Simone de Beauvoir – sex şi filosofie

Simone de Beauvoir a marcat secolul XX prin luările de poziţie îndrăzneţ feministe pentru epoca ei, dar, în mod paradoxal, numele şi viaţa sa rămân greu de despărţit de cele ale partenerului nărăvaş, Jean-Paul Sartre.

Simone de Beauvoir se naşte în 1908, la Paris, într-o familie burgheză scăpătată. Tatăl, avocat, are mai puţin succes la tribunal decât la femei, la artiştii teatrali şi la jucătorii de bridge. Georges de Beauvoir e unul dintre acei bădărani misogini din care epoca respectivă a cunoscut o mulţime, îşi bate joc de nevastă-sa cu orice ocazie, iar cuplul se separă „până când moartea îi desparte” (în cazul lui Georges, în 1941). Simone şi sora ei, cu doi ani mai mică, Hélene, sunt instruite, după voinţa mamei, la şcoala Désir, o instituţie onorabilă menţinută de cîteva domnisoare bătrâne, zaharisite de bigotism.

Simone, cu o fire deja intransigentă şi spiritualizată, se gândeşte o vreme să urmeze o vocaţie religioasă, înainte de-a înceta brusc să mai creadă în Dumnezeu, la 14 ani, însă fără a devia spre vise de măritiş, ori de mamă de familie ideală. Înzestrată cu o solidă fibră pedagogică, se exersează pe sora ei, care o adoră şi asupra căreia se bucură să-şi practice deplina influenţă. Alături de Hélene, Simone de Beauvoir îşi petrece timpul citind şi studiind, mai ales în timpul vacantei, pe marile proprietăţi din sud-est ale familiei. Dar în curând „Zaza”, Elisabeth Mabille, întîlnită la 10 ani, la şcoala Désir, ia locul lui Hélene în inima tinerei. Relaţia cu cea mai bună prietenă va contura modelul pe care scriitoarea îl va păstra pentru adevărata iubire: o relaţie de la egal la egal. Zaza rămâne totuşi o domnişoară cuminte, cu ambiţii conformiste. În mai multe rânduri, Simone de Beauvoir o îndeamnă să renunţe la visele de a deveni soţie şi mamă model, să nu se lase legată în cătuşele catolicismului. În zadar. Se îndepărtează de Zaza, după bacalaureatul lor din 1924, dar atunci când complicea ei moare în urma unei meningite fulgerătoare, Simone, în culmea disperării, se învinovăţeşte că n-a ştiut s-o smulgă din viaţa ei burgheză şi din spaimele ei. Se grăbeşte să acuze mediul că a „măcinat-o”, arătând cu degetul spre acest ambient în care emoţiile n-au drept de existenţă, în care elanul vital e sfărâmat. În favoarea surorii sale Hélêne va duce, cu o furie sporită, lupte care îşi vor da roadele, mai ales cînd va obţine posibilitatea de-a o îndruma până la bacalaureat, împotriva dorinţei mamei lor, care speră să scoată măcar o singură bună burgheză, din două fete!

Simone însăşi s-a pomenit că i s-a interzis, la vremea aceea, candidatura ca studentă la Şcoala Normală Superioară şi frecventarea cursurilor de filozofie de la Sorbona! S-a repliat la Sainte-Marie de Neuilly, o cale mai puţin glorioasă, dar elanul ei s-a compensat. Rebelă, Simone de Beauvoir nu e mai puţin influenţabilă şi, pentru a se întoarce în pluton, se gândeşte vreo câteva luni să se mărite cu vărul ei. Dar întâlnirea cu Jean-Paul Sartre va şterge orice ispită de slăbiciune.

În 1929, Simone de Beauvoir îl cunoaşte mai întâi pe Maheu, un prieten al lui Sartre, la Bibliotheque Nationale. El e cel care, în aceeaşi zi, îi dă porecla de ,,Castor“, pe care strălucitul filozof  i-o va atribui până la sfârşitul vieţii. E invitată la o întîlnire colectivă de studiu, în vederea titularizării la filozofie, împreună cu trioul de foşti studenţi normalieni: Maheu, Nizan şi Sartre. Acesta din urmă, mare fustangiu, cât pe ce să fie impresionat de expunerea despre Leibniz a candidatei la titularizare, îi pare lui Simone mai întîi… foarte urât! O dată o trimite chiar pe soră-sa la întâlnire, în locul ei.

Dar prestigiul tânărului gânditor îi învinge reticenţele după câteva săptămâni. Obţin ambii, ex aequo, titularizarea pe catedre de filozofie, locul întâi oficial fiindu-i atribuit până la urmă lui Sartre, pentru a-l consola că fusese picat la concursul din anul precedent. Mironosiţa de Simone nu i se dă fizic decât la venirea verii, după ce Jean-Paul a urmărit-o romantic până la proprietăţile din sud-est ale familiei. Tatăl, surprinzându-i pe amanţi, îi porunceşte lui Sartre să dispară de-acolo. Sartre îl înfruntă. Refuzul lui de-a negocia cu morala puritană o epatează pe Beauvoir, iar scena consacră ruptura de părinţi a tinerei profesoare titulare. Din toamnă, ea se mută într-o cameră din apartamentul bunicii şi se mulţumeşte cu scurte vizite de politeţe la părinţi. Timp de peste un an, scrie sau iese cu Sartre, până la numirea lor la catedră, în 1931, unul la Marsilia, celălalt la Havre. Depărtarea consolidează iubirea şi începe astfel o lungă corespondenţă, în care Sartre fixează principiile relaţiei dintre ei.

Cum a convins-o oare pe Simone de Beauvoir că o relaţie conjugală are nevoie de al treilea partener sexual, pentru a-şi exprima pe deplin consistenţa? Simone refuză minciuna burgheză şi constrângerile, fireşte, dar ideea de-a o include pe una dintre propriile ei eleve, apoi prietene şi în curând amante în cuplul pe care-l formează cu Sartre nu vine de la ea, cu siguranţă. Pe cînd ambii predau la Rouen, în anul următor, Sartre îi cere efectiv să iasă el singur cu tânăra Olga Kosakiewicz. O transformă în amanta lui; Simone de Beauvoir îl imită curând. O formă de sfidare? Nu i-a ascuns că suferă de pe urma acestei relaţii în triunghi, după cum a suferit din cauza nenumăratelor amante de mai târziu ale partenerului ei, capabilă să suporte orice pentru a fi sigură de eternitatea relaţiei lor.

Sartre n-a trişat niciodată, nici în practică, nici în teorie. A anunţat dinainte că nu e de-acord cu însurătoarea, cu fidelitatea, cu coabitarea şi cu promisiunile (au stabilit un „contract pe doi ani“, pentru început). Simone de Beauvoir, pentru a-şi păstra independenţa, consideră că e în interesul ei să adopte acest model sub formă de antimodel. Profund îndrăgostită de filozoful ei, îşi petrece timpul predând, muncind, scriind şi, când apare prilejul, îşi potoleşte simţurile în compania fetelor, uneori chiar a propriilor eleve, ceea ce va atrage excluderea sa din sistemul naţional de educaţie, în 1943. Trebuie spus că iubirea nu reprezintă hrana esenţială a vieţii lui Simone de Beauvoir, posedată de scris, o adevărată ,,muncă“, după cum ţine s-o reamintească autoarea care detestă ca, la femei, creaţia literară să fie considerată doar un fel de ,,broderie“.

Gândirea în doi

Mai mult decât prin sentimente, Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre sunt legaţi prin trasee intelectuale paralele: titularizarea comună, pasiunea pentru scris, plăcerea efortului şi a teoretizării, atenţia îndreptată spre contemporani. Politica nu face parte, chiar de la început, din câmpul lor de investigaţii. Rămân senini în faţa războiului din Spania, în 1936, convinşi că republicanii vor învinge.

Transferaţi ambii la Paris, îşi reconstituie cercul de adepţi din jurul lui Sartre, printre care Jacques-Laurent Bost, care va rămâne prieten fidel al lui Simone şi se va însura până la urmă cu Olga. Abia dacă îi interesează acordul de la München, din 1938. Îşi dedică viaţa literaturii, cu succes pentru Sartre care publică Greaţa, apoi Zidul, în timp ce Simone de Beauvoir se pomeneşte refuzată la Editura Gallimard cu prima ei culegere de eseuri. Sartre e cel care îi dă acest sfat întemeiat: „Pune mai mult din tine în cărţile tale.“ În 1943, apare Invitata, primul roman, încununat de succes, al lui Simone de Beauvoir. Descrie suişurile şi coborâşurile unui cuplu în trei…

Războiul nu le transmite, la declanşarea sa, un elan de rezistenţă celor doi filozofi, dar îi aruncă în neliniştea despărţirii reciproce, odată cu înrolarea pe front a lui Sartre. Căzut prizonier, rămâne timp de nouă luni într-un lagăr militar din Germania, de unde evadează în 1941. Dacă Pétain e ţinta dispreţului lui Beauvoir, asta se datorează poziţiei sale retrograde la adresa femeilor şi a familiei, şi nu din cauza politicii lui colaboraţioniste. Sartre o va condamna, de altminteri, pe şleau că a acceptat să semneze, la începutul ocupaţiei, certificatul de neapartenenţă la „rasa evreiască”. Odată cu trecerea lunilor, se formează diverse grupări de rezistenţă, fără ca perechea de filozofi să-şi afle locul în vreuna. Preferă să desfăşoare lupta prin intermediul scrierilor, Sartre dovedindu-se din cale afară de productiv în această perioadă de război. Întrucât evadaţii nu sunt pedepsiţi de regimul de la Vichy, începe să predea din nou şi publică, una după alta, Muştele, Fiinţa şi neantul şi Cu uşile închise. Cuplul contribuie la ziarul mişcării de rezistenţă Lupta, întemeiat de Albert Camus.

După terminarea războiului, pentru a realiza un reportaj, Sartre călătoreşte în Statele Unite. Acolo se îndrăgosteşte la nebunie de Dolores, o tânără franţuzoaică expatriată. Simone de Beauvoir, condamnată să fie „cea care aşteaptă”, se lansează în cercetări savante la Bibliothêque Nationale despre condiţia feminină, sperând să-şi alunge astfel neliniştea. În timp ce îşi strânge notiţele, fără a şti că o vor ajuta la scrierea cărţii Al doilea sex, cea mai importantă operă a sa, întâlneşte iubirea „clasică” în persoana lui Nelson Algren, scriitor din Chicago, care habar n-are de teoriile sentimentale sartriene. Acesta persistă îndelung, şi răbdător, în rugămintea de-a se căsători cu ea şi de-a se stabili împreună în Statele Unite, căci el, scriind despre propria sa ţară, n-ar putea s-o părăsească, dar Simone de Beauvoir îi opune acelaşi argument, la care se adaugă legătura indestructibilă cu Sartre.

Nelson Algren, după ce-i face curte grijuliu, urmând toate regulile artei (inel, promisiuni, declaraţii, schimb de scrisori pătimaşe), renunţă în 1951, recăsătorindu-se cu fosta soţie şi răspunzându-i lui Simone, care îi propune continuarea prieteniei: „Nu-i vorba de prietenie. Niciodată nu ţi-aş putea oferi mai puţin decât iubirea.“ Beauvoir rămâne cu inima frântă, dar ea reprezintă deja în Franţa figura de referinţă a unor lupte care nu mai sunt legate de părintele existenţialismului.

Beauvoir, militanta

Simone de Beauvoir a obţinut un succes răsunător cu Sângele cel0rlalţi, în 1945, dar abia în Al doilea sex, apărut în 1949, carte de căpătâi a feminismului, de o mie de pagini, care provoacă opinii diverse în opinia publică, lansează dezbaterea în rândul intelectualilor şi al mass-media. Descrie aici oprimarea masculină, descifrabilă atât în inegalităţile inevitabile din lumea muncii, unde femeile sunt supuse discriminărilor, hărţuielilor, concedierilor abuzive din cauza faptului că rămân însărcinate, cât şi în sfera intimă, unde sunt victimele violenţelor fizice şi morale, reduse la tăcere şi ţinute în ignoranţă, lăsate gravide împotriva voinţei lor, menţinute în limitele activităţilor domestice sau ale distracţiilor din timpul liber. Departe de a-i acuza pe bărbaţi pentru această soartă tristă, Simone de Beauvoir le invită pe femei „să-şi ia destinul în mâini“, să manifesteze, să lupte.

Devine ţinta ameninţărilor cu moartea, e copleşită de injurii în presă, mai ales în cea de orientare catolică. François Mauriac îi scrie unui prieten de la Temps modernes, la care scriitoarea feministă colaborează: „De-acuma ştiu totul despre vaginul patroanei dumneavoastră.“ Lumea o crede pe jumătate nebună sau „isterică“, un cuvânt vehiculat de psihanaliză, domeniu în care Simone de Beauvoir vede mâna demonului misogin încarnat de Lacan şi de care se fereşte cât poate: disciplina ar readuce-o pe femeie la natura sa aşa-zis feminină, dar „femeie nu te naşti, ci devii“, scrie ea. De fapt, abia odată cu evenimentele din mai ’68 şi cu mişcările feministe americane, Al doilea sex devine o nouă biblie, dacă putem spune! Tezele lui Simone de Beauvoir vor găsi atunci un ecou care va depăşi dimensiunea polemică a textului. Pentru moment, ea continuă să-şi afirme poziţiile marxiste, alături de Sartre, cu numeroase călătorii comune în China, în URSS, în Cuba şi cu o privire critică asupra comunismului şi a egalitarismului, impuse cu tancul în Europa de Est (cei doi condamnă sever invazia sovietică a Budapestei, din 1956, mai ales). Ei se pronunţă fără ocolişuri, dar nu şi fără riscuri (sînt ţintele unor atentate), în favoarea independenţei Algeriei, semnând împreună „Manifestul celor 121″, pentru dreptul la insubordonare.

Sartre nu îmbrăţişează totuşi feminismul lui Simone de Beauvoir, decât teoretic. Declară mai ales în Le Nouvel Observateur, în 1977: „Ceea ce e minunat la Simone de Beauvoir este că are inteligenţa unui bărbat (şi vedeţi, în sensul în care vorbesc aici, sînt cam sclavagist) si sensibilitatea unei femei.” Fără nuanţa umoristică, era greu de închipuit o viziune mai misogină! Dar Castorul nu se răzvrăteşte.

În ritmul meandrelor iubirii, se întâlnesc adesea la Cafe de Flore, devenit cartierul lor general, Sartre locuind în piaţa Saint-Germain-des-Prés, iar Simone de Beauvoir rămânând itinerantă, prin hotelurile din Cartierul Latin sau din Montparnasse. Călătoresc împreună în mod regulat, pentru conferinţe sau din plăcere, cum ar fi periplul ritualic din fiecare vară la Roma.

În 1954, apare Mandarinii care-i aduce, lui Simone de Beauvoir, Premiul Goncourt. Această descriere a mediilor intelectuale de după război şi din timpul războiului rece, totodată o evocare a imposibilei iubiri cu Nelson Algren, sună ca o carte de consolare. Din banii de premiu, Simone de Beauvoir îşi cumpără primul şi ultimul domiciliu, un mic atelier dotat cu un vitraliu imens, pe Rue Schoelcher, aproape de cimitirul Montparnasse. Are 46 de ani şi chiar atunci îşi va relua viaţa sentimentală, „cu inima palpitînd”, în braţele unui bărbat mai tânăr decât ea, dar la fel de talentat, Claude Lanzmann. Va fi ultima iubire, iar el va rămâne prietenul fidel.

Asfinţitul ameţitoarei libertăţi

Multă vreme, Simone de Beauvoir n-a avut de suferit de pe urma vieţii pe care şi-a ales-o, constituită din momente de libertate, prietenie intelectuală, lipsă de angajament sentimental şi anticonformism. Dar două evenimente îi vor readuce dureros în minte preţul acestei fericiri: dispariţia mamei sale, Françoise, în 1963, şi evenimentele din mai ’68. Simone credea că nu va mai avea nici o surpriză din partea mamei sale, căreia îi oferise Amintirile unei fete cuminţi, pledoarie limpede împotriva educaţiei burgheze, totodată cerându-şi iertare într-un scurt mesaj mâzgălit, lăsat pe pragul uşii. După dispariţia tatălui, în 1941, îi făcea mamei vizite scurte, politicoase şi distante, fără a primi prea multe felicitări pentru Premiul Goncourt, aşa cum nu primise nici pentru titularizare.

Sora Hélêne, în schimb, urmase o cale mai conformistă. Devenită pictoriţă, nu fără a încasa criticile lui Simone, care vedea în opera ei o „pierdere de vreme burgheză“, se măritase cu un înalt funcţionar, însărcinat, mai ales, cu importante misiuni de spionaj în Est, în favoarea cauzei occidentale! Hélêne, senină, iubită, trăise o vreme chiar alături de mama lor, fără conflicte, cu ocazia unei vizite la Paris. Dacă n-a avut copii, asta a fost numai din cauza sterilităţii soţului, iar Simone îi reproşa viaţa îndestulată, facilă şi condiţia feminină gregară.

Dar în 1963, Françoise de Beauvoir se îmbolnăveşte de cancer. În timp ce agonizează, pradă unor dureri groaznice, medicul hotărăşte să se „răzbune“ pe fiică. Refuză să-i administreze bolnavei morfină, azvârlind aceste cuvinte crude: „Există două lucruri pe care un medic n-ar putea să le accepte, avortul şi drogurile.”

În 1964, va apărea O moarte uşoară, motivul unui nou scandal, abordând probleme tabu cum sunt durerea, moartea şi eutanasia. Aflată în doliu, Simone de Beauvoir gustă din plin greutăţile unei vieţi singuratice şi iconoclaste, în timp ce sora ei Hélene, sprijinită de un soţ grijuliu, priveşte trecutul fără ranchiună şi e scutită de vinovăţii. Sartre, în ceea ce-l priveşte, e strălucitor prin absenţă, recent îndrăgostit de Arlette El Kaim,  tânără studentă de origine algeriană. Va sfârşi prin a o adopta. Ea îi va purta numele, îi va administra opera, o imensă jignire pentru complicea lui dintotdeauna.

În mai ’68, Simone de Beauvoir primeşte altă palmă. În timp ce bărbaţii iau cuvântul şi ocupă prim-planul în mass-media, mai ales Sartre, care e îndată adoptat de studenţi şi promovat pe postul de înţelept al schimbărilor, Simone de Beauvoir, „baba” de 60 de ani, e dată jos de pe baricade. Revoluţia e masculină, analizează ea, ca toate lucrurile importante. Nimeni n-o pofteşte să schimbe lumea prin cafenele, e „depăşită de vârstă“! Întrucât e obligată să vorbească „din rărunchi”, organizează acasă la ea grupuri de reflecţie în jurul libertăţii sexuale sau al legalizării avortului. Asta va deveni lupta sa prioritară, dacă tot a binevoit lumea să i-o lase în seamă. O va purta alături de filozoafa Anne Zelenski, viitoare fondatoare a organizaţiei Mouvement de Libération des Femmes, apoi, doi ani mai târziu, alături de avocata Gisele Halimi, scriitoarea Claire Etcherelli sau actriţa Delphine Seyrig. Toate împreună, pe Rue Schoelcher, în locuinţa devenită cartierul general al feminismului, vor lansa ideea „Manifestului celor 343″, publicat în Le Nouvel Observateur: trei sute patruzeci şi trei de semnături de femei care declară că au făcut un avort (Hélene de Beauvoir semnează, de asemenea, din solidaritate pentru cauză). Acţiunea lor concretă, pe străzi, în tribunal, pe lângă puterile publice, pe lângă medici, va duce, în 1976, la „Legea Veil”, care legalizează avortul: în sfârşit!

În anul precedent, n-a lipsit mult ca Simone de Beauvoir să primească Premiul Nobel pentru literatură, refuzat de Sartre în 1964. Îşi comentează dezamăgirea, în acest 1975 declarat „Anul Femeii”: „Probabil s-au gândit să nu fie un conflict de interese!

Decăderea

Din 1973, starea sănătăţii lui Sartre se înrăutăţeşte, iar puterea lui de discernămînt, de asemenea. Filozoful n-a ştiut niciodată să reziste la cântecele de sirenă ale succesului, la flatări: ale femeilor, dar şi ale tinerilor discipoli, nu chiar toţi animaţi de cele mai bune intenţii. Odată cu înaintarea în vârstă, cu extinderea progresivă a orbirii, până la a deveni totală, se lasă înşelat. Simone de Beauvoir îl acuză în special pe Pierre Victor, devenit secretarul lui particular, că l-a manipulat în 1979, pentru a-l face să semneze un text publicat, în care îşi reneagă poziţiile existenţialiste. Acaparat de „fiica adoptivă“, Sartre n-o mai vede deloc pe Simone, care încasează şi alte veşti proaste. Nelson Algren, ruinat şi alcoolizat, publică o ,,porcărie“ despre fosta lui amantă, comparând-o cu o cămilă, pentru a-i descrie ariditatea sufletească şi uscăciunea în relaţiile cu ceilalţi. Nu contează dacă e sau nu adevărat, femeia ridiculizată e totuşi cea pe care o iubise! Sartre şi Beauvoir îşi permit o ultimă escapadă comună la Roma, dar sentimentele nu se mai regăsesc, acolo unde nici înainte n-au prea excelat, chiar dacă Simone de Beauvoir continuă să spună că povestea lor a fost sămânţa esenţială a vieţii sale. Din păcate, sămânţa nu înseamnă însă şi fericire…

Ultima jignire suferită de Simone de Beauvoir e groaznică. În timp ce filozoful ei e pe moarte, din cauza unui edem pulmonar, ea trebuie să dispară de pe coridorul spitalului, pentru că vine Arlette El-Kaim, care e lângă el atunci când îşi dă ultima suflare, la 15 aprilie 1980. Stă în spatele dricului mortuar, alături de tânăra femeie, după ce s-a încercat îndepărtarea sa, iar domiciliul filozofului e jefuit, fără ca ea să primească vreun singur obiect ca amintire, nici măcar obiectele lui personale sau caietele din copilărie!

Simone de Beauvoir, care s-a scufundat treptat în alcoolism, pe măsură ce Sartre decădea, e victima unui accident vascular, la două zile după înmormântare. Prietenii fideli, Claude Lanzmann, Olga şi soţul ei, Jacques-Laurent Bost, sau Sylvie Le Bon, tânără admiratoare şi strălucită filozoafă, devenită cea mai fidelă complice, vor asista neputincioşi la şase ani de chinuri infernale. Chiar dacă Simone de Beauvoir îşi limitează consumul de alcool, după un avertisment sever din partea medicilor, abuzul şi-a lăsat urmele. De-abia se mai mişcă, nu-şi mai permite decât rareori câte un weekend alături de Sylvie şi nu se angajează la deplasări lungi decât în folosul cauzei, mai ales în Statele Unite, unde se întâlneşte cu feministele americane. O adoptă pe tânără în 1980, împuternicind-o să aibă grijă de opera sa (Sylvie Le Bon va publica după moartea ei corespondenţa cu Sartre şi cea cu Nelson Algren). Hélene, sora, va rămâne profund rănită de acest transfer al moştenirii.

În aprilie 1986, Simone de Beauvoir e internată la spital, în stadiu critic, cu inima slăbită de alcool şi tutun. Moare după patruzeci şi opt de ore, în data de 14, fără a fi răsplătită cu obişnuitul omagiu prezidenţial, cuvenit marilor personalităţi ale acestei lumi. E înhumată la cimitirul Montparnasse, foarte aproape de cartierul general al luptei sale feministe, alături de Jean-Paul Sartre, purtând pe cap celebrul ei turban, iar pe deget inelul oferit de Nelson Algren, dovadă de iubire şi simbol burghez de care ea niciodată nu s-a despărţit.

*****

sursa: Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009. Traducere din limba franceză realizată de Laszlo Alexandru

One response

  1. Felicitari!!! Excelent articolul, foarte bine documentat. Nu de mult am recitit nuvela „Varsta discretiei” a Simonei de Beauvoir.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: