristocrat fin şi rece era în stare să îl trimită şi pe el la moarte ca pe atâţia alţii. Ştia aceasta şi se temea. Dar cum să-şi părăsească el teatrul succeselor lui de-abia începute? Cum să renunţe dintr-o dată la roadele atâtor osteneli?

Nu, nu plec! a răspuns. Nu plec, de-aş şti că voi plăti cu viaţa această rămânere a mea în Roma.

Mai pe urmă s-a răzgândit. Teama de moarte i-a biruit setea de glorie şi într-o bună zi şi-a anunţat prietenii că se duce în Grecia, spre a-şi îngriji de sănătate. Mulţi dintre cunoscuţi au zâmbit:

Dar ai o sănătate înfloritoare! i-au spus.

Nu-i adevărat! a răspuns trist oratorul. Studiile prea încordate mi-au cam slăbit puterile. La Atena îmi voi repara şi sănătatea şi-mi voi completa şi cunoştinţele filosofice.

Mergi sănătos! i-a zis atunci un glumeţ. Mergi sănătos şi întoarce-te mai puţin fricos şi fără multă vanitate!…

II

La Atena, Cicero a devenit iarăşi studentul de altădată. Se culca foarte târziu şi se scula foarte de dimineaţă. Asista la toate cursurile de filosofie şi se întorcea cu maldăre întregi de notiţe. Lucra ca un nou Cleant şi mulţi dintre cunoscuţii lui îi preziceau un strălucit viitor filosofic. Când îl întrebau dacă mai cultiva şi oratoria în care câştigase succese aşa mari, Cicero dădea trist din cap şi răspundea că a renunţat pentru totdeauna la ea. Se simţea, zicea el, atras acum din ce în ce mai mult spre filosofie care i se părea mai serioasă şi mai demnă de studiat. Roma avusese destui oratori distinşi din cea mai adâncă vechime. Filosofi nu avusese aproape nici unul. Nu era destul de glorios ca el, un provincial de la Arpinum, să ajungă un filosof tot atât de faimos ca şi colegii lui greci?

Acestea le spunea mereu Cicero, dar în sufletu-i gândea cu totul altfel. Oratoria continua şi acum să îl ispitească din ce în ce mai mult. Gloria ei îi surâdea ca o femeie frumoasă care oferă iubirea ei neprecupeţită şi dezinteresată.

În chiliuţa de student, Cicero avea adesea vise care îl umpleau de amărăciune la deşteptare. Se vedea în For, debitând în faţa judecătorilor sau a poporului discursuri care îi umpleau pe toţi de entuziasm. Se vedea dus în triumf şi se scula cu urechile buimăcite de aplauze şi de laude. Când avea astfel de vise, nu se mai ducea la cursurile de filosofie, ci se plimba morocănos şi amărât pe străzile Atenei. Cine îl vedea atunci, credea că tânărul acesta chipeş şi elegant se gândea la vre-o dragoste pierdută, făurindu-i o elegie de consolare.

Într-adevăr, Cicero se gândea la o dragoste pierdută şi pe care o rechema mereu: dragostea lui pentru oratorie. De câte ori nu blestemase el pe Sulla şi pe Chrysogonus, favoritul lui!… De câte ori nu se gândise să se reîntoarcă la Roma, şi să-şi reînceapă activitatea-i de orator!… De câte ori însă îi veneau aceste gânduri, simţea prin trup răcoarea închisorii din Tullianum şi la gât parcă îl pipăia mana cea aspră a gâdelui. Atunci îşi relua studiile filosofice cu şi mai multă sârguinţă şi hărnicie.

Timid şi veşnic şovăitor, tânărul Cicero nu era încă în stare să ia hotărâri mari. De câte ori nu se gândise să se înscrie în partidul popular şi să lupte pe faţă contra dictatorului!… Talentul lui oratoric i-ar fi făcut lui Sulla mai mult rău decât o întreagă armată a lui Marius. Democraţii învinşi s-ar fi grupat din nou în jurul lui ca şef şi Cicero ar fi biruit şi răsturnat pe Sulla printr-un simplu discurs. Noroc însă că Sulla a murit mai curând decât se aşteptau toţi şi cel care s-a bucurat mai mult de această moarte a fost fără îndoială Cicero.

De-acum cariera lui oratorică se deschidea înainte-i liberă şi nestânjenită de nimic. O clipă s-a gândit să plece numaidecât la Roma, dar prudenţa-i bine chibzuită l-a sfătuit să nu se grăbească. Prea ar fi bătut la ochi întoarcerea-i fără de veste şi pe urmă, la Rodos, se găsea un dascăl de oratorie care merita să fie vizitat. La Molon se duse şi Cicero şi retorul grec găsi multe de îndreptat la impetuosul orator roman. Cu tact şi pricepere, Molon corectă gesturile prea teatrale ale lui Cicero şi îi moderă stilul prea avântat. Îi mai tăie de asemenea şi ceva din vanitatea-i şi prea multa încredere în sine.

Când se întoarse, mai târziu, la Roma, Cicero era destul de bine pregătit ca să îşi ajungă îndoitu-i ideal: să devină cel dintâi orator din Roma şi să rivalizeze în talent cu Demostene. Deocamdată însă împlinirea acestui ideal fu amânată şi înlocuită cu alte idealuri mai prozaice şi mai uşor de realizat.

Călăuzit de vechea-i prudenţă, Cicero se gândi că, înainte de a-şi întemeia o carieră politică, trebuia să-şi întemeieze o gospodărie. Asigurat bine înăuntru, putea lupta cu succes în afară. Cu aceste gânduri, se căsători cu Terentia, o femeie foarte bogată, foarte frumoasă, dar foarte cicălitoare. Din primele zile ale căsniciei, răbdarea şi tactul lui Cicero fură puse la grele încercări. Energia Terentiei nu se putea împăca defel cu caracterul şovăitor al lui Cicero. Profunda lui cultură, care îl făcea să fie plin de umanitate faţă de toţi, displăcea mult Terentiei. La toată lumea se plângea că ea a luat un muieroi, nu un bărbat. Bietul Cicero, suferea din greu, dar de cicălelile Terentiei s-a consolat iubind din ce în ce mai mult pe fiica sa Tullia şi pe fiul său Marcus. Dându-i aceşti doi copii, Terentia îşi răscumpăra toate amărăciunile ce-i făcuse.

Poate că aceste supărări de acasă au contribuit mult ca să îl facă pe Cicero şi mai activ în viaţa politică. Neputând găsi mulţumiri în propriu-i cămin, el le căuta acum în For.

III

Când a fost numit questor în Sicilia, Cicero a simţit o mare bucurie. „Pot, în fine„, gândea el, „să mă desfătez în această provincie, plină de bogăţii şi de opere artistice. Pot – mai gândea el iarăşi – să trăiesc câtăva vreme departe de bârfelile Terentiei!” Când s-a despărţit de soţia sa, amândoi s-au bucurat: Cicero, că putea să se ocupe liniştit de tot ceea ce-i plăcea, Terentia, că rămânea liberă şi putea să cocheteze în voie.

În Sicilia însă, Cicero a rămas deziluzionat. În locul provinciei bogate şi frumoase, a găsit o ţară ruinată şi sărăcită de guvernatorii romani. În special, unul numit Verres, aristocrat şi favorit al puternicilor zilei, o prădase şi o jefuise în modul cel mai sălbatic. Chiar şi statuile zeilor şi vasele sfinte din temple nu fuseseră cruţate de acest cârmuitor hrăpăreţ şi lacom. Cicero a căutat să vindece, pe cât a putut, rănile făcute de Verres. Când s-a întors la Roma, sicilienii l-au copleşit cu binecuvântările lor şi l-au rugat să le susţină procesul contra lui Verres. Cicero a primit cu bucurie.

De-acum voi da o îndoită lovitură, i-a spus el Terentiei: voi lovi în partidul aristocratic şi-mi voi mări gloria de orator.

Terentia l-a privit ironică.

Da, vei mai dărui o cunună limbuţiei tale şi vei lovi într-un partid pe care îl vei îmbrăţişa mai târziu.

Procesul lui Verres a făcut mare vâlvă. Toată Roma era înspăimântată de jafurile nemaipomenite ale acestui guvernator şi toată lumea s-a îmbulzit în For, pentru a asculta acuzările aduse de Cicero. Ce bine şi temeinic a vorbit! Acuzaţiile se înşiruiau şi se înlănţuiau ca nişte verigi ale unui lanţ puternic din care Verres nu mai putea să scape. În zadar marele Hortensius care îl apăra şi-a pus în joc tot talentu-i oratoric. Nici vaza lui, nici sfinxul de onyx, ce îi fusese dăruit de Verres n-au putut face nimic. Atât de îngrozit a fost acuzatul de argumentările lui Cicero, încât s-a exilat singur din Roma, fără să mai aştepte hotărârea judecătorilor.

Îmbătat de acest nou succes, Cicero a simţit că vaza lui politică creşte. Într-adevăr, pe scara funcţiilor publice, el s-a urcat vertiginos. A fost ales edil şi pe urmă pretor. În această calitate, el a mai dat o nouă lovitură partidului aristocratic. Graţie lui, Pompei a fost însărcinat să guverneze cu puteri dictatoriale.

Cicero era satisfăcut.

De-acum, spunea el prietenilor săi, voi putea să-mi creez partidul meu. Voi alcătui un partid al oamenilor de bine în care voi întruni toate elementele moderate şi de la nobili şi de la democraţi. Voi băga într-însul şi pe cavaleri şi cu acest partid puternic voi ţine în şah şi pe Pompei şi pe Cezar.

Prietenii l-au aprobat cu entuziasm şi partidul a luat fiinţă. Zi cu zi numărul clienţilor creştea şi Cicero ajunsese cel mai mare avocat din Roma. Hortensius fusese cu totul eclipsat de el şi daruri bogate în bani şi în obiecte de artă îi veneau din plin.

În primele clipe, Cicero ezitase să le primească.

Legea mă împiedică să primesc daruri, spunea el Terentiei.

Legea te împiedică de la multe şi eu nu am poftă ca de dragul de a te vedea statuie mai târziu, să înghit azi neajunsurile unei vieţi prea modeste. Primeşte tot ce ti se dă, căci e pentru osteneala ta.

Cicero a ascultat şi a primit. A clădit o casă frumoasă, şi-a cumpărat vile aşezate în locurile cele mai pitoreşti ale Italiei şi a început să ducă o viaţă elegantă şi luxoasă.

Coţofana de la Arpinum vrea să ajungă păun! ziceau duşmanii lui.

Dar clevetirile lor au amuţit când Cicero s-a ales consul şi graţie prevederii sale, a scăpat Roma de primejdia conspiraţiei lui Catilina. Discursurile ţinute contra acestui nobil care prin îndrăzneala-i anarhică, vrea să pună stăpânire pe Roma, l-au consacrat pe Cicero drept cel mai mare orator al Romei.

Salvator al patriei sale şi omul cel mai influent din Roma: aşa s-a crezut Cicero o clipă. Vanitatea lui a crescut fără de margini şi încrederea în el a luat proporţii mari. Toată Roma îl aplauda, toată Roma îl acoperea cu laude, afară de o singură fiinţă. Când, după condamnarea conjuraţilor, Cicero a fost dus în triumf acasă, şi când străzile răsunau încă de uralele plebei, Cicero rezemat de umerii iubitei sale fiice, a privit mândru şi înţepat spre Terentia.

Cred că te-ai convins în sfârşit şi tu că sunt cel mai strălucit om politic al Romei. Partidul oamenilor de bine a învins pentru totdeauna.

Terentia a pufnit în râs şi i-a arătat un tablou dăruit de un client. Pe o ramură de măslin, între un erete şi un şoim, era zugrăvit un porumbel.

Iată, zise ea, acesta-i partidul tău. Şoimul e Pompei, iar eretele e Cezar. Cum crezi tu că partidul tău va putea dăinui între aceştia doi?

IV

Vorbele Terentiei s-au îndeplinit mai curând decât crezuse chiar ea. Partidul oamenilor de bine s-a dizolvat ca orice amestec de elemente prea disparate. Din culmea gloriei, pe care şi-o închipuise nepieritoare, sărmanul Cicero a fost prăvălit dintr-o dată. Cezar se unise cu Pompei şi cu Crassus şi cei trei puternici ai zilei lăsaseră în voia soartei pe oratorul care îi atacase mai înainte şi care se crezuse un moment stăpân al întregii situaţii. Întocmai ca nişte vânători iscusiţi, care aleg clipa când să-şi asmută câinii asupra prăzii obosite, aşa şi triumvirii lăsară să se arunce asupra lui Cicero pe cel mai cumplit şi înverşunat duşman al său, pe Clodius.

Iată recunoştinţa Romei! grăi Cicero amărât, într-o seară. Am salvat Roma şi mâine trebuie să plec exilat din ea.

Prietenii l-au privit întristaţi şi niciunul nu a cutezat să îi zică o vorbă de încurajare. Afară urlau cetele înteţite ale lui Clodius, şi numai Tullia, fiica iubită a oratorului l-a îmbrăţişat cu înduioşare şi i-a grăit:

Curaj, scumpe tată! Această plebe care te-a dus ieri în triumf şi te insultă azi, te va aplauda din nou mâine. Trebuie să cunoşti acest dobitoc prost şi răutăcios care se cheamă poporul. Fii curajos şi aşteaptă!

Curajos nu a fost Cicero nici acum. În Thesalia, unde se retrăsese, gemea şi se văita toată ziua.

Iată recunoştinţa Romei! repeta el mereu. Am salvat-o de la pieire şi ea mă azvârle în ghiarele exilului!

Acest exil însă nu a ţinut mult şi graţie tot triumvirilor, Cicero a fost rechemat la Roma. Clienţii triumvirilor l-au dus în triumf şi vanitatea lui Cicero s-a înflăcărat din nou. Această vanitate a crescut şi mai mult când, după ce guvernase un an Cilicia şi după ce stârpise câteva bande de hoţi, a fost dăruit de soldaţii săi cu titlul de Imperator.

Sunt orator cu vază, sunt om de stat, iată-mă şi general vestit!

Gândind acestea, Cicero se umplea de bucurie, dar tresărea ades şi se descuraja. Ca printr-o ceaţă, vedea chipul sarcastic al Terentiei şi parcă îi auzea şoaptele:

Om vanitos şi politician naiv!

Când a izbucnit războiul între Cezar şi Pompei, Cicero a trecut prin grele suferinţi. Iubea deopotrivă şi pe Cezar şi pe Pompei sau, mai bine zis, se temea deopotrivă de amândoi. În cele din urmă s-a decis să-l urmeze pe Pompei, spre care îl atrăgeau şi înclinările-i politice. Combătuse la început pe nobili, pe urmă pe triumviri şi acum înclina din ce în ce spre aristocraţi, unde se găseau cei mai buni prieteni ai săi.

Mă duc ca oaia după turmă! scria el unui prieten, când s-a hotărât să vină în tabăra lui Pompei.

Aici, unde se întrunise floarea nobilimii, Cicero nu se găsea deloc bine. El, omul cult şi profund uman nu se putea împăca cu dezlănţuirile de ură şi răzbunare ale partizanilor lui Pompei. Cât de mici de suflet i se păreau lui aceşti oameni care nici nu câştigaseră victoria şi visau numai la satisfacerea urii şi patimilor lor. În timpul bătăliei de la Pharsale, Cicero era bolnav şi soarta lui cea bună l-a ferit de a mai vedea înfrângerea şi fuga lui Pompei.

Biruinţa lui Cezar l-a umplut pe Cicero de amărăciune şi teamă. Luni întregi a stat el la Brundisium aşteptând mila şi iertarea dictatorului. Această iertare i-a sosit în sfârşit.  Descurajat şi umilit, a intrat el în frumoasa-i casă din Roma şi aici îl aşteptau alte nenorociri. Tullia, fiica-i iubită şi adorată murise, iar Terentia se făcuse mai nesuferită ca oricând. Mândră că i se împliniseră toate prevederile, în loc să-l consoleze pe Cicero de toate amărăciunile lui, Terentia l-a acoperit cu insulte şi ocări.

Iată unde duce politica unui om şovăielnic şi fără voinţă. Culege-ţi acum roadele naivităţii tale!

Cicero nu a mai putut suferi aceste ocări care se repetau zilnic şi el, omul şovăitor şi fără voinţă, a dat de astă dată dovadă de energie. S-a despărţit de Terentia şi s-a retras la Tusculum. Nemângâiat de moartea fiicei sale, silit să pună capăt idealurilor sale de orator şi om politic, Cicero s-a aruncat din nou în braţele filosofiei. Ea îl mângâiase în tinereţe, ea îl mângâia şi la apusul vieţii.

Cu toate că era abătut şi deprimat, omul acesta nu putea rămâne în neactivitate. Sufletu-i admirabil nu putea lâncezi în toropeală. Şi atunci se decide el să dea Romei ceea ce nu avusese până acum: toată morala cuprinsă în filosofia lui Platon, Epicur şi a stoicilor. Rând pe rând dă la lumină scrieri despre stat, despre legi, despre îndatoriri, despre prietenie, despre zei şi atâtea altele. În „Tusculane” se mângâie de pierderea Tulliei şi viaţa i se scurge acum într-o amărăciune îndulcită doar de vizita unor prieteni iubiţi şi de mângâierile filosofiei. De dorul oratoriei se mângâie revăzându-şi tratatele retorice în care se găsesc concepţii admirabile despre oratori, despre oratorie şi despre literatură şi artă în genere.

V

Omorârea lui Cezar aruncase Roma în cea mai mare nehotărâre şi teroare. Străzile erau pustii şi rarii îndrăzneţi care mai cutezau să apară în For, se întrebau cu grijă ce va aduce ziua de mâine. Pretutindeni întruniri ascunse şi consfătuiri tăinuite. Brutus şi Cassius fugiseră în Orient. Antoniu începuse să ridice din ce în ce capul şi în mijlocul acestei învălmăşeli, pe orizontul politic al Romei apăruse un nou personaj. Era aproape un copil, dar avea spiritul calculat şi rece al unui om matur. Acest tânăr care trebuia să ajungă mai târziu stăpânul Romei, era Octavian, nepotul şi moştenitorul lui Cezar. Într-o scrisoare adresată lui Cicero, Octavian i-a cerut sfaturi şi îndrumări:

Mă adresez ţie, ca unui părinte al meu, îi scria el, şi te rog să mă iei sub ocrotirea ta. Te voi asculta orbeşte şi voi fi mândru de a te avea ca părinte sufletesc.

Bătrânul orator s-a umplut de bucurie la citirea acestor rânduri şi vechea-i vanitate a reînviat într-însul.

Vaza mea politică nu a pierit încă!, a şoptit el încântat şi a pornit la Roma.

Când a ajuns aici, a simţit că reîntinereşte. O prefacere nemaipomenită s-a săvârşit în el. Şovăitorul şi timidul Cicero de altădată se schimbase acuma într-un om energic şi plin de curaj. Ca un nou Demostene, a atacat pe Antoniu, pe omul atotputernic al Romei, de care se temeau toţi. Sala cea vastă a senatului răsuna din nou de vocea puternică a oratorului care în „Filipicele” sale lovea fără de milă în stăpânul actual al Romei. Niciodată Cicero nu vorbise atât de frumos şi de convingător. În Antoniu vedea el pe acela care ameninţa Republica romană şi toate speranţele lui şi le punea acum în tânărul Octavian.

Octavian este, scria prietenilor săi, cel mai puternic stâlp al Republicii. Să avem încredere în el şi să-l ajutăm din toate puterile!

Sărmanul Cicero! Dacă nu mai era acuma omul şovăitor şi timid de altă dată, rămăsese în schimb acelaşi naiv incorigibil. Într-o bună zi, când credea pe Antoniu doborât pentru totdeauna şi Republica salvată, se înfiinţă cel de al doilea triumvirat. Octavian, Antonius şi Lepidus îşi împărţiră puterile şi îşi proscriseră reciproc duşmanii.

Părăsit de Octavian, Cicero fu pus în fruntea listei de proscrişi şi silit să fugă din Roma. Înspăimântat, se duse la Caieta şi de aici se îmbarcă pe o corabie, pentru a fugi în Grecia, unde Brutus şi Cassius strângeau oştiri pentru a se împotrivi triumvirilor. Marea fiind însă furtunoasă, Cicero se întoarse pe uscat şi pe când era dus în lectică spre vila lui, fu întâmpinat de soldaţii trimişi de Antoniu, spre a-l omorî. Conducătorul lor fusese unul din clienţii apăraţi de Cicero. La vederea lor, marele orator întinse singur capul, care a căzut sub loviturile lor.

*****

În Forul Romei, pe tribuna oratorilor, poporul privea cu groază un cap şi două mâini tăiate. Erau mâinile şi capul lui Cicero expuse acolo de Antoniu. Publicul defila în tăcere şi nu cuteza să se apropie. Priveau toţi de departe această privelişte hidoasă. Numai o femeie se desprinse la un moment dat din mulţime şi, dând la o parte pe soldaţii uimiţi, se apropie de tribună. Plină de milă, privi o clipă ochii cei stinşi şi gura întredeschisă.

Iată unde te-au dus politica-ţi şovăitoare şi prea marea-ţi bunătate!… Sărmane Cicero! Tu ţi-ai iubit patria ca nimeni altul şi ai servit-o cu devotament. Nu-i vina ta că ai trăit într-o epocă de sălbăticie şi de ambiţii fără margini. Fii mângâiat, sărmane prieten! Va veni o vreme când urmaşii vor proslăvi elocvenţa şi cultura ta!

Femeia depuse o sărutare pe fruntea cea palidă şi se depărtă plângând. Era Terentia. Singura fiinţă care bârfise o viaţă întreagă talentul şi gloria politică a lui Cicero îi aducea acum unicul omagiu de iubire şi respect. Acest omagiu avea în el ceva profetic. Nu a trecut multă vreme şi Roma întreagă s-a trezit din rătăcire-i şi a recunoscut cu durere că pierduse nu numai pe cel mai mare orator, dar şi pe cel mai rafinat literat şi pe cel mai uman om politic.

Când Fulvia, iubita lui Antoniu, înţepase cu un ac de aur limba inertă a marelui orator, ea a comis cel mai mare sacrilegiu. Această limbă grăise cea mai frumoasă limbă latinească, ea pronunţase acele discursuri care aveau să ducă, de-a lungul veacurilor, faima oratoriei romane!

*****

sursa: I. M. Marinescu, Figuri din antichitatea clasică, Editura Casei Şcoalelor, 1929

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: