Geniul unei nopţi – Cum a fost compus imnul naţional al Franţei

1792. Sunt două sau trei luni de când Adunarea Naţională Franceză şovăie să se decidă pentru război împotriva coaliţiei împăraţilor şi regilor sau pentru pace. Chiar şi Ludovic al XVI-lea nu ştie ce să facă; el se teme atât de primejdia unei victorii a revoluţionarilor, cât şi de primejdia înfrângerii acestora. Nici partidele nu sunt hotărâte. Girondinii stăruie pentru război, sperând că astfel se vor menţine la putere; Robespierre şi iacobinii preferă pacea, pentru ca, între timp, să pună ei mâna pe putere. Tensiunea creşte zi de zi, ziarele agită spiritele, cluburile discută, zvonurile sunt mereu mai alarmante şi opinia publică este din ce în ce mai neliniştită. În ziua de 20 aprilie, când, în sfârşit, regele Franţei declară război împăratului Austriei şi regelui Prusiei, această hotărâre – ca întotdeauna în astfel de împrejurări – aduce un soi de uşurare.

Săptămâni de-a rândul a domnit la Paris o stare de tensiune apăsătoare, de neîndurat, dar mult mai copleşitoare şi ameninţătoare este starea de spirit ce domneşte în oraşele de graniţă. În toate bivuacurile, trupele sunt de acum adunate, în fiecare sat, în fiecare oraş sunt înarmaţi voluntarii şi gărzile naţionale; peste tot fortificaţiile sunt pregătite de luptă. Cei din Alsacia mai ales ştiu că şi de data aceasta – ca în toate confruntările franco-germane – pământul lor va fi teatrul primelor lupte. Pe malurile Rinului se află inamicul, duşmanul; nu este o noţiune confuză, patetic-retorică, cum pare la Paris, ci o realitate vizibilă, palpabilă. Într-adevăr, de la capul de pod întărit, ca şi din turnul catedralei din Strasbourg, pot fi văzute, chiar cu ochiul liber, apropiindu-se regimentele prusiene. Noaptea, peste fluviul sclipind nepăsător sub razele lunii, vântul poartă zgomotul carelor de artilerie, zăngănitul armelor, comenzile lansate de trompete. Toţi ştiu: un singur cuvânt este de ajuns, un  ordin, pentru ca din gurile, acum tăcute, ale tunurilor prusiene să izbucnească fulgere şi tunete, să reînceapă conflictul milenar dintre Franţa şi Germania – de astă dată în numele noii libertăţi de o parte şi în numele vechii ordini, de partea cealaltă.

O zi memorabilă

Ziua de 25 aprilie 1792 devine deci o zi memorabilă, căci ştafetele aduc de la Paris la Strasbourg ştirea că războiul a fost declarat. Fără zăbavă, din toate străzile şi casele, poporul năvăleşte în pieţele publice; întreaga garnizoană defilează, gata de luptă, un regiment după altul, ca pentru o ultimă paradă. În piaţa principală, primarul Dietrich îi aşteaptă, încins cu eşarfa tricoloră şi cocardă la pălăria pe care 0 flutură salutând trecerea soldaţilor. Apoi răsună trompetele şi duduie tobele, impunând asistenţei liniştea. Cu voce puternică, citeşte Dietrich, în această piaţă publică, apoi şi în celelalte, în limba franceză şi germană, textul declaraţiei de război. După ultimele lui cuvinte, muzica militară atacă primul cântec de luptă, imnul provizoriu al revoluţiei, „Ca ira“, de fapt mai curând o arie de dans, veselă, ironică, antrenantă, căreia pasul zornăitor şi tunător al regimentelor ce pleacă îi dau o cadenţă marţială. Apoi mulţimea se risipeşte, ducând cu ea pe străzi şi-n case o atmosferă de entuziasm; în cafenele şi cluburi se ţin discursuri înflăcărate şi se impart proclamaţii: „Aux armes, cítoyens! L’etendard de la guerre est deployé ! Le singnal est donné !“ (La arme, cetăţeni! Stindardul luptei a fost desfăşurat! Semnalul a fost dat!); cu astfel de chemări şi cu altele asemănătoare, încep peste tot cuvântările, afişele şi apelurile din ziare; aceste sloganuri, ritmate, pline de forţă combativă, sunt apoi repetate de toţi : „Aux armes, citoyens! Qu’ils tremblent, donc, les despotes couronnés! Marchons, enfants de la liberté! (La arme, cetăţeni! Să tremure, deci, despoţii încoronaţi! Să pornim, copii ai libertăţii!)  Şi de fiecare dată mulţimea izbucneste, la auzul acestor cuvinte înflăcărate, în urale.

Mulţimea jubilează întotdeauna pe străzi la auzul unei declaraţii de război. Dar în asemenea momente de entuziasm colectiv, se fac auzite şi alte glasuri, mai discrete, mai reţinute; se trezesc, ou prilejul unei asemnea declaraţii, grija şi teama, e drept şoptite tainic în ungherele locuinţelor sau cu buze palide care abia se întredeschid. Veşnic şi pretutindeni sunt mame care-şi spun: Oare soldaţii străini nu-mi vor omorî copiii ? În toate ţările, ţăranii sunt îngrijoraţi de soarta bunurilor lor, a pământurilor, caselor, vitelor, recoltelor. Oare nu le vor fi călcate în picioare semănăturile, oare nu le vor fi jefuite casele de către hoardele brutale, oare ogoarele muncite nu vor fi îngrăşate cu sânge ?

Dar primarul Strasbourgului, Friedrich baron Dietrich, de fapt era aristocrat, însă, asemenea celor mai buni arisţocraţi francezi, ataşat cu tot sufletul cauzei noii libertăţi, vrea ca numai glasurile puternice, răsunătoare, pline de încredere, să se facă auzite. În mod conştient, transformă ziua declaraţiei de război într-o adevărată sărbătoare publică. Cu eşarfa pe piept, aleargă de la o adunare la alta, pentru a înflăcăra mulţimea. Pune să se împartă vin şi mâncare soldaţilor care pleacă pe front, iar seara adună în casa lui încăpătoare, în Place de Broglie, pe generali, ofiţeri şi funcţionarii superiori, la o seară de rămas bun, căreia însufleţirea îi conferă cu anticipaţie caracterul unei festivităţi a victoriei. Generalii, siguri de izbândă cum sunt întotdeauna generalii, prezidează. Tinerii ofiţeri, care văd în război însuşi sensul vieţii lor, îşi dau drumul nestingheriţi. Ei se înflăcărează reciproc. Săbiile sunt scoase din teacă, oamenii se îmbrăţişează, paharele se ciocnesc şi vinul excelent face ca discursurile să devină din ce în ce mai infocate. Şi mereu, în toate toasturile, revin acelaşi îndemnuri din ziare şi proclamaţii: „La arme, cetăţeni! Înainte! Să salvăm patria! Curând tiranii încoronaţi se vor înspăimânta! Acum, când stindardul victoriei a fost desfăşurat, a venit ziua ca steagul tricolor să fâlfâie peste întreaga lume! Fiecare trebuie să dea ce are mai bun pentru rege, pentru flamură, pentru libertate“. Întregul popor, întreaga ţară să devină în astfel de clipe o unitate sfântă, prin credinţă în victorie şi ataşament pentru cauza libertăţii.

Rouget de Lisle

Deodată, în toiul discuţiilor şi toasturilor, primarul Dietrich se întoarse către un tânăr căpitan de la fortificaţii, pe nume Rouget. El şi-a amintit că acest ofiţer amabil, nu tocmai frumos, dar simpatic, a scris, cu ocazia proclamării Constituţiei, un imn destul de reuşit, închinat libertăţii, pe care Pleyel, dirijorul regimentului, l-a pus de îndată pe note. Această lucrare lipsită de pretenţii a prins repede, fanfara militară a învăţat-o şi a executat-o în pieţele publice, a fost cântată în cor. Oare declaraţia de răzoi şi plecarea trupelor nu constituie acum un prilej asemănător? Aceasta este întrebarea pe care primarul Dietrich i-o adresă căpitanului Rouget (care, în mod nejustificat, se înnobilase singur, şi-şi spunea Rouget de Lisle), aşa cum te adresezi unui cunoscut căruia îi ceri o favoare. N-ar vrea să folosească această ocazie patriotică pentru a scrie o nouă poezie, un cântec de război pentru Armata Rinului, care mâine va porni să dea piept cu inamicul?

Rouget, un om modest, destul de neînsemnat, care nu s-a considerat vreodată un mare compozitor – versurile sale n-au fost niciodată tipărite, operele i-au fost refuzate – ştie că poate scrie cu uşurinţă versuri ocazionale şi pentru a fi pe placul înaltului demnitar, al prietenului său care-l solicită, se declară de acord. Da, va încerca. „Bravo, Rouget“, închină pentru el un general din faţa lui şi-i cere să-i trimită cântecul pe front, de îndată ce-l termină. Un marş patriotic, care să dea aripi Armatei Rinului ar fi foarte nimerit.

Între timp, începe o nouă cuvântare, se ridică toasturi, animaţia creşte, se bea. Entuziasmul general trece ca un talaz uriaş peste cele discutate în treacăt. Atmosfera devine tot mai încinsă, mai zgomotoasă, mai frenetică şi ceasul a depăşit de mult miezul nopţii când oaspeţii părăsesc casa primarului.

Geniul unei nopţi

E mult după miezul nopţii. Ziua de 25 aprilie – ziua atât de agitată pentru Strasbourg, a declaraţiei de război – a trecut. De fapt a şi început ziua de 26 aprilie. Întunericul nopţii domneşte peste oraş, dar acest întuneric e înşelător, căci în spirite mai e încă trează frământarea zilei abia încheiate. În cazărmi, soldaţii se pregătesc de plecare şi, înapoia obloanelor trase, unii dintre cei temători se pregătesc poate în taină, să fugă. Pe străzi, plutoane izolate mărşăluiesc. Printre ei, grăbesc curierii călare. Apoi soseşte un convoi de artilerie grea. Iar şi iar se aud parole, strigăte de sentinele din post în post. Prea aproape este duşmanul, prea mare nesiguranţa şi tulburarea ce domnesc în oraş, ca vreun om să poată dormi în aceste clipe decisive.

Şi Rouget, care urcă scara spre modesta sa încăpere din Grande Rue 126, este stăpânit de o stranie agitaţie. El nu şi-a uitat făgăduiala de a scrie cât mai degrabă un marş, un cântec de război, pentru Armata Rinului. Plin de nelinişte, măsoară camera în lung şi-n lat. Cum să-nceapă? Cum să-nceapă? Apelurile înflăcăratelor proclamaţii, discursuri şi toasturi i se învălmăşesc în minte „Aux armes, cítoyens ! Marchons, enfants de la liberté ! Ecrasons la tyranie !… L’étendard de la guerre est deployé…“ Dar îşi aminteşte şi de alte cuvinte auzite în treacăt, de glasurile femeilor care tremură pentru viaţa fiilor lor, de îngrijorarea ţăranilor care se tem că pământul Franţei ar putea fi călcat în picioare de cohortele străine şi îngrăşat cu sângele lor. Aproape fără să-şi dea seama, scrie primele două rânduni, care nu sunt decât ecoul, răsunetul, o reluare a chemărilor auzite.

Allons enfant de la patrie,       Înainte, fii ai patriei
Le jour de gloire est arrivé!    Ziua izbânzii a sosit!

Apoi se opreşte şi rămâne uimit. Se potriveşte ! Începutul e bun. Acum trebuie doar să găsească ritmul adecvat, melodia care să corespundă cuvintelor. Îşi ia vioara din dulap şi încearcă. Ca prin minune, de la primele măsuri, ritmul muzicii se integrează deplin cuvintelor. Înfrigurat, scrie mai departe, sub imboldul unei forţe neobişnuite, care a pus cu totul stăpânire pe el; dintr-o dată, se simte năpădit de multitudinea de simţăminte ce se revarsă în acele momente: cuvintele pe care le-a auzit pe stradă, la banchet, ura împotriva tiranilor, grija pentru pământul patriei, încrederea în victorie, dragostea de libertate. Rouget nici n-are nevoie să creeze o poezie, el trebuie doar să pună în rime, în ritmul înflăcărat al medoliei, vorbele ce au circulat in această zi unică din gură în gură şi să exprime, să spună, să cânte tot ceea ce întreaga naţiune a simţit, în străfundurile sufletului ei. Nu trebuie să compună, căci prin obloanele închise străbate ritmul străzii, al ceasului de faţă, ritmul îndârjirii şi al sfidării, care răsună în marşul soldaţilor, în chemările de trompetă, în uruitul convoaielor de artilerie.

Poate nici nu aude toate aceste zgomote în mod conştient, le ascultă însă geniul acelui ceas, care, în această noapte unică, şi-a făcut sălaş în trupul său de muritor. Din ce în ce mai supusă, melodia urmează ritmul puternic, plin de avânt, bătaia inimii unui întreg popor. Rouget aşterne, înfrigurat, din ce în ce mai înfrigurat, cuvintele, notele, parcă dictate dinafară – este cuprins de iureş, cum spiritul lui, îngust, burghez, nu mai cunoscuse. O exaltare, un avânt, care nu-i sunt proprii, ci aparţin unei puteri magice concentrată într-o singură secundă explozivă, îl aruncă pe acest biet diletant, ca pe o rachetă, de sute de ori dincolo de dimensiunile lui, până la stele, iluminînd timp de-0 clipă bolta cu o flacără puternică, strălucitoare.

I-a fost hărăzit căpitanului Rouget de Lisle să se înfrăţească pentru o noapte cu nemurirea: din ecourile străzii, din chemările ziarelor, s-au născut în el cuvintele unei strofe, a cărei formulare poetică este tot atât de nepieritoare pe cât de nemuritoare e melodia.

Amour sacré de la patrie

Conduís, soutiens nos bras vengeurs !

Liberté, liberté chérie,

Combate avec tes défenseurs!

Sfântă dragoste de patrie

Îndrumă, sprijină braţele noastre răzbunătoare!

Libertate, libertate scumpă,

Luptă alături de apărătorii tăi!

Apoi urmează ultima strofă, a cincea şi dintr-un singur elan creator, îmbinând într–un chip desăvârşit cuvântul cu melodia – încă înainte de ivirea zorilor – cântecul nemuritor este terminat. Rouget stinge lampa şi se aruncă în pat. Nu-şi dă seama ce s-a întâmplat cu el, dar parcă o forţă nemaivăzută l-a înălţat la o nebănuită acuitate a simţurilor şi aceeaşi forţă l-a doborât acum, într-o epuizare totală. El cade într-un somn adânc, de moarte şi într-adevăr creatorul, poetul, geniul sunt din nou morţi în el. Pe masă însă se află opera, desăvârşită, desprinsă de cel ce doarme şi pe care a creat-o într-o stare de elan divin. Nicicând în istoria tuturor popoarelor nu a mai fost creat un cântec – în acelaşi timp, cuvânt şi melodie – atât de repede şi atât de perfect.

Aceleaşi clopote ale catedrei vestesc, ca-ntotdeauna, ivirea zorilor. Din când în când, vântul aduce de la Rin ecou de împuşcături, primele hărţuieli au început. Rouget se trezeşte, smulgându-se cu greu din abisul somnului profund. Simte vag că ceva s-a întâmplat cu el, ceva de care abia îşi aminteşte. Iată însă că observă pe masă fila proaspăt scrisă. Versuri? când oare le-am scris ? Muzică, aşternută de propria mea mână? Când am compus-o? Ah, da, e cântecul pe care i l-am promis prietenului meu Dietrich, marşul Armatei Rinului! Rouget citeşte versurile fredonează melodia, dar, ca-ntotdeauna, creatorul încearcă în faţa lucrării abia terminate un sentiment de nesiguranţă. Alături de el însă, locuieşte un camarad de regiment, căruia îi arată şi-i cântă compoziţia. Prietenul pare mulţumit, propunând doar câteva mici schimbări.

Această preţuire îi dă oarecare curaj. Cu toată nerăbdarea proprie unui autor şi mândru că şi-a îndeplinit atât de prompt misiunea, aleargă la primarul Dietrich, care-şi face plimbarea de dimineaţă în grădină şi meditează la un nou discurs. Adevărat, Rouget ? E gata? Atunci să-l auzim. Intră amândoi în salonul casei, Dietrich se aşează la pian şi-l acompaniază pe Rouget, care cântă textul. Atrasă de neaşteptata muzică matinală, soţia primarului, muziciană cu şcoală, desăvârşeşte acompaniamentul şi astfel compoziţia poate fi prezentată chiar în acea seară, printre multe alte cântece, la reuniunea prietenilor casei. Primarul Dietrich, mândru de vocea lui plăcută, de tenor, promite să o studieze temeinic, şi-ntr-adevăr, în seara aceleiaşi zile – 26 aprilie – în care fusese compusă, este cântată în salonul primarului, în faţa unei societăţi strânse acolo întâmplător.

Succes de salon

Se pare că invitaţii au aplaudat cu căldură şi desigur că n-au lipsit nici unele complimente de rigoare la adresa compozitorului, care era de faţă. Dar, fireşte, că oaspeţii din Hótel de Broglie, din marea piaţă a Strasbourgului, nu şi-au dat seama că în existenţa lor pământească de fiecare zi coborâse cu aripi nevăzute o melodie nemuritoare. Arareori recunosc contemporanii de la prima vedere măreţia unei opere sau a unui om. Şi cât de puţin a fost conştientă de acea clipă memorabilă soţia primarului, reiese din scrisoarea către fratele ei, în care prezintă această minune ca o banală întâmplare mondenă. „După cum ştii, noi primim mulţi oameni în casă şi mereu trebuie inventat ceva, pentru ca petrecerea să nu fie lipsită de variaţie. Aşa a ajuns soţul meu să sugereze unui amic compunearea unui cântec ocazional. Căpitanul genist Rouget de Lisle, un poet şi compozitor simpatic, a compus foarte repede meledia unui marş de război. Cu vocea lui plăcută de tenor, soţul meu a cântat îndată acest marş, care este foarte antrenant şi are şi o oarecare originalitate. Ceva în stilul lui Gluk, dar mai vioi, mai însufleţit. În ceea ce mă priveşte, m-am ocupat cu orchestrarea lui. Scriind partitura pentru pian si alte instrumente, ceea ce mi-a răpit mult timp. Piesa a fost executată la noi în casă, spre marea mulţumire a celor prezenţi“.

„Spre marea multumire a celor prezenţi“ – caracterizarea ne apare astăzi uimitor de rece. Această apreciere amabilă, însă lipsită de entuziasm, este totuşi de înţeles, căci la prima ei prezentare Marseilleza nu şi-a dezvăluit încă adevărata forţă. Marseilleza nu este menită să fie cântată de o voce dulce de tenor într-un salon mic-burghez între romanţe şi arii italiene – mai ales de o voce solo. Un cântec care entuziasmează răsunândîn ritmul cadenţat, viguros, al chemării „Aux armer citoyens“, se adresează unor mase, unor mulţimi şi orchestraţia potrivită lui e zăngănitul de arme al regimentelor mărşăluind în sunet de fanfară. Cântecul acesta n-a fost gândit pentru un autitoriu aşezat, rece şi ascultându-l în fotolii, ci pentru oameni în plină acţiune, pentru luptători. Nu e destinat unei voci izolate de soprană sau tenor, ci miilor de glasuri ale mulţimii, un marş ideal, un cânt al biruinţei, al morţii, al patriei, imnul naţional al unui întreg popor. Entuziasmul din care a fost iniţial zămislit îi va conferi cântecului puterea de-a entuziasma.

Rezonanţa magică a melodiei sale n-a ajuns încă la sufletul naţiunii

Cântecul n-a înflăcărat încă; rezonanţa magică a melodiei sale n-a ajuns încă la sufletul naţiunii. Armata nu-şi cunoaşte încă marşul, cântecul de biruinţă. Revoluţia nu-şi cunoaşte încă veşnicul ei cânt de slavă. Rouget de Lisle însuşi, care a trăit miracolul acelei nopţi, nu-şi dă nici el seama de ceea ce a creat într-o singură noapte, parcă în vis, sub imboldul unui geniu efemer. Acest simpatic şi brav dilentat se bucură desigur din inimă că invitaţii l-au aplaudat din plin şi că a fost flatat în calitatea sa de autor. Cu vanitatea sa măruntă de om neînsemnat, caută să exploateze asiduu acest mărunt succes, în măruntul său cerc provincial. El cântă noua melodie camarazilor săi în cafenele, face mai multe copii şi le trimite generalilor Armatei Rinului. Între timp, la recomandarea primarului şi a autorităţilor militare, fanfara din Strasbourg a învăţat Cântecul de război pentru Armata Rinului şi patru zile mai târziu, la plecarea trupelor, orchestra Gărzii naţionale cântă, în piaţa principală, noul marş. Ca bun patriot, editorul din Strasbourg se declară gata să tipărească Le chant de guerre pour l’armée du Rhin, dedicat cu tot respectul generalului Luckner, de către subalternul său militar. Dar nici unul din generalii Armatei Rinului nu se gîndeşte să folosească acest cântec drept marş pentru trupele care înaintează. Astfel, succesul de salon al cântecului „Allons enfants de la patrie“, ca şi celelalte încercări ale lui Rouget, pare să rămână un succes efemer, provincial, menit să fie dat uitării. Dar niciodată forţa înnăscută a unei opere nu poate fi ascunsă sau zăvorâtă la nesfârştit. O operă de artă poate fi dată uitării de vremea ei, poate fi interzisă şi înmormântată, dar ceea ce are forţă elementară învinge până la urmă ceea ce este efemer.

E de ajuns ca o operă să entuziasmeze cu adevărat pe un singur om

O lună, două luni, nu se mai aude nimic de Cântecul de război al Armatei Rinului. Exemplarele manuscrise şi tipărite zac sau circulă fără să stârnească interes. Dar e totdeauna de ajuns ca o operă să entuziasmeze cu adevărat pe un singur om, căci orice entuziasm autentic devine el însuşi creator. La celălalt capăt al Franţei, în Marsilia, clubul Prietenii Constituţiei dă la 22 iunie un banchet, pentru voluntarii care pleacă pe front. La mesele lungi, stau cinci sute de tineri înflăcăraţi, în noile lor uniforme ale Gărzii naţionale; în cercul lor domneşte aceeaşi atmosferă înflăcărată ca la 25 aprilie la Strasbourg, dar datorită temperamentului meridional al marseillezilor, ea este încă mai încinsă, mai pătimaşă, cu toate că nu mai există acea certitudine uşuratică a victoriei ca-n primele ore ale declaraţiei de război. Căci, în ciuda pălăvrăgelii generalilor de la Strasbourg, care-şi închipuiau că trupele revoluţionare vor trece de îndată Rinul şi vor fi peste tot primite cu braţele deschise, dimpotrivă, duşmanul a pătruns adânc pe pământul Franţei, libertatea este amentinţată, cauza libertăţii este în primejdie.

Deodată, în toiul banchetului, un student medicinist de la Universitatea din Montpellier, pe nume Mireur, pocneşte în paharul său şi se ridică în picioare. Cu toţii amuţesc şi privirile se-ndreaptă spre el. Tinerii se aşteaptă la un discurs, la un apel ocazional. Dar în loc de aceasta, tânărul îşi ridică mâna dreaptă şi intonează un cântec, un cântec nou, pe care nimeni nu-l cunoaşte şi nimeni nu ştie de unde vine: „Allons enfants de la patrie“. Şi scânteia înflăcărează, de parcă ar fi căzut într-un butoi cu pulbere. Sentiment contra sentiment, veşnicii poli, au venit în atingere. Toţi aceşti oameni care pleacă mâine pe front, care vor să lupte pentru libertate şi să-şi dea viaţa pentru patrie, simt că aceste cuvinte exprimă propria lor voinţă, gândurile lor cele mai profunde; în mod irezistibil ritmul îi antrenează într-un entuziasm unanim, extatic. Strofă după strofă este întâmpinată cu ovaţii, repetată o dată, apoi şi a doua oară. Melodia este acum a lor; s-au ridicat emoţionaţi în picioare, cu paharele în mână, şi cântă vijelios refrenul. „Aux armes, cítoyens! Formez vos bataíllons !“ Curioşi, oamenii de pe strară se-mbulzesc să audă ce se cântă aici cu atâta însufleţire şi treptat îşi unesc glasurile cu ale celor dinăuntru.

A doua zi, melodia este pe buzele a mii şi zeci de mii de oameni. O nouă ediţie o răspândeşte şi ciâd cei cinci sute de voluntari pleacă pe front, la 2 iulie, cântecul îi însoţeşte. Atunci când obosesc mărşăluind pe şosea, când pasul lor îşi pierde cadenţa, e suficient ca unul singur să intoneze imnul, pentru ca ritmul lui antrenant să le dea tuturor un nou avânt. Când trec printr-un sat, iar ţăranii îi privesc cu mirare şi alţi locuitori se adună curioşi să-i vadă, ei îl cântă în cor. L-au adoptat drept cântec al lor, drept imn al batalionului lor, fără să bănuiască măcar când şi cine l-a compus, fără să ştie că fusese destinat Armatei Rinului. A devenit legământul lor pe viaţă şi pe moarte. Le aparţine ca şi steagul regimentului şi vor să-l poarte în lumea întreagă odată cu înaintarea lor furtunoasă.

Marseílleza

Prima mare victorie o obţine Marseílleza – căci aşa se va numi curând imnul lui Rouget – la Paris. La 30 iulie, batalionul pătrunde în faubourg-uri cu steagul şi imnul în frunte. Zeci de mii de cetăţeni s-au adunat pe străzi pentru a-i ovaţiona pe noii-veniţi şi când cei cinci sute de voluntari ai Marsiliei se apropie, păşind într-o cadenţă perfectă, armonizându-se cu cântecul ce răsună ca dintr-un singur glas, mulţimea ascultă, uluită. Ce este oare acest imn magnific, plin de elan, pe care-l cântă marseilezii? Acest „Aux armes, citoyens !“, ca o chemare de trompetă, acompaniată de vibrantul duruit al tobelor, le înflăcărează inimile. Două sau trei ore mai târziu, refrenul cântecului răzbate în toate străzile. „Ca ira“ este uitat, uitate sunt şi marşurile de altădată şi cuplete învechite.

Revoluţia şi-a descoperit propriul ei glas, şi-a găsit în sfârşit cântecul. El se răspândeşte ca o avalanşă, înaintează într-un marş triumfal, de nestăvilit. La banchete, în teatre, cluburi, pretutindeni îl auzi; chiar şi în biserici răsună, după Te Deum şi curând în loc de Te Deum. Într-o lună, în două luni, Marseilleza a devenit cântecul poporului şi al întregii armate. Servan, primul ministru de război republican, sesizează cu perspicacitate puterea tonică şi mobilizatoare a acestui marş de luptă, unic în felul lui. El dispune să se distribuie de îndată o sută de mii de exemplare tuturor unităţilor şi-n două, trei nopţi cântecul compozitorului anonim este mai cunoscut decât toate operele lui Moliere, Racine şi Voltaire. Orice serbare se termină cu Marseilleza şi nici o luptă nu se porneşte înainte ca fanfara regimentului să fi executat acest imn de război, închinat libertăţii. La Jemappes şi la Neerwinden trupele se adună pentru a-l cânta, în cor, înainte de asaltul decisiv, iar generalii armatelor inamice, care nu cunosc alt mijloc de îmbărbătare a soldaţilor decât clasica raţie dublă de rachiu, văd cu teamă că nu pot opune nimic puterii răscolitoare a acestui imn ,,înspăimântător“, atunci când, pornit din mii de glasuri, ca un uriaş val sonor, se năpusteşte asupra trupelor lor. Marseilleza pluteşte acum peste câmpurile de luptă ale Franţei, ca odinioară Nike, zeiţa înaripată a victoriei, înflăcărând miile de luptători, spre glorie şi moarte.

Autorul imnului nu se bucură de nici o celebritate

În acest timp, Rouget, obscurul căpitan de geniu, se află în mica garnizoană Hüningen, unde continuă să traseze cu conştiinciozitate amplasamentul unor valuri de apărare şi tranşee. Poate că a şi uitat de Cântecul de război al Armatei Rinului, pe care l-a creat în acea noapte, acum depărtată, de 26 aprilie 1772 şi cu greu ar putea bănui, când ziarele vorbesc de un imn de război care a cucerit furtunos Parisul, că acest glorios cântec al marseillezilor este unul şi acelaşi, cuvânt cu cuvânt şi măsură cu măsură, cu miracolul care s-a petrecut în el şi cu el în acea noapte. Căci – crudă ironie a destinului – acela care a conceput melodia ce urcă în slavă şi se-nalţă până sub bolta înstelată, nu se bucură de nici o celebritate. Nimeni în Franţa nu se preocupă de soarta căpitanului Rouget de Lisle.

Gloria cea mai răsunătoare pe care a cunoscut-o vreodată un cântec rămâne în întregime operei, fără să se răsfrângă, câtuşi de puţin, asupra autorului. Numele lui nici nu figurează pe texte şi el însuşi ar rămâne complet necunoscut mai-marilor zilei, dacă persoana sa nu ar stârni simţăminte de mânie. Căci – paradox genial, aşa cum doar istoria îl poate inventa – creatorul imnului revoluţionar nu este el însuşi un revoluţionar; dimpotrivă: cel care prin cântecul său nemuritor a contribuit mai mult ca oricine la victoria revoluţiei, ar dori acum s-o stăvilească cu orice preţ.

În timp ce marseillezii şi poporul Parisului atacă palatul Tuileries, în sunetul Marseillezei, şi-l detronează pe rege, Rouget de Lisle s-a săturat de Revoluţie. Refuză să depună jurământ pentru Republică şi preferă să părăsească armata decât să servească sub iacobini. Scumpa libertate, „liberté chéríe“, pe care o proslăveşte într-unul din versurile cântecului său, nu este pentru acest om sincer o vorbă deşartă. El îi detestă pe noii tirani şi despoţi ai Convenţiei, nu mai puţin ca pe şefii încoronaţi şi miruiţi de dincolo de frontiere. Îşi manifestă în mod deschis antipatia faţă de Comitetul Salvării Publice, când amicul său Dietrich, naşul Marseillezei, când generalul Luckner, căruia îi fusese dedicată, când toţi ofiţerii şi nobilii, care au fost primii auditori din acea seară memorabilă de 26 aprilie, sunt târâţi spre ghilotină. Se ajunge foarte curând la o situaţie grotescă: bardul revoluţiei este întemniţat sub acuzaţia de a fi contrarevoluţionar, tocmai lui i se intentează un proces sub acuzaţia de a fi trădător de patriei! Numai evenimentele din 9 Thermidor, data căderii lui Robespíerre şi a deschiderii porţilor temniţelor, a scutit Revoluţia Franceză de ruşinea de a da pradă ,,briciului naţional“ pe poetul celui mai nemuritor dintre cântecele ei.

Poetul unei singure nopţi

Ar fi fost, oricum, pentru Rouget o moarte eroică în locul scufundării jalnice în obscuritatea ce-i este hărăzită. Nefericitul supravieţuieşte de fapt mai mult de patruzeci de ani – mii şi mii de zile – acelei unice zile cu adevărat creatoare din viaţa sa. I s-a luat uniforma, pensia i se refuză; poeziile, proza, operele sale nu se tipăresc, nu se joacă. Destinul nu iartă unui diletant că a pătruns, în mod nepermis, în rândul nemuritorilor. Cu tot felul de mici afaceri, nu totdeauna prea curate, bietul om îşi duce cu greu o viaţă meschină. În zadar încearcă, din milă, Carnot şi mai târziu Bonaparte, să-i vină în ajutor. În firea lui Rouget ceva este iremediabil otrăvit şi tulbure, datorită cruzimii unei fatalităţi care l-a făcut zeu şi geniu pentru câteva ore, ca să-l arunce apoi, dispreţuitor, pentru vecie, în propria sa nimicnicie.

El se ceartă şi se ciondăneşte cu toţi cei de la putere. Îi scrie lui Bonaparte, care voia să-l ajute, scrisori patetice şi arogante, lăudându-se totodată, în mod public, că a votat la plebiscit împotriva lui. Se împotmoleşte tot mai mult în afaceri dubioase şi în cele din urmă ajunge, din cauza unei poliţe protestate, la Sainte-Pélagie, închisoarea datornicilor. Nedorit de nimeni, urmărit de creditori, supravegheat tot timpul de poliţie, se refugiază în ultimă instanţă undeva în provincie. De acolo, ca dintr-un mormânt, uitat şi părăsit de toţi, el urmăreşte destinul cântecului său nemuritor. Mai are prilejul să afle că armatele napoleoniene victorioase răspândesc Marseílleza prin întreaga Europă; apoi că Bonaparte, devenit împărat, o înlătură din ceremonialul său, ca fiind prea revoluţionară, în sfârşit că Burbonii o interzic cu desăvîrşire. Cât de uluit trebuie să fi fost bătrânul copleşit de amărăciune, văzând cum cântecul renaşte, după 0 generatie, în 1830, pe baricadele revoluţiei din iulie, redobândind vechea sa forţă şi când el, poetul, primeşte din partea lui Louis-Philippe, regele burghez, o mică pensie. Cel dispărut, cel uitat, crede că visează; iată că cineva îşi mai aduce aminte de el!

Nu este însă decât o amintire palidă şi când moare, la Choisy-le-Roi, în 1836, în vârstă de şaptezeci şi şase de ani, nimeni nu mai vorbeşte de el, iar numele i-a fost uitat. Din nou trebuie să treacă generaţii; de abia în timpul războiului mondial, când melodia înflăcărată a Marseillezei, devenită de mult imn naţional, răsună vijelios pe întreg frontul francez, se dispune ca trupul micului căpitan Rouget să fie aşezat în Domul Invalizilor, alături de acela al micului locotenent Bonaparte. Astfel, creatorul obscur al unui cântec nemuritor îşi găseşte, până la urmă, odihna în cripta de onoare a patriei sale – suprema mângîiere de-a nu fi decât poetul unei singure nopţi.

*****

sursa: Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, Ed. Muzicală

Anunțuri

One response

  1. N-am ştiut de această poveste fascinantă a Marseillezei. Mulţumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: