Codul lui Hammurabi – Infracţiuni şi pedepse

Codul lui Hammurabi reflectă, în ceea ce priveşte regimul pedepselor, un sistem foarte aspru. Pedeapsa capitală este revăzută de cod de 34 de ori. Ea se aplica mai întâi unor infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului şi de aceea socotite ca foarte primejdioase. Aşa este cazul furtului din patrimoniul regal sau al templelor (art. 6), a celui săvîrşit prin spargere (art. 21) sau cu ocazia unui incendiu (art. 25); la acestea se adaugă înlesnirea fugii sclavilor (art. 15) şi adăpostirea celor fugiţi (art. 16) sau ştergerea semnelor cu care aceştia erau înfieraţi pentru a nu mai putea fi recunoscuţi şi revendicaţi de stăpânii lor (art. 227). Tot cu pedeapsa capitală era pedepsit cel ce vindea un lucru furat (art. 9), cel care cumpăra sau primea în păstrare – fără martori sau acte scrise – diverse bunuri din mâinile unui minor sau ale unui sclav (art. 7), cel care revendica un lucru străin deşi nu-i aparţinea (art. 9) etc.

Cu aceeaşi pedeapsă erau sancţionate actele care denotau un comportament primejdios ce putea ameninţa securitatea statului babilonian care, în plină dezvoltare, avea nevoie de o conducere autoritară şi de oştire puternică: răscoala împotriva orînduirii de stat precum şi adăpostirea răsculaţilor şi nedenunţarea acestora (art. 109); soldaţii care nu se supuneau ordinelor de mobilizare, chiar dacă au trimis în locul lor un substitut (art. 26)3; guvernatorii şi căpitanii de district care acceptau înlocuiri de combatanţi în armatele regale (art. 33) sau care îi jefuiau pe soldaţi de bunurile lor şi de darurile primite de la rege sau îi nedreptăţeau în alte chipuri (art. 34).

Aceeaşi pedeapsă îi aştepta pe toţi aceia care ar fi nesocotit regulile eticii familiale. Cădeau sub incidenţa pedepsei: adulterul femeii (art. 129) sau simpla ei imoralitate dacă aducea ştirbire demnităţii soţului (art. 143), violul fetelor (art. 130), incestul (art. 154, 155, 157, 158), asasinarea bărbatului de către femeie (în scopul unei noi căsătorii) (art. 153), părăsirea căminului conjugal de către soţia al cărei soţ a fost făcut prizonier, deşi avea cele necesare traiului (art. 133) etc.

În fine, pedeapsa cu moartea se aplica şi acelora care îi învinovăţeau pe alţii de crime grave, dar nu-şi puteau dovedi afirmaţiile (art. 1), cât şi a martorilor care, într-o pricină ce ar fi adus condamnarea capitală a inculpatului, au fost descoperiţi a fi martori mincinoşi (art. 3).

Modurile de execuţie a pedepsei cu moartea nu sunt toate prevăzute de lege. Apar specificate numai: înecarea, arderea şi spânzurarea.

Codul prevede aplicarea legii talionului în mai multe cazuri: ochi pentru ochi (art. 196), os pentru os (art. 197), dinte pentru dinte (art. 200). Uneori, talionul păstrează forme specifice, cunoscute sub denumirea de talionul „compensaţiilor familiale”. Art. 209 şi 210 prevăd că, în cazul în care cineva a pricinuit prin lovituri moartea fiicei unui om liber, drept pedeapsă va fi ucisă fiica delincventului.  O dispoziţie asemănătoare cuprind art. 229 şi 230, care prevăd că arhitectul constructor al unei case ce s-a năruit din pricina nepriceperii sale va fi pedepsit cu moartea, dacă stăpânul casei a fost ucis cu această ocazie, sau cu omorârea propriului copil, dacă cel ucis a fost copilul proprietarului ce şi-a construit casa.

În fine, o ultimă normă arhaică din aceeaşi categorie este prevăzută de art. 116: dacă un copil moare din pricina loviturilor sau a unui rău tratament în casa creditorului unde fusese adus drept ostatic de către tatăl său în temeiul unei datorii contractate, creditorul va fi pedepsit cu moartea propriului său fiu. Codul prevedea că regula se va aplica în cazul în care ostaticul era fiul unui om liber; dacă ostaticul era fiul unui sclav, creditorul trebuia să plătească doar o treime dintr-o mină de argint. În ambele cazuri, se adăuga drept pedeapsă complementară pierderea creanţei.

Alte pedepse aspre: „Dacă copilul loveşte pe tatăl său, să i se taie mîinile“ (art. 195); dacă un om şi-a dat copilul la o doică, iar copilul a murit în braţele doicii, fiindcă doica, fără învoirea tatălui şi a mamei, alăptase un alt copil, dovedindu-se acest fapt, să i se taie sânul. . . (art. 194); dacă copiii unor servitori sau prostituate şi-ar renega părinţii lor adoptivi, spunându-le „tu nu eşti tatăl meu, tu nu eşti mama mea“, „să i se taie – spunea legea – limba“ (art. 192), iar dacă dispreţuindu-i s-ar întoarce a casa părinţilor naturali, “ să li se scoată ochii” (art. 193).

Pedepse de acelaşi gen prevede legea împotriva chirurgului care necunoscându-şi meseria, îşi omoară pacientul sau îi pricinuieşte leziuni grave („i se vor tăia mîinile“ – art. 218) sau a arendaşului căruia încredinţându-i-se, odată cu fondul, unelte şi vite de muncă, este surprins furînd grăunţe sau furaje (art. 253). Şi în acest din urmă caz legea îl pedepseste cu tăierea mâinilor. În fine, sclavului ce îndrăznea să spună stăpânului său: „tu nu eşti stăpânul meu“, i se tăia urechea (art. 232).

Pedepsele reflectă concepţia de clasă a codului, deoarece ele sunt stabilite în conformitate cu poziţia socială a părţilor în cauză. Dacă un om liber (awelum) scoate un ochi sau un dinte altui om liber, i se va aplica legea talionului (art. 196, 200); dacă victima este un om „din lumea măruntă“ (muşleenu) delincventul va plăti pentru un ochi o amendă de o mină de argint (art. 198) sau numai o treime de mină pentru un dinte (art. 201); dacă însă victima este un sclav, amenda se va ridica la jumătate din preţul sclavului (art. 199) şi va fi încasată de stăpânul
acestuia.

Cine lovea o persoană superioară lui în ierarhia socială, primea în public 60 de lovituri cu vîna de bou (art. 202), dar dacă victima făcea parte din aceeaşi categorie socială cu el („îi este egal”) plătea o mină de argint. Pentru lovirea unui om de rând (muşleenu) amenda se reducea la zece sicli de argint (art. 204), iar dacă sclavul lovise un om liber, i se tăia urechea (art. 205).

Cel care lovea fiica însărcinată a unui awelum provocîndu-i avortul era ţinut la plata unei amenzi de zece sicli de argint (art. 209); dacă acelaşi lucru se întâmplă cu fiica unui muşkenu, amenda era numai de cinci sicli (art. 211), iar daca victima era o sclavă, pedeapsa se reducea şi mai mult: doi sicli de argint. Dacă loviturile pricinuiseră moartea victimei: pentru fiica unui om liber era omorâtă fiica delincventului (art. 210), pentru fiica unui om „mărunt“ se plătea o jumătate de mină de argint (art. 212), iar pentru o sclavă, numai o treime de mină de argint (art. 214). Aceeaşi concepţie era prezentă şi în cazurile în care chirurgul îşi ucisese, din neştiinţă sau neglijenţă, pacientul. Dacă victima era un om liber, pedeapsa era mutilarea medicului: i se tăiau mîinile (art. 218), dar dacă era vorba de sclavul unui om „mărunt“ chirurgul era ţinut să dea un alt sclav în locul celui decedat (art. 219).

Codul lui Hammurabi cuprinde şi câteva idei „moderne“ în privinţa represiunii penale. Este vorba de noţiunea de culpabilitate, de vinovăţie, care, precum se ştie, constituie în dreptul evoluat una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii; în adevăr, fără culpabilitate nu poate exista nici infracţiune şi nici răspundere penală. De aceea, dacă făptuitorul, fiindu-i constrânsă voinţa, nu s-a putut manifesta în mod liber sau, dacă nu şi-a putut da seama în momentul săvârşirii faptei – datorită unei erori de fapt, caz fortuit, iresponsabilitate etc. – de urmările pe care actul său le-ar fi putut avea, nu exista vinovăţie şi prin urmare nici încriminare. De aceea, codul prevede că persoana care, într-o încăierare, lovind o alta, o răneşte, dovedind că n-a lovit-o cu intenţie („cu ştiinţă nu am lovit-o“), nu va fi pedepsit, dar va fi ţinut să plătească îngrijirea medicală (art. 206). Dacă cel rănit moare, delincventul se va pedepsi cu o amendă de jumătate de mină de argint, când e vorba de un om liber, şi numai cu a treia parte din mină, dacă victima a fost o persoană „măruntă“ (art. 207, 208).

Aceleaşi principii se aplică şi chirurgului care, indus în eroare de un terţ, imprimă pe trupul unui om liber semnul distinctiv al sclaviei, îngăduind astfel revendicarea celui liber de către persoana care l-a înşelat pe medic. Dacă chirurgul a făcut-o cu ştiinţă, va fi pedepsit cu moartea (art. 227).

Aceeaşi soluţie o dă codul cu privire la răspunderea pentru animale. „Dacă un bou furios împunge, fugind, un om şi-l omoară, nu decurge de aici pentru nimeni nici un drept la acţiune (art. 250); dacă însă proprietarul ştia că boul său împunge, iar faptul ajunsese de notorietate publică şi totuşi nu i-a tăiat coarnele nici nu l-a legat, va plăti drept amendă jumătate de mină de argint, dacă cel ucis era um om liber (art. 251).

Regula nu este diferită nici pentru cazul ostaticilor încredinţaţi de către debitor creditorului, pentru plata datoriilor. Dacă ostaticii mor în casa creditorului de moarte naturală, nimeni nu poate pretinde nimic (art. 115), dar dacă decesul se datorează bătăilor sau răului tratament impus de creditor, se face distincţia despre care am mai vorbit: când ostaticul a fost un membru al familiei debitorului, copilul creditorului este pedepsit cu pedeapsa capitală, iar când ostaticul este numai sclavul debitorului, creditorul va plăti o treime de mină de argint.

O altă cauză care înlătură pedeapsa este „starea de necesitate“: „dacă cineva a fost făcut captiv şi în casa sa nu rămâne nimic de mâncare, iar soţia intră în casa altuia, această femeie nu are nici o vină“ (art. 131) şi în consecinţă nu este pedepsită cu înecul, aşa cum sunt pedepsite soţiile care, deşi nu duc nici o lipsă materială, părăsesc casa soţului căzut în captivitate, pentru a convieţui cu un alt bărbat (art. 133).

În fine, codul instituie răspunderea colectivă a comunităţilor teritoriale în ale căror hotare s-au săvârşit furturi şi făptaşii nu au fost descoperiţi: centrul oomunităţii respective şi şeful ei vor asigura, în astfel de situaţii, despăgubirea victimei (art. 23).

*****

sursa: Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977

3 răspunsuri

  1. Auzisem de codul acesta. Ştiam că pedepsea sever, dar n-am ştiut niciodată cât de sever. Este adevărat că sclavii sau oamenii mărunţi contau mai puţin, dar totuşi erau pedepsiţi cei care făptuiau rele. Arhitecţii se gândeau de două, trei ori când construiau dacă pedeapsa era moarte lor sau a copilului lor în cazul în care tragediile erau din vina lor. Interesant articol, mulţumesc!

  2. […] (2) un comentariu in limba romana despre Codul lui Hammurabi: https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/02/codul-lui-hammurabi-infractiuni-si-pedepse/; (3) un comentariu in limba engleza care explica de ce institutia casatoriei si a familiei vor […]

  3. […] (2) un comentariu in limba romana despre Codul lui Hammurabi; […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: