Regina Margot – Coroana pierdută (prima parte)

Dacă arta seducţiei, asociată cu o anumită lipsă de prejudecăţi în materie sexuală, era o cerinţă indispensabilă pentru amantele regale, de la principese şi regine se cerea o virtute mai presus de orice îndoială (virtute necesară, înainte de toate, pentru a garanta legitimitatea descendenţei). Iar dacă favoritele nu puteau în nici un fel să devină regine, reginele ştiau că trebuie să vegheze asupra propriei lor reputaţii dacă voiau să-şi păstreze coroana. Tocmai deoarece contravenise acestor reguli şi dusese o viaţă plină de scandaluri, Marguerite de Valois, nepoată, fiică, soră, cumnată şi soţie a unor mari suverani, nu putu să se folosească de prilejul ce i se oferise pe neaşteptate şi să devină regină a Franţei.

Născută în 1553, a şaptea fiică a lui Henric al II-lea şi a Caterinei, admirată pentru frumuseţea şi pentru spiritul ei, lipsită de tarele fizice şi psihice de care sufereau fraţii ei şi extrem de seducătoare, Marguerite avea numai şase ani la moartea tatălui său şi crescuse în umbra mamei. Din Memorii se întrezăresc intensitatea şi caracterul conflictual al sentimentelor ei filiale. Marguerite avea o admiraţie nemărginită pentru Caterina: regina-mamă încarna în ochii ei autoritatea matriarhală şi deopotrivă pe cea regală, poseda simţul magnificenţei şi ştiinţa ascunsă a guvernării, era exemplul suprem de pătrundere psihologică, de prudenţă, de clarviziune politică, de artă a diplomaţiei: „Nu numai că nu îndrăzneam să-i vorbesc, va scrie Margot în amintirile sale, dar era de-ajuns o privire ca să mă facă să tresar de teama de a fi făcut ceva ce-i displăcea“, în vreme ce fie şi cel mai mic semn de încuviinţare al ei ajungea ca să o facă fericită. Acesta teamă respectuoasă era însă însoţită de un profund resentiment, deoarece Caterina nu-şi ascundea preferinţa pentru Henric. Poate tocmai fiindcă se simţea exclusă de la afecţiunea maternă, Marguerite a legat cu fratele ei mai mic, ducele de Alençon, copilul teribil al familiei, o alianţă aducătoare de multe nenorociri.

Caterina era desigur mândră de frumuseţea, de eleganţa, de inteligenţa ultimei sale născute, dar pentru ea datoria fiicelor era înainte de toate aceea de a servi interesele casei Valois pe eşichierul politicii europene. Elisabeta fusese dată de soţie lui Filip al II-lea, Claudia ducelui de Lorena şi, la momentul potrivit, lui Marguerite i-ar fi fost hărăzit un destin asemănător. În cazul ei, totuşi, era vorba de o deosebire substanţială. În loc să se ducă în chip de mesageră de pace într-o altă ţară, precum surorile ei, trebuia folosită ca momeală într-o ambuscadă criminală, cu riscul propriei vieţi. După noaptea Sfântului Bartolomeu, Marguerite nu i-a mai iertat niciodată maică-sii că o sacrificase pe altarul raţiunii de stat.

La optsprezece ani principesa se îndrăgostise şi fusese iubită de tânărul Henric de Guise – cel care avea să devină „Omul cu Cicatricea“ – şi descoperirea idilei dezlănţuise furia Caterinei. Faţă de politica de echilibru urmărită de ea, căsătoria dintre cei doi tineri ar fi consolidat excesiv casa de Lorena şi tabăra catolică. Şi astfel, regina-mamă îşi convocase fiica în faţa fratelui său, regele, şi o chemase la ordine, administrându-i cu propria mână o corecţie memorabilă, ca să nu uite că unei „fiice a Franţei“ nu-i era îngăduit să aibă iniţiative.

La sfârşitul celui de-al treilea război religios, Caterina consideră că în strategia sa de reconciliere între catolici şi hughenoţi sosise momentul de a juca pe cartea matrimonială şi, la 18 august 1572, o dădu pe Marguerite de soţie vărului Henric de Bourbon, şeful partidei protestante şi rege al minusculului regat al Navarrei, situat într-o poziţie strategică la graniţa dintre Franţa şi Spania. Când îşi informase fata despre proiect, aceasta se mărginise să-i răspundă că voinţa ei era una şi aceeaşi cu a mamei, dar o implora să nu dea uitării ataşamentul ei faţă de credinţa catolică. Ceea ce echivala cu a spune că dacă datoria ei era supunerea, cea a mamei sale nu putea însemna condamnarea ei la o uniune pe care papa o socotea „o insultă adusă lui Dumnezeu“. Preocuparea Margueritei era sinceră: catolică ferventă, nu avea sentimentele ecumenice ale Caterinei şi erezia protestantă o umplea de oroare.

După tratative diplomatice extenuante, ritualul nupţial avu loc în faţa Catedralei Notre Dame şi, întrucât Henric refuză să intre în biserică, doar Marguerite asistă la slujbă. Diferenţa de religie nu era singurul impediment în faţa unei căsătorii între două persoane de culturi diferite, care nu se iubeau şi nu încercau nici cea mai mică atracţie una faţă de cealaltă. În tânărul mire nimic nu lăsa să se întrevadă pe marele suveran care urma să pacifice Franţa. Henric nu era nicidecum frumos, provenea dintr-un anturaj rustic şi spartan, avea un aspect puţin spus neglijent şi putea cu greu să placă unei principese crescute în lux şi rafinament. Pe de altă parte, parfumurile, cosmeticele, epilările, rujurile Margueritei îl dezgustau pe Henric: războiul dintre cei doi soţi a fost şi unul al mirosurilor, destinat să inhibe doi atleţi autentici ai dragostei. De fapt, pentru a se cunoaşte, a se plăcea, a se obişnui unul cu celălalt în intimitatea patului conjugal, Marguerite şi Henric avură la dispoziţie doar patru nopţi: de luni 18 august până joi 22. Vineri dimineaţa un foc de archebuză îl rănise pe amiralul Coligny în timp ce părăsea Luvrul şi în zorii zilei de sâmbătă – sărbătoarea Sfântului Bartolomeu – populaţia Parisului fu deşteptată de clopotele care sunau a mort, dând semnalul masacrului hughenoţilor. Un fluviu de sânge îi despărţea acum pe cei doi tineri soţi.

Reconstituirea evenimentelor pe care Marguerite o face în memoriile sale constituie un act de acuzare explicit împotriva Caterinei. Dacă iniţiativa atentatului neizbutit împotriva lui Coligny nu trebuia atribuită direct mamei, ea a fost cea care l-a convins pe Carol al IX-lea de necesitatea de a-l elimina pe amiral şi pe capii protestanţi sosiţi la Paris în suita regelui Navarrei. Dar să dăm cuvântul lui Marguerite:

„Eram suspectată de hughenoţi pentru că eram catolică, şi de catolici pentru că mă măritasem cu regele Navarrei. Mi s-a ascuns totul, până când [în seara atentatului eşuat împotriva lui Coligny], în timp ce asistam la ceremonia de culcare a mamei mele, regina, şi stăteam pe o ladă lângă sora mea, ducesa de Lorena, care avea un aer foarte trist, regina, mama mea… mi-a spus să mă duc la culcare. În timp ce-mi făceam reverenţa, sora mea m-a reţinut apucându-mă de un braţ şi, începând să plângă amarnic, mi-a spus: „Doamne Dumnezeule, surioară, nu te duce“. Acest lucru mă umplu de spaimă. Regina îşi dădu seama, o chemă la sine pe sora mea, o dojeni cu asprime şi îi interzise să vorbească. Sora mea îi spuse ca nu era nici un motiv ca să mă arunce prada sorţii şi că ei, daca aveau să-şi dea seama de ceva, se vor răzbuna pe mine. Regina, mama mea, răspunse că, dacă Dumnezeu va voi, n-am să păţesc nimic rău, dar că, oricum vor merge lucrurile, trebuia să mă retrag în apartamentele mele ca să nu trezesc bănuieli care ar fi putut pune în primejdie succesul operaţiunii. Mi-a poruncit din nou, cu multă asprime, să merg să mă culc. Sora mea, în lacrimi, îmi ură noapte bună, fără să îndrăznească să mai spună ceva, iar eu am plecat, plină de nelinişte şi de teamă, fără să reuşesc să-mi închipui de ce trebuia să-mi fie frica“.

Când ajunse în camera nupţială, tânăra soţie îşi găsi bărbatul în tovărăşia a vreo cincizeci de hughenoţi, care discutau cum să răzbune atentatul împotriva lui Coligny. Doar în zori Henric plecă, hotărât să ceară dreptate regelui, şi Marguerite reuşi să adoarmă.

„O oră mai târziu, în timp ce eram cufundată în somn, un om începu să bată cu mâinile şi picioarele în uşă strigând: „Navarra! Navarra!“ Doica mea, crezând că era regele, soţul meu, alergă să deschidă. Era însă un gentilom rănit la cot de o lovitură de sabie şi la braţ de o halebardă. Îl urmăreau patru arcaşi care intrară în urma lui în cameră. Gentilomul, ca să caute scăpare, se aruncă asupra patului meu. Simţind că omul acela se prăbuşeşte peste mine, m-am ascuns între pat şi perete, iar el mă urmă, ţinându-se agăţat de mine… Strigam amândoi, unul mai înspăimântat decât celălalt. În sfârşit, din voia lui Dumnezeu, apăru căpitanul gărzilor, domnul de Nançay care, văzându-mă în starea aceea, în ciuda compasiunii, nu se putu abţine să râdă. Se înfurie pe arcaşi pentru indiscreţia comisă, îi trimise afară şi îmi dărui viaţa acelui biet om, care continua să stea agăţat de mine. Am poruncit să fie culcat şi îngrijit în cămăruţa mea şi l-am ţinut acolo până când s-a restabilit pe de-a-ntregul. În timp ce-mi schimbam cămaşa, complet pătată de sânge, domnul de Nançay îmi povesti ce se întâmpla şi mă asigură că soţul meu se afla în camera regelui şi că nu i se va face nici un rău. Mă acoperi apoi cu o pelerină şi mă însoţi până în camera surorii mele, ducesa de Lorena, unde am ajuns mai mult moartă decât vie. Când am intrat în anticameră, care avea uşile larg deschise, am văzut un gentilom pe nume Bourse, urmait de arcaşi, căzând străpuns de o halebardă la trei paşi de mine. M-am abandonat pe jumătate leşinată în braţele domnului de Nançay, gândindu-mă că lovitura putea să ne fi străpuns pe amândoi. După ce mi-am revenit întrucâtva, am intrat în camera cea mică, unde dormea sora mea. În timp ce mă aflam acolo, domnul de Miossens, prim gentilom al regelui, soţul meu, şi Armagnac, primul lui valet, au venit să mă roage să le salvez viaţa. Am mers să mă arunc la picioarele regelui şi ale reginei, mama mea, ca să le cer această favoare, care în cele din urmă îmi fu acordată“.

Mărturia Margueritei – singura provenind de la un membru al familiei regale – asupra masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu se opreşte aici. Nu vorbeşte de faptul că soţul ei a fost constrâns la o conversiune fulminantă şi că, dincolo de cele trei vieţi pe care reuşise să le salveze, mii de hughenoţi – bărbaţi, femei, bătrâni, copii – au fost masacraţi în casele lor şi pe străzile Parisului; cadavrele lor, oribil mutilate, aveau să sfârşească în Sena. Marguerite se limitează la a povesti puţinele întâmplări la care fusese martoră directă, dar care fuseseră de ajuns pentru a sădi în ea o ură de neşters pentru mama sa. Nu numai că fusese dată de către Caterina drept soţie unui hughenot, înlănţuind-o în contradicţiile unei situaţii fără ieşire, dar nu ezitase să-i pună în primejdie însăşi viaţa.

Perla curţii, frumoasă între frumoase, mândria familiei Valois, descoperi astfel pe neaşteptate că nu avea pe nimeni în care să se încreadă: nici mama, nici fratele,  regele Carol al IX-lea, de care era legată prin raporturi de afecţiune şi respect şi care s-a stins la începutul anului 1574, lăsând tronul lui Henric al III-lea, nici soţul ei, ceva mai mult decât un băiat, ţinut sub strictă supraveghere la Luvru, departe de ţara sa şi de ceea ce rămânea din oamenii săi. Probabil că din acel moment Marguerite se simţi îndreptăţită să hotărască singură asupra comportării sale, asupra opţiunilor şi alianţelor ei, asupra legăturilor ei amoroase. O alegere riscantă, căci, dacă pe de o parte, condiţia ei de prinţesă de sânge şi de regină a Navarrei o punea deasupra normelor şi îi permitea o marjă de libertate mult mai mare decât cea îngăduită celorlalte femei, pe de altă parte, tocmai din pricina locului pe care îl ocupa în interiorul familiei regale, nici unul dintre gesturile ei nu putea trece neobservat, iar conduita ei urma să fie, după caz, dezminţită sau cenzurată. Se poate formula ipoteza că în refuzul de a se supune regulilor de obedienţă şi de rezervă impuse femeilor, Marguerite luase drept model exemplul matern – acel tip de matriarhat ce era singură formă de autoritate pe care o experimentase încă din copilarie. Poate însă că, aşa cum a susţinut recent, pe baza unei atente analize a Memoriilor, cea mai autorizată biografă a ei, Eliane Viennot, înalta idee pe care prinţesa de Valois o avea despre ea însăşi era incompatibilă cu starea de inferioritate în care era menţinut sexul frumos şi o incita să acţioneze, în acelaşi fel cu fraţii ei, nu în calitate de femeie, ci în aceea de principesă.

Ea însăşi a indicat cu precizie momentul în care dobândise conştiinţa a ceea ce voia să fie. Pe punctul de a pleca spre Polonia, Henric se adresase surorii sale, de care fusese întotdeauna legat şi cu care se asemăna ca inteligenţă, cultură, eleganţă, frumuseţe (a-i vedea dansând împreună era, va scrie Brantöme, un spectacol inegalabil) şi o rugase să aibă grijă de interesele lui, să-i raporteze ce se întâmplă la Curte şi să ţină vie amintirea lui în inima reginei-mame. Rugămintea avu pentru prinţesa de şaisprezece ani solemnitatea unei învestituri. Marguerite se simţi „transformată“, avu senzaţia ,,de a fi devenit mai mult decât ceea ce fusese până atunci“ şi, prin identificare cu fratele ei, se iniţie în politică, însuşindu-şi o concepţie virilă asupra existenţei.

Dar cinci ani mai târziu avea să calce pactul fratern de care era atât de mândră: de îndată ce deveni limpede că zilele lui Carol al IX-lea erau numărate, Marguerite, acum regină a Navarrei, sprijini complotul care urmărea să-l aşeze pe tron pe cel mai tânăr dintre fraţi. O alegere dictată desigur de voinţa de a susţine politica de mediere între catolici şi protestanţi urmată de ducele de Alençon cu sprijinul regelui Navarrei, dar şi un schimb de alianţe periculos, ale cărui consecinţe avea să le suporte multă vreme. Într-adevăr, la moartea lui Carol al IX-lea, nu ducele de Alençon avea să devină rege, ci Henric, care va păstra o ranchiună tenace surorii care-l trădase.

Prima ocazie de a-şi înfrunta mama Marguerite o avu la câteva zile după tragedia nopţii Sfântului Bartolomeu, când Caterina, dorind să se descotorosească de ginerele ei, îi propuse să-i anuleze căsătoria. ,,După ce m-a pus să jur că voi spune adevărul, regina-mamă mă întrebă dacă soţul meu, regele, era bărbat, deoarece dacă nu era putea să-mi desfacă legătura căsătoriei. Am implorat-o să mă creadă că nu înţelegeam bine despre ce vorbea. De fapt, aş fi putut să-i răspund ca acea femeie romană care răspunsese soţului ei, ce-i reproşa că nu-i spusese că are respiraţia urât mirositoare, şi anume că deoarece nu se apropiase de alţi bărbaţi, credea că toţi bărbaţii aveau respiraţia ca a lui. Dar, oricare ar fi fost situaţia, din moment ce mă băgase în treaba asta, aveam intenţia să rămân, întrucât nu mă îndoiam că dacă voia să mă despartă de el, era ca să-i joace o festă“.

Sub pecetea celei mai perfecte ipocrizii – căsătoria fusese consumată şi tânăra soţie nu putea fi atât de ingenuă încât să nu ştie să răspundă şi pigmentat de o aluzie maliţioasă la mirosul de usturoi emanat de soţ, dialogul reprodus de Marguerite marca începutul rebeliunii sale. Generozitatea ei, simţul onoarei, însăşi concepţia ei aristocratică asupra căsătoriei, care punea înaintea înţelegerii sentimentale colaborarea în sfera politică şi socială, o determinau să se arate leală faţă de tânărul soţ căzut în cursă pentru că venise s-o ia de nevastă, ţinut prizonier la Luvru, constrâns să stea mereu cot la cot cu principalii responsabili ai masacrării alor săi şi să-şi disimuleze resentimentul îndărătul unei măşti de docilitate şi ironie. Ne putem întreba până unde se extindea acest resentiment şi asupra lui Marguerite şi în ce măsură Henric era dispus să se încreadă în soţia lui. Sigur e că, în ciuda indiferenţei sentimentale şi a incompatibilităţii sexuale, între cei doi soţi s-a creat un raport de simpatie şi de solidaritate destinat să reziste, într-un fel sau altul, celor mai grele încercări.

Dar, în vreme ce Henric nu-şi pierdu din vedere niciodată obiectivele şi acţionă cu tenacitate ca să-şi recapete libertatea, să apere autonomia regatului său şi să reorganizeze rândurile mişcării hughenote, la Marguerite generozitatea, curajul, gustul pentru beau geste n-au fost puse niciodată în slujba unui proiect coerent. Imperioasele şi schimbătoarele motivaţii ale propriului eu – orgoliul, indignarea, ranchiuna, voinţa de răzbunare, dorinţa în dragoste – erau cele care-i determinau pe rând conduita şi opţiunile. Permiţându-şi luxul de a trăi în prezent, Marguerite nu-şi dădea seama că-şi ipoteca grav viitorul şi nu realiza în ce măsură ceilalţi – mama, fraţii, soţul – continuau să decidă asupra vieţii sale.

Ceea ce o aştepta pe Marguerite erau, cum spunea însăşi Caterina de Medici, vremuri ,,mizerabile“. Într-o Franţă însângerată de războaie religioase, regina Navarrei era folosită drept pion strategic atât de către catolici, cât şi de către protestanţi. Pe rând instrument de mediere, ostatic preţios, prizonieră periculoasă, persoană incomodă care trebuia înlăturată, Marguerite, regină de credinţa catolică într-o ţară hughenotă, ştia că avea de îndeplinit o mare misiune pacificatoare. Nu-i lipseau calităţile pentru asta, căci era dotată cu inteligenţă, cultură, elocinţă şi, aşa cum avea să scrie Etienne Pasquier, unul dintre marile spirite ale timpului, „între toate marile doamne… ea era cea mai puţin imperfectă“.

Îi revenea, obiectiv vorbind, o sarcină imposibilă şi, pentru a îndulci amărăciunea repetatelor ei înfrângeri, regina Navarrei se refugie în bucuriile vieţii private, cultivându-şi gustul pentru lucrurile frumoase, curiozitatea intelectuală, plăcerea simţurilor. Marguerite iubea dragostea şi nu făcea din asta un mister. Libertatea suverană cu care dispunea de sine avea să devină proverbială – vivre à la franche Marguerite -, iar lista aventurilor sale ceda doar în faţa celei a soţului ei. Să fi existat, aşa cum s-a susţinut, un acord asupra libertăţii reciproce a celor doi soţi? Lucrul este foarte puţin probabil. Obligaţia fidelităţii conjugale privea, în acele vremuri, doar pe femei. Din punct de vedere legal, acuzaţia de adulter care, dacă era dovedită, prevedea pedepse extrem de severe, putea fi adusă doar femeilor; bărbaţii nu aveau nevoie să cadă la înţelegere ca să-şi ia amante, dar chiar cel mai tolerant dintre soţi ar fi fost iritat de o conduită prea dezinvoltă a propriei consoarte.

La început, Henric se limitase probabil să suporte cu răbdare o situaţie pe care nu o controla. Izolat la Luvru, fără nici o autoritate asupra soţiei sale care, fiică şi soră a temnicerilor lui, şi, ca şi el, dependentă de hotărârile lor, era mai mândră de a fi fost o prinţesă Valois decât regina Navarrei, Henric se ocupa de el însuşi. Pe parcursul lungului său prizonierat, care se încheie în 1570 cu fuga lui de la curtea Franţei, singurele evadări care-i erau permise erau cele erotice, şi regele Navarrei a fost primul care să-şi afişeze infidelitatea, împărţind în văzul tuturor cu fratele mai mic al soţiei sale, ducele de Alençon, al cărui prieten devenise, favorurile Charlottei de Sauves, una dintre doamnele din suita Caterinei. Rivalitatea între cei doi cumnaţi făcu deliciile Curţii, regina-mamă se bucură că-şi putea controla fiul şi ginerele folosindu-se de o singură spioană, iar Marguerite nu văzu de ce să nu cedeze înclinaţiilor inimii sale, din moment ce totul în jurul ei părea s-o invite să procedeze astfel.

*****

sursa: Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Un răspuns

  1. „urmait de arcaşi”->„urmărit de arcași”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: